Zilele de final de an şi de început de an au venit cu un mix bulversant de senzații, vechi, noi, ciudățenii, palpitații ca de pericol, momente de linişte, momente de armonie, intensitate... oscilații... bulversări... habar n-am.
Azi, revenită din vacanță, am zis că e un moment bun de alergat pe-afară, nu foarte frig, vânt slab... Am tras cu mare bucurie o tură de Herăstrău... gheața de pe lac s-a subțiat de tot... unii bărci spărgeau gheața în mijlocul lacului şi puneau plase de pescuit... am văzut vreo doi peştioi mari agitându-se şi dându-se de gol... O cioară şmecheră furase o nucă şi se cocoțase în vârful copacului... a aşteptat să trec, apoi a aruncat nuca pe asfalt. Altă cioară grivă se plimba tacticos pe malul lacului şi nu s-a speriat că alergam la nici 2 metri de ea...
Am reuşit să ajung la starea de armonie cvasitotală în timp ce alergam. Foarte rară şi efemeră... Pur şi simplu totul e la locul său, niciun gând nu mişcă, văd frumusețea din tot ce ne înconjoară, din imperfecțiuni, nimic nu e aiurea sau de prisos sau insuficient... totul pare să aibă sens deşi nu înțeleg nimic, am renunțat la lupta de a înțelege toată nebunia.
Totul e aşa cum este... deşi, de prea multe ori ceea ce vedem (cu lentile de preconcepții) se dovedeşte cu totul altfel decât credem... Mintea, cu şabloanele ei, cu pre-judecăți şi scurtături modifică pentru noi realitatea... e o metaforă mişto legat de ideea asta - filmul "Sfera" (Sphere). Reflectă şi creează ce cultivi în tine... bine, rău, frici, bariere...
Alerg, zâmbesc, sunt relaxată, nicio dizarmonie, genunchii se încălziseră şi puteam să alerg liniştită încă 10 km dar n-avea rost, pe când urc panta dinspre lac spre expoflora din norii întunecoşi încep să se scuture fulgi minusculi şi rari. Cum tocmai avusesem dimineață regretul că n-am alergat niciodată când ninge am zis ei, acum e momentul şi am alergat până acasă prin mica fulguială aproape insesizabilă dar suficientă... câte un fulg pe nas, altul pe ochelari, altul pe buze...
armonie şi împăcare cu tot
Azi, revenită din vacanță, am zis că e un moment bun de alergat pe-afară, nu foarte frig, vânt slab... Am tras cu mare bucurie o tură de Herăstrău... gheața de pe lac s-a subțiat de tot... unii bărci spărgeau gheața în mijlocul lacului şi puneau plase de pescuit... am văzut vreo doi peştioi mari agitându-se şi dându-se de gol... O cioară şmecheră furase o nucă şi se cocoțase în vârful copacului... a aşteptat să trec, apoi a aruncat nuca pe asfalt. Altă cioară grivă se plimba tacticos pe malul lacului şi nu s-a speriat că alergam la nici 2 metri de ea...
Am reuşit să ajung la starea de armonie cvasitotală în timp ce alergam. Foarte rară şi efemeră... Pur şi simplu totul e la locul său, niciun gând nu mişcă, văd frumusețea din tot ce ne înconjoară, din imperfecțiuni, nimic nu e aiurea sau de prisos sau insuficient... totul pare să aibă sens deşi nu înțeleg nimic, am renunțat la lupta de a înțelege toată nebunia.
Totul e aşa cum este... deşi, de prea multe ori ceea ce vedem (cu lentile de preconcepții) se dovedeşte cu totul altfel decât credem... Mintea, cu şabloanele ei, cu pre-judecăți şi scurtături modifică pentru noi realitatea... e o metaforă mişto legat de ideea asta - filmul "Sfera" (Sphere). Reflectă şi creează ce cultivi în tine... bine, rău, frici, bariere...
Alerg, zâmbesc, sunt relaxată, nicio dizarmonie, genunchii se încălziseră şi puteam să alerg liniştită încă 10 km dar n-avea rost, pe când urc panta dinspre lac spre expoflora din norii întunecoşi încep să se scuture fulgi minusculi şi rari. Cum tocmai avusesem dimineață regretul că n-am alergat niciodată când ninge am zis ei, acum e momentul şi am alergat până acasă prin mica fulguială aproape insesizabilă dar suficientă... câte un fulg pe nas, altul pe ochelari, altul pe buze...
armonie şi împăcare cu tot
Comentarii