Mai am din când în când vise bizare. Pe unele le uit, pe altele, pentru că mă impresionează puternic și mă și trezesc direct din ele, le țin minte. Așa a fost visul care m-a făcut să scriu postarea "violență" - după ce mi-am dat seama ce însemna pentru mine.
Azi am mai avut alt vis bizar.
Nu știu exact cum începea, era ceva prin insule exotice, mare, plajă, palmieri. Se ieșea în larg ca să joace nu știu ce joc. Se bălăcea lumea. Era lumină, zi încă când au întrat doi tipi, o plăcere să-i privești. Bizareria la visul ăsta era faptul că pentru jocul ăsta sau ce-o fi fost cei doi participanți se legau cu o sfoară de gleznă unul de altul.
Deci pleacă ăștia în larg. Nu știu ce se mai întâmplă, pare că a trecut ceva vreme, deja e mai spre seară, întunecos, când intră și două tipe. Și ele erau legate, nu știu dacă tot de gleznă sau altfel. Înoată ele spre larg și cea din față se sperie. Vede plutind ceva.
Eu, spectator, văd de sus, cadrul se apropie, era unul dintre cei doi de mai înainte făcând pluta, în derivă, dând mărunt din picioare, aproape scufundat, cu moartea pe față - se învârtea în cerc. Celălalt era mort, scufundat, ca o greutate mortală pentru cel rămas, care cu ultimele puteri putea doar sa se mențină cât de cât la suprafață, fără speranță.
Brusc am devenit din spectator participant, eram prima tipă care îl prinsese pe supraviețuitor și îl ducea spre mal. Cu forțele celor două, cei doi, cel viu și cel mort, ajungeau la mal. End of vis.
Apoi mă miram ce aberație de vis. Dar ce intens am simțit tot ce se întâmplă! Era să mă păcălesc, că de, dacă nu apărea ca mine în vis n-are cum să aibă legătură cu mine, nu?
Daaar. Cum să nu! Cum să nu știu cum e să fii legat de cineva și acela să moară. Cum ești după asta, cum te învârți în derivă, fără să te poți măcar gândi dacă sau cum te poți salva.
Aici, în vis, când priveam de sus și vedeam scena tragică, gândeam că cel ce murise se înecase. Și că celălalt, dacă nu întra în starea asta, ar fi putut vedea unde e țărmul și ar fi putut face pluta cu o direcție, ca să se salveze, și, poate, dacă celălalt avea noroc, să poată fi resuscitat. Și în timp ce gândeam asta mi-am dat seama că nu era vina lui. Pur și simplu nu i-a trecut asta prin gând. Și dacă nu apăreau tipele, în scurt timp l-ar fi lăsat puterile și murea și el, tras de greutate la fund.
Da, e important amănuntul cu cei doi legați. Toate relațiile dintre noi sunt diverse tipuri de legături. Și "bagajul" nostru de gânduri, prejudecăți, vinovății, orgolii, violențe, suferințe, trecut - toate moarte, duse, trecute - ne atârnă greu de picior. Toate astea, dacă le lăsăm să ne tragă la fund și ne lăsăm pradă disperării, ne fac să nu putem vedea dacă ne-am putea salva. Ne credem (și cât timp ne credem, chiar suntem) prizonieri ai situațiilor și împrejurărilor.
Și chiar relațiile noastre de iubire umane, bazate pe exclusivitate și pe "al meu" "a mea" și atât ne fac dependenți de existența și iubirea unei singure persoane - fără acel sau acea suntem pierduți, dezorientați, disperați... De parcă iubirea ar avea exclusivitate, sau limite, bariere... Poți iubi mulți oameni în feluri diferite, poți iubi viața, poți iubi tot ce există, una nu exclude alta, toate felurile de iubire pot coexista. Doar noi ne punem granițe și facem delimitări și separații, crezând că vom fi mai fericiți dacă luăm iubire de la cineva și o izolăm undeva, că iubirea și noi vom fi în siguranță, că o putem stăpâni cumva...
Doar că iubirea nu e o sfoară de gleznă, iubirea e libertate... O contradicție, oarecum, o legătură care nu te limitează ci îți dă libertate... O conexiune, mai degrabă, care îți oferă acces la altceva...
Comentarii