Când e caldă, însorită și colorată, toamna e o minunăție. Nici gând de depresii ori gânduri negre.
Dar când o apucă ploile, frigul și cenușiul până la oase... e cu totul altă treabă.
Octombrie ăsta a venit cu mai multe zile întunecate, ploioase și reci. Separate doar de câteva zile frumoase. Iar de weekendul trecut, după nunta Cătălinei cu Vali, gripo-răceala care mă lăsase în pace vreo săptămână, s-a revigorat și m-a blegit.
Găuri în buget cât China după nuntă, plantari și Nisa. Și culmea, mizeriile alea de plantari au fost cei mai scumpi. Și, morții măsii, după ce că au costat enorm, cu ei nu încap decât într-o singură pereche de pantofi! Îmi vine să mă bat singură.
Trecând peste toate aceste bucurii de toamnă, și pentru că de-o vreme n-am mai călătorit, m-am aruncat la bilete la Festivalul național de teatru (Livada cu vișini jucată de ruși și un balet, Fresca, dansat de o companie franceză)... și pândesc drumețiile low cost.
Nu am chef de nimic, dar pe măsură ce gripo-viroza dă semne de plecare parcă începe să-mi fie mai bine. Dorm mai adânc, mă trezesc nițel mai puțin obosită... Iar miercuri seara am gătit (după nu știu câtă vreme) chiar cu plăcere, și încă două sortimente în paralel: varză (dulce+acră) cu carne la ceaun și cartofi dulci cu varză de bruxelles la cuptor.
M-am mai văzut și cu fetele pastelate (ne-am adunat toate!) la Nomad Skybar, cu vești super de la Irina și Dree, și apoi cu Irina și Mitzi în altă zi, când ploua torențial, la Tucano.
Concluzia e că lumea în jurul meu se schimbă, se mișcă, iar eu parcă am pus pauză, de unde contrastul între schimbările unora și stagnarea mea. Dar e și asta o chestie, pentru fiecare schimbarea vine la momentul său, eu am schimbat schimbări anul trecut grămadă, anul ăsta doar am călătorit. Și, mă gândeam, ce bine că m-am dus în martie cu gagicile la Barcelona! Acum, dacă Irina e pregnant, ciuciu excursiile pe care le mai visam noi. Bine c-a fost, că ne-am bucurat cât a fost de faptul că puteam merge și am și mers. Se pare că sunt ocazii și ocazii, iar pe unele te bucuri că nu le-ai ratat, pentru că... iată, conjuncturile se schimbă, oamenii își schimbă planurile, lucruri se întâmplă.
Oare ce ne mai rezervă viitorul? Asta e veșnica întrebare.
Dar când o apucă ploile, frigul și cenușiul până la oase... e cu totul altă treabă.
Octombrie ăsta a venit cu mai multe zile întunecate, ploioase și reci. Separate doar de câteva zile frumoase. Iar de weekendul trecut, după nunta Cătălinei cu Vali, gripo-răceala care mă lăsase în pace vreo săptămână, s-a revigorat și m-a blegit.
Găuri în buget cât China după nuntă, plantari și Nisa. Și culmea, mizeriile alea de plantari au fost cei mai scumpi. Și, morții măsii, după ce că au costat enorm, cu ei nu încap decât într-o singură pereche de pantofi! Îmi vine să mă bat singură.
Trecând peste toate aceste bucurii de toamnă, și pentru că de-o vreme n-am mai călătorit, m-am aruncat la bilete la Festivalul național de teatru (Livada cu vișini jucată de ruși și un balet, Fresca, dansat de o companie franceză)... și pândesc drumețiile low cost.
Nu am chef de nimic, dar pe măsură ce gripo-viroza dă semne de plecare parcă începe să-mi fie mai bine. Dorm mai adânc, mă trezesc nițel mai puțin obosită... Iar miercuri seara am gătit (după nu știu câtă vreme) chiar cu plăcere, și încă două sortimente în paralel: varză (dulce+acră) cu carne la ceaun și cartofi dulci cu varză de bruxelles la cuptor.
M-am mai văzut și cu fetele pastelate (ne-am adunat toate!) la Nomad Skybar, cu vești super de la Irina și Dree, și apoi cu Irina și Mitzi în altă zi, când ploua torențial, la Tucano.
Concluzia e că lumea în jurul meu se schimbă, se mișcă, iar eu parcă am pus pauză, de unde contrastul între schimbările unora și stagnarea mea. Dar e și asta o chestie, pentru fiecare schimbarea vine la momentul său, eu am schimbat schimbări anul trecut grămadă, anul ăsta doar am călătorit. Și, mă gândeam, ce bine că m-am dus în martie cu gagicile la Barcelona! Acum, dacă Irina e pregnant, ciuciu excursiile pe care le mai visam noi. Bine c-a fost, că ne-am bucurat cât a fost de faptul că puteam merge și am și mers. Se pare că sunt ocazii și ocazii, iar pe unele te bucuri că nu le-ai ratat, pentru că... iată, conjuncturile se schimbă, oamenii își schimbă planurile, lucruri se întâmplă.
Oare ce ne mai rezervă viitorul? Asta e veșnica întrebare.
Comentarii