De ceva vreme mă gândeam să fac pace cu mine. De când mi-am dat seama ca eram mai mereu în conflict cu mine. Dintre toți oamenii cu care am avut de-a face, dintre care unii chiar care se purtau nașpa cu restul lumii, cu mine însămi m-am purtat cel mai nedrept. Nu m-am ascultat, nu mi-am dat nicio șansă, m-am tratat ca pe un nimic, m-am uitat pe mine fiind prea atentă să nu-i fac pe alții să se simtă prost... Ce să zic, trebuie să recunosc, obiectiv vorbind, că m-am tratat ca pe ultimul om. Poate pentru că nici nu mă simțeam om? Mă simțeam ca ceva care pur și simplu e, și nu e la înălțimea așteptărilor cu nimic.
Da, am fost îngrozitor de nedreaptă cu mine. Foarte de curând mi-am dat seama de asta. Mi-am dat seama că nu știu să țin cont de mine și de ce simt, că nu știu să înțeleg ce simt, de ce simt ceea ce simt... Că nu comunic cu mine deloc. Și normal că mă simțeam nașpa, că mi-era parcă jenă de mine că nu sunt altcumva, mai deșteaptă, mai bună, mai frumoasă (mai ales nefrumoasă mă simțeam mereu), mai vorbăreață, mai prietenoasă etc.
Și la un moment dat m-a lovit în moalele capului ideea asta. Că sunt nedreaptă cu mine. Și am simțit că, la naiba, e chiar adevărat.
Așa că, pic cu pic, pe câte un plan, am făcut pace cu mine. Mi-am cerut mie iertare că m-am purtat așa, că nu m-am luat în seamă niciodată decât ca să fiu nemulțumită.
Și, încet, încet, a început să îmi fie mai bine. Mai puține stări nașpa, deprimări, tristeți, lipse de chef.
Iar de ziua mea m-au întrebat mai mulți prieteni - ei, și ce faci de ziua ta? Nimic, n-am nimic în plan. O să văd când se termină ziua de muncă ce chef oi avea și pentru ce. Și mă gândeam că ori strângeam prietenii la o bere, ori mă duceam în vreo călătorie mișto, dar acum nu, chiar nu îmi propusesem nimic, nu simțeam nevoia de așa ceva.
Așa că s-a făcut ora 18:00, am închis computerul. Aveam chef să alerg, așa că am ieșit. Noapte, lume puțină, străzi lăturalnice, frunze galbene căzute, foșnitoare când alergam prin ele. M-am întors, ușor obosită. Maică-mea tocmai ce se urnea și ea din casă să se miște pe-afară. Am făcut un duș și ok, acum ce am chef să fac? Să mănânc ceva. Supă de verișoare? Nu. Varză călită? Nu. Apoi mi-au căzut ochii pe strugurii care zăceau de câteva zile nebăgați în seamă. Hmmm... Struguri cu brânzeturi! Și cașcavaleturi. Aaa, și cu măr tăiat felii... Și uite pâinea asta proaspătă cu coajă crocantă câtamai colțurile are... Ooo, și cu nuci pecan... O nebunie! Și un păhărel de vin pelin rose... Văleu, ce dezmăț culinar! Da asta e răsfățul perfect de ziua mea.
Zis și făcut. Și am petrecut astfel o seară tare plăcută în compania mea, savurând curcubeul de gusturi (care s-au dovedit și mai delicioase împreună). Pentru prima dată m-am simțit minunat eu cu mine, neregretând nimic și pe nimeni. Am fost unde voiam să fiu, cum simțeam, cu cine simțeam. Cu cea mai bună prietenă. Cu mine.
N-am mai fugit către alții în ideea că fericirea lor mă face să mă simt bine. N-am mai fugit în lume căutând experiențe noi, locuri noi, oameni noi. Ciudat, dar tot ce căutăm în exterior era deja demult în mine, și fericire, și noutate, și experiențe, și surprize. A trebuit doar să încep să văd asta și să mă ascult și pe mine.
Comentarii