Pe acelaşi principiu cu "Moş Crăciun şi prietenii săi", nu cred c-o să aberez mai nimic legat de jazz. Doar ascultam fix acum nişte jazz.
Ca de obicei în ultima vreme, când aberez cu gândul n-am timp să scriu, iar când am timp să scriu, aberările fug mâncând pământul.
Desigur, nişte aberări despre sensul vieţii - ba nu, stai că nu de asta era vorba. Era vorba de cât de isteţi şi deştepţi tindem să ne credem şi cum brusc o chestie dintr-alea din artileria grea a vieţii ne aduce la realitate. Dur şi brutal. Ce am învăţat în cele nu foarte multe situaţii de genul ăsta, dar nasoale rău? Că oricât de logică, fundamentată, înfiptă în pământ e o teorie, sau o percepţie asupra vieţii sau asupra propriei persoane, nimic nu e 100% sigur, neschimbabil, infailibil. De asta să crezi cu tărie în nişte vorbe, teorii (chiar foarte ştiinţifice) ale unor oameni... E failibil. Pentru că ştiinţele tind să devină o nouă religie. Şi chiar fiind preot al acesti religii... e vânare de vânt să crezi că deţii Adevărul pentru că... dovezi&bullshit. Orice adevăr omenesc e parţial. Pentru că, deşi mi-a fost greu să cred, mintea omenească pare a nu putea cuprinde Întregul. Cred că ne lipseşte cumva, ceva, o altă dimensiune a înţelegerii.
Altă aberaţie. Mă uitam cineva, despre care credeam că mi-e oarecum cunoscut ca om, ca persoană, cum pare a-şi trăi acum o adolescenţă-tinereţe, cumva cu delay. Adică ce n-a trăit la vârsta obişnuită trăieşte acum, descoperă, e în culmea efervescenţei. Mda, pare-se că lucrurile netrăite cum trebuie şi când trebuie se răzbună la un moment dat şi îşi cer dreptul. Fuga de viaţă cu diversele sale subterfugii (îngropare în cărţi, sau în alcool, sau în tăceri, cercetarea celorlalţi fără cercetarea sinelui sau cine ştie ce alte eludări ale vieţii...) Naiba ştie. Până la urmă fiecare are propriile sale căutări care-l duc pe cine ştie ce cărări...
Ca de obicei în ultima vreme, când aberez cu gândul n-am timp să scriu, iar când am timp să scriu, aberările fug mâncând pământul.
Desigur, nişte aberări despre sensul vieţii - ba nu, stai că nu de asta era vorba. Era vorba de cât de isteţi şi deştepţi tindem să ne credem şi cum brusc o chestie dintr-alea din artileria grea a vieţii ne aduce la realitate. Dur şi brutal. Ce am învăţat în cele nu foarte multe situaţii de genul ăsta, dar nasoale rău? Că oricât de logică, fundamentată, înfiptă în pământ e o teorie, sau o percepţie asupra vieţii sau asupra propriei persoane, nimic nu e 100% sigur, neschimbabil, infailibil. De asta să crezi cu tărie în nişte vorbe, teorii (chiar foarte ştiinţifice) ale unor oameni... E failibil. Pentru că ştiinţele tind să devină o nouă religie. Şi chiar fiind preot al acesti religii... e vânare de vânt să crezi că deţii Adevărul pentru că... dovezi&bullshit. Orice adevăr omenesc e parţial. Pentru că, deşi mi-a fost greu să cred, mintea omenească pare a nu putea cuprinde Întregul. Cred că ne lipseşte cumva, ceva, o altă dimensiune a înţelegerii.
Altă aberaţie. Mă uitam cineva, despre care credeam că mi-e oarecum cunoscut ca om, ca persoană, cum pare a-şi trăi acum o adolescenţă-tinereţe, cumva cu delay. Adică ce n-a trăit la vârsta obişnuită trăieşte acum, descoperă, e în culmea efervescenţei. Mda, pare-se că lucrurile netrăite cum trebuie şi când trebuie se răzbună la un moment dat şi îşi cer dreptul. Fuga de viaţă cu diversele sale subterfugii (îngropare în cărţi, sau în alcool, sau în tăceri, cercetarea celorlalţi fără cercetarea sinelui sau cine ştie ce alte eludări ale vieţii...) Naiba ştie. Până la urmă fiecare are propriile sale căutări care-l duc pe cine ştie ce cărări...
Comentarii