timp fără nume

O zi ciudată. Tristețe, apatie și o ciudat de antagonică liniște și convingere că "va fi bine". N-am avut chef să ies din casă, dar n-am vrut să o las pe maică-mea să iasă singură. Trecând prin parcul întunecat, m-am gândit că trebuie să-l înmormântez pe Alex, mi-am imaginat că-l las undeva într-o poiană la munte, pe un pat de crengi, sub un cer albastru ireal, sub o lumină blândă de primăvară-vară, acompaniat de un stol de păsări migratoare. Ciudat gând.
N-am reușit să mă văd cu prietenele cu care voiam sa ma văd. Am o stare de mare rahat. Fără un motiv anume. Poate e răceala. Și gândurile sumbre aferente.
2012... timp fracturat între două date din calendar. O convenție. Ce-a fost această împărțire convențională pentru mine? Să vedem... Câteva dezamăgiri grave, care cred că m-au marcat... Niște eșecuri nu prea plăcute... Cîteva momente luminoase... Câteva călătorii frumoase... un șomaj, niște căutări... o vacanță săracă în bani dar bogată în libertate de mișcare și în griji pentru viitor... câteva chestii pe care nu le înțeleg, cam bulversante... câteva situații la care a trebuit să mă adaptez... nenumărate momente de tristețe, multe altele de bucurie sau de frumusețe, câteva momente de cumpănă și derută... câteva momente în care m-am simțit străină de mine și de orice și oricine... câteva frici, câteva bravuri... multă auto-analiză... și o senzație subterană de separare a continentelor... adică continentul eu de continentele restului lumii. Deci un an plin, aș zice.
Și totuși... nimic cu adevărat bun. Nimic care să mă facă să gândesc: pentru chestia asta, a meritat trăit anul ăsta. Noroc că nu îmi măsor timpul cu măsura anului, altfel puteam foarte bine să mă împușc, la cît de gol de viață a fost pentru mine. Nu de viața întâmplărilor care vin penste mine, că astea au fost multe, pestrițe, spectaculoase. De viața interioară profundă și frumoasă a fost lipsit anul ăsta. Pot spună că mă îngrijorez de-a binelea pentru faptul că au fost câteva ocazii în care aveam destule motive să mă simt bine, să mă bucur... și totuși, trăiam acele clipe fără să mă pot bucura de ele. Am trecut prin ele fără a le fi trăit cu adevărat. Și asta mă sperie. Să nu devin un om cenușiu cu suflet gol! Nu-mi dau încă seama de ce mi s-a întâmplat asta, ce mă face ca din când în când să mă pierd pe mine și să încetez brusc a trăi. Sper ca astfel de momente să nu se mai insinueze.
Pentru mine, acest 2012 a fost o perioadă fără mare relevanță. Anul critic a fost din august 2011 până in iulie 2012. A mai fost o perioadă de tranziție, din iulie până în octombrie. Iar din octombrie a început o nouă eră, tânără încă, haotică, neclară, o perioadă de schimbare. Ce va mai fi? Om trăi și om vedea.