bruiaj

Azi, de la un moment dat parcă ceva a început să mă bruieze, să îmi bruieze seninătatea. Un soi de tensiune în eter, o nerăbdare, o precipitare. Aripi de fluturi de noapte.

Aş alerga, aş sări, dar aşa cumva cu draci, cu nervi, cu ciudă. Da' să mor io dacă ştiu de ce, dacă am vreun motiv.

Am conştientizat că am o stare stranie în timp ce trăgeam o plimbărică spre Lidl ca să îmi iau mănuşi de ciclism.

Mergeam, era soare, tufele înverzeau, mergeam atentă să evit rahații de câine şi brusc mi-am zis că m-aş duce fără să mă mai întorc în lumea largă, aşa aiurea. Apoi am făcut mişto de mine şi mi-am zis că aşa or face diverşi care brusc pleacă şi gata.

La întoarcere am mers pe cealaltă parte de drum, cea în plin soare şi m-am pomenit că aproape galopam, parcă mă mâna ceva să mă precipit, să mă grăbesc să respir agitat, deşi chiar nu aveam motiv. O agitație difuză şi fără rost, care nu vrea să mă lase să gust pe îndelete razele de soare, vânticelul, iarba ce înverzeşte şi floricelele care se străduiesc să se ridice din pământ.

Astrele sau energiile sau mama măsii mi-au dat şi mai pe seară o stare ciudată, când am simțit aproape fizic că ceva, undeva, s-a schimbat, ceva ce nu îmi e favorabil. Am simțit ceva ca şi cum rotițele universului au ronțăit o mişcare nouă în defavoarea mea şi a recentei mele seninătăți.
Ce o mai fi şi ce surprize mă mai pasc oare?