De fapt nu doar viața, cu ale ei schimbări bruște, ci mai ales noi, oamenii. Da' mai bine vorbesc doar în numele meu, că poate la alții o fi diferit, n-am de unde să știu că nu-s Mama Omida care citește în globul de cristal sau în sufletul oamenilor.
Zile mai bune, zile mai nervoase, zile mai mult sau mai puțin sucite. Mai degrabă zile în care-s io mai mult sau mai puțin sucită. Sau zile în care, din motive misterioase, mă afectează (adică mă trezesc afectată) de fel de fel de răhățișuri. Adică iar am luat-o pe lângă gard, pe lângă drum, mai pe arătură.
Da' e bine și-așa, măcar acu' știu când o iau razna. Nu mi-e încă clar cum reușesc, dar în fine, măcar mă trezesc destul de repede din starea asta, e cum zic oamenii că e când ațipești la volan dar te trezește zgomotul de hurducăială când ești pe cale să te duci naibii, să ratezi o curbă sau ceva. Bune și semnalele astea ale propriei ființe, când te trezești că nu ești ok deși nu ai neapărat un motiv anume, da bre, o luași razna, ai intrat pe arătură, revino-ți!
Așa că cel mai sănătos e să nu te enervezi, nici măcar pe tine, mai bine faci un mișto de tine, așa, mai soft, că nu e cazul să-ți iei în serios falsele drame, imaginare de altfel. Și să ai răbdare. cu tine. Cu lumea. Cu viața. Cu alții.
Așa cum încerc să am răbdare cu mersul cu bicla. De când am luat-o mi-am propus să merg zilnic cu ea minim o oră pe străduțele mai liniștite din spatele blocului, până oi reuși să fiu mai sigură la pornire, la oprire, la momentele când trece vreo mașină pe lângă mine. Da' cum vremea e capricioasă iar valurile muncii vin și ele cu neprevăzutul aferent am ieșit cam din două-n două, ba chiar și la trei zile câteodată. Așa că progresele, dacă sunt (parcă sunt - sau e wishful thinking?!) sunt micuțe (azi nu m-am mai prăvălit cu biclă cu tot când m-am oprit, dar ce-i drept nici nu m-am speriat de vreo mașină venind brusc de pe contrasens. Oricum, mai e mult până departe. Până în septembrie poate oi reuși să mă descurc rezonabil. Naiba știe. Ei, și dacă nu, în definitiv, nu e sfârșitul lumii, oricum. Pana mea!
Și weekendul ăsta a fost cu suprapunere de planuri și a trebuit să aleg. Gașca noastră mocăită - o parte - voia Ezerets, dar cum până pe 15 nu se știa dacă se ridică carantina obligatorie la revenirea în țară, totul depindea de asta. Dar între timp, Dana a venit cu ideea să încercăm să organizăm o drumeție cu colegii în zona Buzăului. Deși știind că îmi tai craca cu Ezerets-ul (unde tot vreau să ajung de cel puțin 3 ani, de când se tot duc ai noștri pe acolo, ba nu, e mai mult, probabil 5 sau 6 ani deja și mereu intervine ceva și nu pot) am zis ok și am aruncat în lume propunerea, unde a avut un succes mult peste așteptările mele.
Dacă n-a mers Ezerets-ul, a mers în schimb Sărata Monteoru. Că nici acolo nu mai fusesem. Aici nu mi-am făcut niciun fel de așteptări. Ce-o fi o fi, cum o ieși, o ieși - era cu cod galben de ploi, instabilitate, în fine. Dar a ieșit chiar foarte mișto.
A fost cu pierdut marcajul, cu poteca blocată de bălți și copaci căzuți (mulți), cu o ușoară bâjbâială la găsit reperul numit Lacul Verde și Stânca lui Monu, cu câțiva oameni care nu mai fuseseră în drumeții, a fost și cu suspans, și cu adrenalină, și cu nu mai pot-uri, dar nu din alea nașpa. Lacul verde n-a fost verde ci maro, dar în schimb vremea, în loc de ploaie ne-a dat senin și soare. Odată ieșiți din pădure peisajul pe care l-am putut vedea a fost minunat, ca un tablou, a remarcat cineva. În mod ciudatîn drumeția asta nu m-am enervat sau panicat deloc, doar m-am bucurat de toate.
Zile mai bune, zile mai nervoase, zile mai mult sau mai puțin sucite. Mai degrabă zile în care-s io mai mult sau mai puțin sucită. Sau zile în care, din motive misterioase, mă afectează (adică mă trezesc afectată) de fel de fel de răhățișuri. Adică iar am luat-o pe lângă gard, pe lângă drum, mai pe arătură.
Da' e bine și-așa, măcar acu' știu când o iau razna. Nu mi-e încă clar cum reușesc, dar în fine, măcar mă trezesc destul de repede din starea asta, e cum zic oamenii că e când ațipești la volan dar te trezește zgomotul de hurducăială când ești pe cale să te duci naibii, să ratezi o curbă sau ceva. Bune și semnalele astea ale propriei ființe, când te trezești că nu ești ok deși nu ai neapărat un motiv anume, da bre, o luași razna, ai intrat pe arătură, revino-ți!
Așa că cel mai sănătos e să nu te enervezi, nici măcar pe tine, mai bine faci un mișto de tine, așa, mai soft, că nu e cazul să-ți iei în serios falsele drame, imaginare de altfel. Și să ai răbdare. cu tine. Cu lumea. Cu viața. Cu alții.
Așa cum încerc să am răbdare cu mersul cu bicla. De când am luat-o mi-am propus să merg zilnic cu ea minim o oră pe străduțele mai liniștite din spatele blocului, până oi reuși să fiu mai sigură la pornire, la oprire, la momentele când trece vreo mașină pe lângă mine. Da' cum vremea e capricioasă iar valurile muncii vin și ele cu neprevăzutul aferent am ieșit cam din două-n două, ba chiar și la trei zile câteodată. Așa că progresele, dacă sunt (parcă sunt - sau e wishful thinking?!) sunt micuțe (azi nu m-am mai prăvălit cu biclă cu tot când m-am oprit, dar ce-i drept nici nu m-am speriat de vreo mașină venind brusc de pe contrasens. Oricum, mai e mult până departe. Până în septembrie poate oi reuși să mă descurc rezonabil. Naiba știe. Ei, și dacă nu, în definitiv, nu e sfârșitul lumii, oricum. Pana mea!
Și weekendul ăsta a fost cu suprapunere de planuri și a trebuit să aleg. Gașca noastră mocăită - o parte - voia Ezerets, dar cum până pe 15 nu se știa dacă se ridică carantina obligatorie la revenirea în țară, totul depindea de asta. Dar între timp, Dana a venit cu ideea să încercăm să organizăm o drumeție cu colegii în zona Buzăului. Deși știind că îmi tai craca cu Ezerets-ul (unde tot vreau să ajung de cel puțin 3 ani, de când se tot duc ai noștri pe acolo, ba nu, e mai mult, probabil 5 sau 6 ani deja și mereu intervine ceva și nu pot) am zis ok și am aruncat în lume propunerea, unde a avut un succes mult peste așteptările mele.
Dacă n-a mers Ezerets-ul, a mers în schimb Sărata Monteoru. Că nici acolo nu mai fusesem. Aici nu mi-am făcut niciun fel de așteptări. Ce-o fi o fi, cum o ieși, o ieși - era cu cod galben de ploi, instabilitate, în fine. Dar a ieșit chiar foarte mișto.
A fost cu pierdut marcajul, cu poteca blocată de bălți și copaci căzuți (mulți), cu o ușoară bâjbâială la găsit reperul numit Lacul Verde și Stânca lui Monu, cu câțiva oameni care nu mai fuseseră în drumeții, a fost și cu suspans, și cu adrenalină, și cu nu mai pot-uri, dar nu din alea nașpa. Lacul verde n-a fost verde ci maro, dar în schimb vremea, în loc de ploaie ne-a dat senin și soare. Odată ieșiți din pădure peisajul pe care l-am putut vedea a fost minunat, ca un tablou, a remarcat cineva. În mod ciudatîn drumeția asta nu m-am enervat sau panicat deloc, doar m-am bucurat de toate.
Comentarii