Vălătuci de ceață ascund și descoperă măști sau chipuri demascate. O clipă vezi lumea prin ochii unei măști străine. Și te-ngrozești. O lume străină, care-ți e visceral detestabilă, o lume de noroi și zoaie, o lume porcină. Bieții porci, n-au nicio vină pentru miile de comparații negative cu unele exemplare ale speciei din care uneori mi-e rușine că fac parte. Deci lumea cea hâdă, lumea oamenilor noroioși, e uneori mult mai aproape decât ne închipuim. Teoretic știu de multă vreme că acea lume există, din când în când îmi iese-n cale, ca un strigoi, otrăvind totul în jur, lăsând în urmă-i scârbă, bale, negură, tristețe, debusolare. De fiecare dată mă întreb: cum, lumea e și AȘA?! Cum poate fi adevărat? Oare lumea MEA, cea frumoasă, simplă, dreaptă, cu principii, luminoasă și fără ascunzișuri să fie doar o iluzie, iar realitatea să fie cealaltă lume, lumea de noroi?
După clipa de derută și de îndoială, mereu îmi spun că, și de-ar fi cea reală lumea "lor", a celor-de-noroi, eu nu vreau să trăiesc în ea. Și îmi prinde bine când văd că există și alții care par a nu se complace în mocirlă.
Dar de fiecare dată când îmi iese-n cale mocirla din oameni rămân c-o stare stranie. Mă simt brusc singură-n pustiu, mă simt nimic, mă simt nimeni, viitorul, trecutul, prezentul, totul e nimic, pustiul e atotstăpânitor, sunt nimic, nimicul e pustiul, totul e nimic, nimic e totul... Nu de fiecare dată reacția adversă e la fel de dureroasă. Acum a fost. Viitor pustiu până la orizont versus mocirlă. Să vină pustiul, să vină glaciațiunea eternă, oricum sunt doar un fulg bătut de gânduri printre alți fulgi ai unei eterne ierni polare. Fulg de gheață, fulg de nisip, fulg de timp în clepsidra universului, timp care însuși se scurge în sine, nemișcat și veșnic fiindu-și, mișcare veșnică în neclintire eternă.
După clipa de derută și de îndoială, mereu îmi spun că, și de-ar fi cea reală lumea "lor", a celor-de-noroi, eu nu vreau să trăiesc în ea. Și îmi prinde bine când văd că există și alții care par a nu se complace în mocirlă.
Dar de fiecare dată când îmi iese-n cale mocirla din oameni rămân c-o stare stranie. Mă simt brusc singură-n pustiu, mă simt nimic, mă simt nimeni, viitorul, trecutul, prezentul, totul e nimic, pustiul e atotstăpânitor, sunt nimic, nimicul e pustiul, totul e nimic, nimic e totul... Nu de fiecare dată reacția adversă e la fel de dureroasă. Acum a fost. Viitor pustiu până la orizont versus mocirlă. Să vină pustiul, să vină glaciațiunea eternă, oricum sunt doar un fulg bătut de gânduri printre alți fulgi ai unei eterne ierni polare. Fulg de gheață, fulg de nisip, fulg de timp în clepsidra universului, timp care însuși se scurge în sine, nemișcat și veșnic fiindu-și, mișcare veșnică în neclintire eternă.
Comentarii