Bleu ciel și oranj

După un drum solicitant bocancii mă strângeau, la masă n-am avut baftă să prind ciorbă așa că, la imboldul lui Nico care voia pe malul lacului, ne-am dus pe buza lacului Bolboci. Eu visam să-mi bag picioarele în el de lac. Nu era mare loc unde să te bagi în apă, a trebuit să cobor un pic abrupțel, dar am găsit o piatră pe care să mă așez. Apa era rece dar nu chiar gheață de să simți că ți se taie picioarele. Soarele se ascunsese în norii de furtună ce veneau spre Moroieni.

După baia asta la picioare m-am trântit în iarba verde și zdravănă. Aici, la nivelul solului era mai cald, căldura zilei era acumulată în pământ și plante, mirosea a verdeață și a ploaie îndepărtată și a tunet. Prin spatele ochilor larg închiși plutea un petic de albastru ciel, un pastel de albastru ultramarin foarte diluat. Și o bucățică de oranj, în celălalt colț. Foarte vii. De unde până unde? Picături răzlețe din norii ce treceau. Mai mici, mai mari, rare. Relaxare.

A fost o excursie frumoasă. A trebuit să stau cu ochii pe Nico, care nuș'ce pățise de a vrut musai în excursia asta dar mi-era clar că habar n-are în ce se bagă. Cumva a fost să fie, pentru că inițial nu avea loc, dar în ultima zi cineva a renunțat. Săracă, a tras din greu, a obosit în ultimul hal - mă rog, că omul care nu face mișcare și deodată trebuie să tragă tare și îndelung. Ieri când am întrebat-o cum mai e se plângea că abia ce a început să se poată mișcă că se simțea ca bătută. E, o mai întreb după ce îi trece. Din cât am observat, ori o să se ambiționeze și o să mai vrea, ori o să zică never ever.

A fost o zi caldă, în oraș chiar sufocantă, dar la munte era altfel, chiar cald fiind era aer, și oricum mai răcoare mai ales când venea nor. Am jucat leapșa cu norii de la început până la sfârșit. Am pornit de la cota 1400 și în sfârșit am ajuns pe traseul spre Colții lui Barbeș, ăla pe care n-am putut merge iarna prin ditamai zăpada. Am mers chiar pe traseul de iarnă, cel prin pădure, care ocolește pârtia și am ieșit la deja știuta răspântie unde se despart traseele. Am mers pe sub Vârful cu Dor, apoi prin pădurici și luminișuri și zone mai expuse pe sub Colții lui Barbeș. N-a fost foarte greu, dar nici foarte ușor. Oricum, chiar mă bucur că nu am mers iarna pe acolo, de acum o să știu ce și cum.

Cascadele Vânturiș - aici am văzut o singură bucată, am înțeles că sunt mai multe trepte, dacă vrei să le vezi pe toate trebuie să mergi pe cursul apei.  Aici am avut un popas mai lung.

Pe Transbucegi am observat, dincolo de oi, nori, mașini și oameni, mai mulți fluturi care nu știu de ce stăteau pe asfalt, pe marginea drumului. Stăteau și nu mișcau. Unii erau striviți, alții nu, dar nu reacționa când treceai la 1 cm de ei. Intrigată, am pescuit unul, l-am convins să urce pe deget. Se comporta ciudat, ai fi zis că e orb și că habar nu (mai? ) are să zboare. L-am mutat pe maieu, se credea broșă dar a început să meargă, tot așa cam ca orbetele. I-am făcut o poză după care l-am depus cu grijă pe o floricică, poate și-o fi revenit din derută, sper eu.

După încă destul drum, mai ușor de astă dată, am coborât spre lacul și barajul Bolboci. Pe măsură ce ne apropiam, nori negri veneau dintr-o parte și tunau mânioși. Peisajul de pe baraj era neprețuit: într-o parte cer amenințător și tunete, în cealaltă soare arzător. Și noi mergeam pe mijloc iar razele soarelui ne prăjeau ca în tigaie.

Am ajuns la cabană. Desigur, full. În scurt timp cerul s-a acoperit definitiv, norii au venit în galop mânați de aripile vântului. Tunetele se apropiau. Părea sigur că va ploua torențial. Doar că ploaia și furtună ne-au ocolit, alunecând pe lângă, spre Moroieni.