A fost o excursie memorabilă. Asta mai ales pentru că pe un versant, la urcușul dinspre cota 1400 până pe vârful Furnica am avut condiții teribile, iar imediat ce am trecut de vârf și am coborât pe platou, am avut o vreme de vis. Un astfel de contrast nu am mai avut, sau cel puțin nu îmi amintesc. Poate doar după o vreme superbă să se strice brusc, asta da, dar invers, niciodată.
Până la cota 1400 am mers cu autocatul, nimic deosebit deci. Am început urcușul. Deasupra orizontului se vedeau niște mori negricioși, dar soarele își mai strecura raze pe sub ei, într-un mod foarte fotogenic.
Am continuat urcușul, pe jos era uscat, din când în când apăreau bălți mocirloase, dar în rest totul frumos. Apoi, tot urcând, am început să fim asaltați din loc în loc de rafale de vânt rece. Norii păreau tot mai amenințători și mai aproape. Apoi ușor ușor au început să apară urme de zăpadă... Apoi din loc în loc dădeam de zone ușor burnițoase. Apoi vântul rece a devenit prezent în permanență, iar zăpada a devenit și ea o constantă. Pentru că urma să pornim un urcuș ce părăsea drumul forestier, și intram în poteca marcată ce ducea spre cota 2000, am făcut popas pentru echipare. Ne-am înfofolit, blindat cu strășnicie și apoi am pornit în sus, intrând într-o ceață foarte densă și un frig accentuat de vântul puternic și tăios.
A fost o provocare să mergem aproape orbește pe o potecă ce parcă nu se mai termina. Am ajuns în cele din urmă la cota 2000, la telecabină, unde ne-am oprit să ne dezghețăm și să mai halim din provizii. Psihic, la gândul că toată călătoria va fi ca până acum, nu eram chiar veseli. Dar am pornit mai departe. Am urcat vârful Furnica - de la cotă până pe vârf era un fleac, am ajuns imediat și am putut admira sculpturile create de vântul rece pe releul păzit de un vajnic ostaș care ne-a interzis să pozăm. Am plecat mai departe, iar la câțiva pași încolo a fost un moment, câteva secunde, în care ceața-norul s-a împrăștiat spre piciorul pietrei arse și s-a văzut șirul munților. Apoi repede s-a ascuns la loc.
Am început coborârea de pe Furnica, panta aceea luuungă (îmi amintesc cum acum doi ani, prin ianuarie-februarie, urcam acea pantă la finalul unei excursii cu Terra, și a fost așa de solicitantăăăă!) până pe platou. Norii se disipau tot mai des, iar odată ajunși pe platou, nu ne-au mai deranjat nici ceața, nici vântul rece. Acum m-am apucat și eu să mai fac poze, că până atunci nici nu îndrăzneam să dau jos mănușa.
Am pers pe un pinten jnepenos de unde se vedea frumos priveliștea - loc de poze multe și frumoase și de o mică pauză de energizare.
Apoi am pornit coborârea pe piciorul Pietreu Arse, unde soarele ne-a însoțit până la poiana stânii regale.
A fost o coborâre frumoasă, nici măcar grea.
Și pâș-pâș am ajuns la poiana stânii regale.
Cum aveam timp vreo oră până la ora pla care aveam rezervare la restaurantul Cabana Schiori, am vizitat și stânca lui Franz Iozef, apoi am coborât pe poteca regală până la cabana Schiori.
Aici am mâncar gustos și bun - iar unii, din neatenție, și mult - apoi am purces spre București.
Până la cota 1400 am mers cu autocatul, nimic deosebit deci. Am început urcușul. Deasupra orizontului se vedeau niște mori negricioși, dar soarele își mai strecura raze pe sub ei, într-un mod foarte fotogenic.
Am început coborârea de pe Furnica, panta aceea luuungă (îmi amintesc cum acum doi ani, prin ianuarie-februarie, urcam acea pantă la finalul unei excursii cu Terra, și a fost așa de solicitantăăăă!) până pe platou. Norii se disipau tot mai des, iar odată ajunși pe platou, nu ne-au mai deranjat nici ceața, nici vântul rece. Acum m-am apucat și eu să mai fac poze, că până atunci nici nu îndrăzneam să dau jos mănușa.
Cum aveam timp vreo oră până la ora pla care aveam rezervare la restaurantul Cabana Schiori, am vizitat și stânca lui Franz Iozef, apoi am coborât pe poteca regală până la cabana Schiori.
Aici am mâncar gustos și bun - iar unii, din neatenție, și mult - apoi am purces spre București.
Comentarii