micutze aberatzii

Azi ar fi trebuit să fiu în excursia cu Terra Incognita din Cheile Nerei. De când s-a vorbit prima dată de asta am zis că musai vin. M-am pregătot psihic... Dar de vreo săptămână lucrurile au început să scârțîie. Mai întâi Aramisul cu caietele lui pentru clasa 1 și deadline-urile halucinante. Am tras tare și am făcut paginarea. Textul era varză, nu fusese nici măcar redactat. N-avea nici diacritice. Pozele le-am primit târziu, fără nicio indicație de care unde să intre. Și erau lipsă căcălău, evident. O carte mai prost redactată nici că am văzut. Măcar desenele de la ilustrator au fost ok și pe alea măcar știan unde să le bag. Bun, deci am reușit să paginez. Apoi madam redactor trebuia să-mi dea corectura. Evident că a lălăit-o, nu zic că nu avea și ea alte treburi... dar mi-a trimis-o abia duminică noaptea. Și pe urmă voia caietul corectat (80 de pagini) până miercuri dimineața! Asta în condițiile în care știa că lucrez acsă, după serviciu, 3-4 ore pe zi. Șiiiii corecturi și modificăr...

Îmi tot umblă prin colțuri umbrite de minte diverse cugetări nu foarte închegate, care uneori mai sar în față aduse de cine știe ce întâmplare sau articol sau vorbă auzită... Așa azi mi s-au reconfigurat două teme aflate, de altfel, într-o reconfigurare eternă: tema prieteniei și tema echilibrului în natură. Aia cu prietenia, care mi se învârte-n cap de când mă știu mi s-a reactivat citind unul din panseurile lui Conu. Care zicea că „aproape ca nu mai exista noțiunea de prietenie ci doar aceea de interes comun”... Chestie la care m-am gândit în ultima vreme (unu sau doi ani) din când în când. Sau mai des. ------------ reiau după... 1 sau chiar 2 săptămâni. Bineînțeles că starea de-atunci care mi-a generat acele gânduri s-a dus demult, gândurile însele s-au sucit modificat și semiuitat de-atunci. Gândirea în sine, însă, nu. Doar prospețimea instantaneului, florile clipei de-atunci s-au perimat. ------------ Pornind de la prietenia devenită doar interes comun... Un gând care, c...

Da, am făcut o grămadă de chestii în ultimele luni, am avut o traiectorie foarte agitată, mă bucur că am reușit să fac multe chestii... Dar eu, eu unde sunt. Nu sunt. Parcă toate faptele și întâmplările m-au trăit pe mine, nu eu le-am trăit pe ele. Și sunt încă atâtea chestii de suflet pe care tot vreau să le fac și nu apuc, mereu vine ceva, o urgență, o colaborare, o neprevăzută și iar amân. Și așa trece viața, amânând lucrurule de corazon pentru urgențe externe, ale altora. Desigur, am ales să fac asta o perioadă, să pun un ban la ciorap pentru „retirement plan” ăla neclar și imperfect și greu de realizat... dar tare mi-e că de fapt îmi fur căciula. Că timpul de întors nu se-ntoarce. E drept că de trecut trece oricum... Dar, cujetând așa aberant ca de obicei... dau viața de azi pe o posibilă ipotetică siguranță de poimâine. Tricky. Dublă capcană, oricum o dai, ceva trebuie lăsat în plan secund sau terț sau hăăăt în fundul curții. Mama ei de viață, mereu alegeri, opțiuni, niciuna nu e...

În weekendul imediat după concediul cu munte și mare zisesem de muult că o să merg cu Terra incognita în excursia de două zile din Piatra Craiului, cu cazare la Garofița . Și încă spusesem că o să stau la cort. Și că mai aduc un cort, just in case pentru doritori de cort care n-au așa ceva. Numai că evident, vremea a fost ploioasă și s-a răcit... Și eu am răcit de-a binelea. Mă rog, un colț de răceală se prefigura încă de mai multă vreme, și nu mi-a trecut nici pe munte, nici la mare... Și s-a accentuat în săptămâna ploioasă. Am început să strănut dimineața câte 10 minute fără oprire... și în timpul zilei brusc, din când în când. Plus starea nașpetă aferentă. Așa că eram cât pe ce să renunț, noroc că mi-a dat prin cap să-l întreb pe Răzvan dacă aș putea, în caz de frig/ploaie/răceală să mă orientez spre locurile din cabană. Cum răspunsul a fost afirmativ, n-am mai renunțat. Așa că m-am trezit cu noaptea-n cap și am pornit la drum. Am intrat prin Rucăr și imediat după, am luat-o spre S...

Și în episodul 4 ajungem și la ultima activitate de vacanță... Și acum e cu poveste. Prin iulie, ma intreaba Dani, prietena mamei Elenei, ne știam deja din excursiile lui Terra Incognita, ne simpatizam, dacă n-am chef de mers la mare cu fetele în weekendul 15-16 august + 17, ca sa fie 3 zile măcar. Îi zic că sună bine, dar nu știu cum o sa fiu cu concediul în perioada aia, că în funcție de când și câte zile pot să merg la munte, o să pot sau nu. Cu șanse mari să nu. Drept care subiectul a fost abandonat. Dar în săptămâna Parângului ratat de mine, cu frică să nu ratez și Făgărașul, calculez eu ceva haotic în minte și zic băi, chiar de-ar pica toate, măcar poate la mare să fie... Îi scriu lui Dani, ea e dispusă, super fericită, vorbim și cu Elena care a trebuit convinsă, apoi gata, am și luat bilete la autocar să știm o treabă. A fost o decizie luată într-o singură zi, în timp ce oricum nu știam daca o să ajung la munte - să fi fost joi? Apoi pe parcursul zilei toate s-au clarificat oar...

Ei, și a venit dimineața. Mai pâcloasă, soare mai subțire, vânt mai puternic. Am ieșit din cort, ne-am învârtit, am luat apă, am halit, ne schimbarăm și apoi gata din nou de drum. Aici planul era să mergem cât mai putem încolo pe drumul către Plaiul Foii, iar la un moment dat, în funcție de oră, să începem să coborâm către vreunul dintre satele de pe partea nordică. Am pornit vioi, am ajuns destul de repede la Fereastra Mare a Sâmbetei, unde Dree a insistat să nu coborâm spre Sâmbăta, ci mai încolo. Ne uităm pe hartă și ne-am orientat către coborârea spre Breaza de Brașov. Ne uităm la semne, la traseu, suntem liniștiți, durata conform hărților e piece o cake, suntem foarte veseli și vioi, mai ales că deja am scăpat de vârfurile înalte și văile adânci, acum poteca șerpuiește frumos mult mai domol, o plăcere, o plimbărică. Și pornim mai departe foarte liniștiți. Mergem mergem, ne mai depășesc unii, un grup ce mergea încă două zile ca să ajungă la final în Plaiul Foii, mergem, trecem pri...

Dimineață ne propuseserăm să ne trezim pe la 8 și să plecăm pe la 9 - 9:30. Dar cum lumea din cameră (eram două camere unite, fiecare cu vreo 8 paturi) s-a trezit, a foșgăit, vorbit, trântit vânturat pe ușă... ciuciu somn dulce. De la 6 încolo a fost mai mult un chin de-a ațipi la loc. M-aș fi sculat, dat n-aveam loc nici să mă schimb nici să nimic. Așa că toată dimineața am fost în toane proaste. În fine, multa lume s-a cărat, a ieșit afară, s-a dus pe trasee, treaba lor și am avut în fine loc să mă schimb, să fac duș cu șervețele și să fac bagajul. Mic dejun, unde am halit de toate de la toată lumea - toți și-au adus de mâncare ca disperații, au cărat de le-au sărit capacele - și apoi p-aici ni-i drumul. Din nou, cel mai greu a fost să pornim și să urcăm până pe marginea căldării Podragului, de unde începea traseul către Moldoveanu. Măgărușii cabanei ne acompaniau din când în când cu răgete tunătoare, de ziceai că zbiară dinozauri. Odată ajunși în șaua Podragului o luarăm ușor-ușor...