Hăul beznei. Dirijor-păpușar invizibil manevrează sfori implacabile. Marionetă care nu-și aparține, mă holbez tâmp în beznă, unde imagini proiectate apar și dispar în neant, un carusel ipotetic-iluzoriu. Un regizor, același păpușar (sau, cine știe?!) după o stagnare băltită a acțiunii schimbă brusc, violent scena, totul se dă peste cap complet, imagini aleargă înebunite unele după altele fără să aibă vreo continuitate, marioneta se revoltă, se enervează, plânge, disperă, se bucură, iubește, iar plânge, iar disperă... Fără să priceapă că toate-s exterioare, toate trec, se schimbă, nimic nu e definitiv, ce azi pare real mâine se dovedește o simplă părere, ceva aparent palpabil, solid, se evaporă într-o clipită, lucruri care respectă o gândire raționață perfect echilibrată dau eroare, eroare, eroare fără niciun motiv rațional, când totul are 99,9999% șanse să fie bine iese câștigător 0,000000001 și totul se duce naibii. O viață întreagă se concretizează într-o perpetuă, veșnică așteptare a unui ceva ce lipsește, un gol, o piesă lipsă, un miros mut, orb, un ceva care nu e nimic și e totuși și nu e. Sunt o lipsă, sunt o senzație nedefinită de ceva nu e de-aici, ceva lipsește, ceva n-are sens, ceva dă cu virgulă, ceva parcă sună aiurea,ceva, cumva...
Sunt o marionetă tâmpă care suferă din cauză că și-a dat seama că-i o marionetă lipsită de control asupra propriei vieți, că Păpușarul cel sadic face ce vrea el, că totul în jur e beznă adâncă, brocart negru îndoliat, izolator și catifelat, toate imaginile strălucitoare, mișcătoare care se rotesc sunt un carusel de iluzii, un mic iad personal, că totul e iluzie, că ne mințim într-una singuri, că vrem să fim mințiți pentru că nu vrem și nu putem accepta realitatea, pe care de fapt n-o cunoaștem, noi știm doar caruselul pe care ni-l proiectează marele păpușar, mâna care împinge leagănul.
Prieteni dragi? Hm, au uitat demult de mine, prinși în propriile caruseluri, a fost sau n-a fost, hora sentimentelor, sentimente fără trup se evaporă mai iute decât roua sub raza soarelui... timpul și spațiul devin bariere care șterg tot ce nu e aici acum, focalizare pe aici, acum, pe mine și cine mi-e aproape temporal și spațial, erase and rewind, memorie sentimentală ca o bandă de magnetofon, spațiu limitat, refolosire, aici și acum și ce e pe-aproape, atât încape pe bandă, ce-a fost mai demult s-a șters demult, totul s-a rescris deja de mii de ori, de mii de zile, miliarde de ore.
O marionetă tristă n-are activat așa de bine sistemul de ștergere accelerată, așa că își amintește și o bucată de vreme nu înțelege ce se întâmplă. Apoi observă că marginile memoriei afective încep să pălească, prezentul se impune dur, nu lasă timp pentru nimic, nici pentru viață, doar pentru viețuire, supraviețuire sub amenințarea dezintegrării.
Și atunci înțelege, cu greu. Da, așa e-n tenis, așa e viața. Mă rog, așa devine, dacă o lași. Hoții de timp, hoții de viață - cât adevăr încifrat într-o carte pentru copiii mici și mari - Momo...
Avalanșa nebună a goanei după mai mult, mai mult în care te trezești băgat la jug pentru îndeplinirea viselor altor apucați disperați să facă mai mult, mai mult, tot mai mult... Ne grăbim, ne grăbim... unde mama naibii ne grăbim, oameni buni? Că la capăt tot madama cu coasa ne așteaptă. Și nimic din toate cele pentru care ne-am zbătut ca disperații nu luăm cu noi. Doar să trăim frumos, doar de asta nu mai avem timp.
În termeni mai concreți. Mă sâcâie o senzație nasoală legată de cei pe care îi numesc prieteni. Mai exact de gașca veche. Nu ne-am mai văzut de pe la mijlocul lui noiembrie în formula largă. La Revelion am rămas în București, pentru că promisesem că fac revelionul cu fetele de la dansuri, pentru prima data ever. Apoi cu o particică din gașcă am mers la munte, in al doilea weekend din ianuarie, la Cozia. Apoi a fost ziua celor trei peștișori - Baftă, Conu și Vulturu, la care n-am putut ajunge că m-a lovit grav gripa (și acum îmi amintesc cât de oribil m-am simțit fix în duminica aia când trebuia s-ajung la sărbăutorirea de la moșia lui Baftă). Apoi a fost Noaptea Agențiilor, prileg cu care am apucat să mă văd cu Domi, Aura, Mimi și Georgiana. O tentativă să mă văd cu Maria, ocazie cu care am aflat sumar că e însărcinată și se simte rău - și nu ne-am văzut, întâlnit nici până în ziua de azi, deși am lasat mingea în terenul ei - când se va simți mai bine și va avea chef să dea un semn de viață. N-a dat. De simțit pare a se simți mai bine, mă bucur pentru ea. O tentativă de întâlnire cu Domi și Aura - iar eșec. Parte din gașcă s-a dus de 1 mai cu cortul la Fefeleaga - eu n-am putut din cauză de serviciu, arză-l-ar focu', iar alții au mers pe șestache în altă parte. Iar Domi și Aura s-au văzut cu Șox-ii. Beri, chestii, băute care cu care - aflate postum-post-factum. Concluzie? Pentru mai toți pare-se c-am murit. Oi fi murit, dracu' știe, atunci, pe 31 iulie 2011 și visez post-mortem coșmaruri. Sau sunt în iad. Sau sunt nebună. Sau depresii - noi perspective. Sau pur și simplu, totul e praf, iluzie și nimic nu există, n-a existat și nu va exista.
Comentarii