La locul ăsta de muncă, la un an (fără câteva zile) de când m-am angajat pot spune că e primul meu job unde n-am reușit să stabilesc o conexiune cu restul colectivului. Mai vorbesc câte ceva cu câte unul sau altul, dar dincolo de asta nu e nimic. Parcă n-aș face parte dintr-un colectiv. Sunt a stranger. Nimănui nu-i pasă că sunt acolo sau nu, decât în momentele când arde ceva ce trebuie dat în tipar. În rest, sunt un fel de omul invizibil. M-am ofticat o vreme, pe urmă nu mi-a mai prea păsat. O vreme am încercat să go with the flow, să ies cu ei la țigară, să merg la masă la vreo cantină indigestă cu ei... Să fiu și eu acolo. Dar dijaba. Atunci i-am lăsat în plata domnului, mereți voi pe drumul vostru, că oricum eu nu fumez iarbă ca să-mi fac viața suportabilă, prefer în loc de asta să merg în excursii, în drumeții pe munte, să beau beri cu prietenii. Trist e însă faptul că acest timp alocat muncii la birou e un timp lipsit de empatie, de prietenie, e un timp sec și alienant. E drept, aici nu mai am mega problema din timpurile pastelate cu lipsa de timp cronică - de fapt ăsta e marele câștig. Plătit însă cu însingurare. Mda, pe o parte câștigi, pe alta pierzi....
O constatare recentă: oamenii se schimbă, năravurile rămân. Din cei 7-8 câți am fost când m-am angajat, acum mai sunt aceiași doar trei, cu mine patru. Dar atmosfera e neschimbată. Marea schimbare a fost acum de curând când au plecat aproape simultan doi oameni din creație și în loc a venit unul. Same shit. Different faces, same thing. Și tind să cred că o firmă e oarecum oglinda lui cappo di tutti cappi. De aia Pastelul Ioanei era agitat, bipolar, cu asmute-i pe unii contra celorlalți, de aia Pastelul Danei e haotic, de aia Armada lui Tibi e oarecum misogină și schismatică...
Acum brusc, printr-o fractură logică, trec la „Eleganța ariciului”. La a te hrăni cu frumusețea lucrurilor mici, cum ar fi frumusețea unei cești de ceai din porțelan, savoarea unei cafele, sau a unui ceai, din frumusețea unui copac, cu frumusețea unei cărți - a unei lumi imaginare, a unui gest, a unei poezii, a unui cântec... O concluzie cu care-s de acord, și pe care am auzit-o prima dată de la Dominic, care și el a preluat-o de prin alte cărți. Da, ca să reziști cotidianului anost, ai nevoie de mici pete de frumos cu care să te salvezi de la deprimare, frustrare sau întristare.
O constatare recentă: oamenii se schimbă, năravurile rămân. Din cei 7-8 câți am fost când m-am angajat, acum mai sunt aceiași doar trei, cu mine patru. Dar atmosfera e neschimbată. Marea schimbare a fost acum de curând când au plecat aproape simultan doi oameni din creație și în loc a venit unul. Same shit. Different faces, same thing. Și tind să cred că o firmă e oarecum oglinda lui cappo di tutti cappi. De aia Pastelul Ioanei era agitat, bipolar, cu asmute-i pe unii contra celorlalți, de aia Pastelul Danei e haotic, de aia Armada lui Tibi e oarecum misogină și schismatică...
Acum brusc, printr-o fractură logică, trec la „Eleganța ariciului”. La a te hrăni cu frumusețea lucrurilor mici, cum ar fi frumusețea unei cești de ceai din porțelan, savoarea unei cafele, sau a unui ceai, din frumusețea unui copac, cu frumusețea unei cărți - a unei lumi imaginare, a unui gest, a unei poezii, a unui cântec... O concluzie cu care-s de acord, și pe care am auzit-o prima dată de la Dominic, care și el a preluat-o de prin alte cărți. Da, ca să reziști cotidianului anost, ai nevoie de mici pete de frumos cu care să te salvezi de la deprimare, frustrare sau întristare.
Comentarii