Am trântit un așa titlu a la marketing-publicitate. O aparență interesantă pentru un conținut mai mult sau mai puțin consistent. Dar asta e altă pâine de mâncat și alt subiect de dezbătut, de bătut apa-n piuă și de aberat la un moment dat.
Dar ce voiam să spun? Aha, da. Că uneori e timpul să stai să cugeți la diverse chestii profunde. Că uneori e timpul să exorcizezi demonii scriind. Că alteori e timpul să îți plângi de milă. Că alteori e timpul să îți pansezi rănile. Și că alteori e cazul să te scuturi de gânduri grele și să scoți ochelarii întunecați. Și că alteori e cazul ca pur și simplu să acționezi. Să faci ceva, chiar pași mici, minusculi, dar în direcția dorită. Există un timp pentru ascultat povești și povestiri... Există un timp pentru călătorit... Există un timp pentru joacă... Există un timp pentru orice.
Așa, și timpurile? Păi desigur, timpurile noastre. Versus... paleolitic, să zicem. Că am trecut azi prin diverse timpuri istorice, superficial, desigur, dar le-am atins, tangențial. Cum își percepeau viața și sensul ei, ocupația și pe ei înșiși drăguții de oameni de Neanderthal? Naiba știe. Cert e că, cel puțin cei înfățișați la muzeul arheologic din Târgoviște erau vânători. Vânau reni și mamuți. Locuiau în corturi, ciopleau unelte, făceau focul, se îmbrăcau în piei de animale... aveau o viață cam ca a indienilor din America de Nord. S-or fi gândit ei vreodată să aibă crize existențiale că nu mai suportă viața asta nenorocită?
Pe urmă alte timpuri, și gânduri totul pornind de la o discuție de oameni din branșa tipo-dtp. Cum era tipografia în vremurile de început, cu presă, cu litere mobile, mai înainte cu litere sculptate în negativ... Cum noi ne plictisim azi, dăm din butoane, printăm digital... iar ăia din vremea lui Coresi sau Macarie culegeau o săptămână la ca să imprime o foaie... iar mai înainte, alții, ca să transmită informația în scris, scriau de mână... cu penița, cu pana... iar predecesorii lor egipteni sumerieni și careor fi fost zgâriau pe tăblițe le lut... sau și mai greu, ciopleau litere sau semne în piatră... Pare un progres remarcabil al tehnologiei, și chiar este. Toate epocile astea de mii sau sute de ani ne permit nouă azi să lucrăm rapid, eficient, să avem la dispoziție x modalități tehnice să transmitem informația. Și, totuși, cred că noi suntem mai nemulțumiți de ce facem decât erau scribii din antichitate... decât caligrafiii... sau decât primii tipografi. E cam straniu, luând fenomenul ăsta strict izolat de tot contextul. Și totuși firesc, dacă punem totul în context.
De ce? pentru că tehnologizând, avansând, făcând lucrurile tot mai bine, mai mult, mai ușor, începem să devalorizăm, în capul nostru, ceea ce facem. Mă tem că tehnologia a avansat enorm, pe când noi, oamenii, ca ființe, am cam bătut pasul pe loc în ce privește evoluția personală - psihologică, spirituală... nu am devenit mai buni. Nici mai înțelepți. Tot ne urâm unii pe alții. Tot ne omorâm. Tot îi ignorăm/discriminăm/ pe alții. Tot ne pizmuim pentru averi, putere, fericire, frumusețe și câte și mai câte. Tot credem în unele ficțiuni atât de tare încât l-am omorî pe ăla care zice că ficțiunea noastră e falsă, nu adevăr absolut.
Revenind din divagație, avem mijloace tot mai multe, facem tot mai multe lucruri și suntem tot mai nemulțumiți. Clar e ceva putred pe undeva în ecuația asta. Eu cred că totul e în capul nostru. Adică făcând mereu mai mult, mai repede pierdem valoarea percepută a ceea ce facem. Am vrea să facem cu totul altceva. Sau mai mult altceva. Pentru că mintea noastră aleargă de nebună, competiție, competiție... iar nouă ne lipsește; sau de la un moment dat începe să ne lipsească plăcerea de a face ceva-ul pe care îl facem. Că se aplică nu doar pentru job, ocupație&stuff, ci la mult mai multe. Mă rog, acum ca să fiu în ton cu stilul meu sucit - evident că aberez. Că poate și scribul ăla care toată viața cioplea litere în piatră sau le zgâria pe tăblițe poate se sictirea complet la um moment dat și și-ar fi luat câmpii. Dar nu prea avea cum, era sclav. Poate unii chiar își luau câmpii și fugeau și aveau baftă să nu îi prindă. Cine știe...
Tâmpeniile? păi așa mi-a flicărit în minte titlul, așa mi-a sunat bine. Și oricum, orice cugetare e supusă clauzei de tâmpenie. Adică știu că aberez, doar d-aia mi-am numit jurnalul-blogul-schițo-cevaul ăsta unde mă defulez de ani de zile. Sunt conștientă că, oricât de super gândiri mi-ar părea niște chestii care-mi trec prin cap la un moment dat, peste x timp pot să îmi pară niște idioțenii fără seamăn - nu mai zic ce-or crede alții. Mă rog, ce cred alții e doar parțial important.. doar și azi am văzut că doi oameni pot să se uite la același lucru și să vadă fiecare altceva...
Dar ce voiam să spun? Aha, da. Că uneori e timpul să stai să cugeți la diverse chestii profunde. Că uneori e timpul să exorcizezi demonii scriind. Că alteori e timpul să îți plângi de milă. Că alteori e timpul să îți pansezi rănile. Și că alteori e cazul să te scuturi de gânduri grele și să scoți ochelarii întunecați. Și că alteori e cazul ca pur și simplu să acționezi. Să faci ceva, chiar pași mici, minusculi, dar în direcția dorită. Există un timp pentru ascultat povești și povestiri... Există un timp pentru călătorit... Există un timp pentru joacă... Există un timp pentru orice.
Așa, și timpurile? Păi desigur, timpurile noastre. Versus... paleolitic, să zicem. Că am trecut azi prin diverse timpuri istorice, superficial, desigur, dar le-am atins, tangențial. Cum își percepeau viața și sensul ei, ocupația și pe ei înșiși drăguții de oameni de Neanderthal? Naiba știe. Cert e că, cel puțin cei înfățișați la muzeul arheologic din Târgoviște erau vânători. Vânau reni și mamuți. Locuiau în corturi, ciopleau unelte, făceau focul, se îmbrăcau în piei de animale... aveau o viață cam ca a indienilor din America de Nord. S-or fi gândit ei vreodată să aibă crize existențiale că nu mai suportă viața asta nenorocită?
Pe urmă alte timpuri, și gânduri totul pornind de la o discuție de oameni din branșa tipo-dtp. Cum era tipografia în vremurile de început, cu presă, cu litere mobile, mai înainte cu litere sculptate în negativ... Cum noi ne plictisim azi, dăm din butoane, printăm digital... iar ăia din vremea lui Coresi sau Macarie culegeau o săptămână la ca să imprime o foaie... iar mai înainte, alții, ca să transmită informația în scris, scriau de mână... cu penița, cu pana... iar predecesorii lor egipteni sumerieni și careor fi fost zgâriau pe tăblițe le lut... sau și mai greu, ciopleau litere sau semne în piatră... Pare un progres remarcabil al tehnologiei, și chiar este. Toate epocile astea de mii sau sute de ani ne permit nouă azi să lucrăm rapid, eficient, să avem la dispoziție x modalități tehnice să transmitem informația. Și, totuși, cred că noi suntem mai nemulțumiți de ce facem decât erau scribii din antichitate... decât caligrafiii... sau decât primii tipografi. E cam straniu, luând fenomenul ăsta strict izolat de tot contextul. Și totuși firesc, dacă punem totul în context.
De ce? pentru că tehnologizând, avansând, făcând lucrurile tot mai bine, mai mult, mai ușor, începem să devalorizăm, în capul nostru, ceea ce facem. Mă tem că tehnologia a avansat enorm, pe când noi, oamenii, ca ființe, am cam bătut pasul pe loc în ce privește evoluția personală - psihologică, spirituală... nu am devenit mai buni. Nici mai înțelepți. Tot ne urâm unii pe alții. Tot ne omorâm. Tot îi ignorăm/discriminăm/ pe alții. Tot ne pizmuim pentru averi, putere, fericire, frumusețe și câte și mai câte. Tot credem în unele ficțiuni atât de tare încât l-am omorî pe ăla care zice că ficțiunea noastră e falsă, nu adevăr absolut.
Revenind din divagație, avem mijloace tot mai multe, facem tot mai multe lucruri și suntem tot mai nemulțumiți. Clar e ceva putred pe undeva în ecuația asta. Eu cred că totul e în capul nostru. Adică făcând mereu mai mult, mai repede pierdem valoarea percepută a ceea ce facem. Am vrea să facem cu totul altceva. Sau mai mult altceva. Pentru că mintea noastră aleargă de nebună, competiție, competiție... iar nouă ne lipsește; sau de la un moment dat începe să ne lipsească plăcerea de a face ceva-ul pe care îl facem. Că se aplică nu doar pentru job, ocupație&stuff, ci la mult mai multe. Mă rog, acum ca să fiu în ton cu stilul meu sucit - evident că aberez. Că poate și scribul ăla care toată viața cioplea litere în piatră sau le zgâria pe tăblițe poate se sictirea complet la um moment dat și și-ar fi luat câmpii. Dar nu prea avea cum, era sclav. Poate unii chiar își luau câmpii și fugeau și aveau baftă să nu îi prindă. Cine știe...
Tâmpeniile? păi așa mi-a flicărit în minte titlul, așa mi-a sunat bine. Și oricum, orice cugetare e supusă clauzei de tâmpenie. Adică știu că aberez, doar d-aia mi-am numit jurnalul-blogul-schițo-cevaul ăsta unde mă defulez de ani de zile. Sunt conștientă că, oricât de super gândiri mi-ar părea niște chestii care-mi trec prin cap la un moment dat, peste x timp pot să îmi pară niște idioțenii fără seamăn - nu mai zic ce-or crede alții. Mă rog, ce cred alții e doar parțial important.. doar și azi am văzut că doi oameni pot să se uite la același lucru și să vadă fiecare altceva...
Comentarii