Azi mi-am dat seama, într-un târziu, că pot să fac pace cu temerile mele, cu îndoielile mele... E ciudat cum funcționează mintea... sau sufletul... sau ce-o fi. Acea tensiune, acea fină demarcație dintre eu-uri diferite, care e normală, nu enervantă sau uneasy cum o percepeam... Teama de altcineva, teama de ceilalți, de fapt - teama de necunoscut, de propriile mele reacții, de ce ar putea fi sau ar putea să nu fie...
Uneori, când ceva se simte bizar și ai dubii, e suficient să îi lași spațiu și să îi dai timp să se clarifice în tine ce simți de fapt, care îți sunt temerile, să le vezi, să le simți, până ajungi să le înțelegi. Atunci te liniștești și nu mai fugi de ele.
Mi-e așa mi s-a întâmplat cu acest calup de temeri neclare. Un proces tare bizar, cu vise destul de stranii, care mi-au scos la lumină temeri și senzații pe care credeam că nu le mai am, care tare m-au pus pe gânduri dar nu le găseam rostul, pe care nu le înțelegeam... A fost nevoie să înțeleg că nu înțeleg și să îmi permit să nu încerc să clarific cu mintea, forțat, ceea ce nu înțeleg. Să las spațiu în jurul a ceea ce simt și nu înțeleg... și, pur și simplu, cu timpul, într-un mod ciudat, nu cu mintea, ci altfel, n-aș putea explica diferența, am început să înțeleg, treptat.
Citisem un milion de teorii despre asta și totul îmi părea logic și clar. Dar... Drumul e lung de la a citi și a înțelege cu mintea până la a trăi și a simți ceea ce crezi că ai înțeles.
La mine, cel puțin, așa s-a dovedit a fi. Până nu simt pe pielea mea, nu înțeleg cu adevărat. Teoria e foarte diferită de practică...
*
De demult am o oarecare temere, reținere, ceva, față de oameni. Nu de toți. Nu știu de ce față de unii da și de alții ba. Pe unii îi percep ca mai apropiați, pe alții mai străini. Față de alții am sentimente amestecate, un ceva neliniștitor. Unele se pot explica prin motive logice, altele nu.
Ce am înțeles în ultima vreme e că doar percepția mea e de vină. Și că e normal să existe o tensiune, mai mare sau mai mică între un eu și alte euri. Suntem oameni, toți. Fiecare e aparte, fiecare în felul său, diferit cumva, cât de puțin sau de mult. Și, dincolo ce ce gândim și ce credem, mai și simțim ceva din aceste diferențe. Suficient cât să simțim că celălalt eu (tu) există și nu e același lucru cu eu. Și de aici neliniștea și necunoscutul. Ce și cum e acest celălalt? Ce vrea? De ce simt așa? O neliniște care e și teamă, e și plăcută? Sunt eu aiurea?
Mi-am dat seama că e ok să fie așa, să simt așa. E normal. E diferența. Existăm, suntem la fel, dar diferiți. Uneori, unii chiar complementari. Bărbați, femei - suntem diferiți în mod evident la modul fizic. Dar nu e doar atât. Mai e un ceva, legat de acel eu al fiecăruia. Fiecare este un eu complet, independent. Dar la un loc, împreună, pot deveni ceva mai mult decât două eu-uri alăturate. Pot deveni un fel de două straturi care compun un altceva, mai frumos și mai complex, o altă... ceva.
Comentarii