micutze aberatzii

Parfum de tei și căldură mare. După atâta mers prin soare mai mult pe lângă bicicletă decât pe ea - mi-e teamă să merg pe ea prin aglomerație, cu atât mai mult prin locuri înguste, că am dificultăți la pornire și la oprire dar și la manevrele fine - sunt obosită, cu limba de-un cot. Am prins o bancă la umbră în părculeț și-mi trag sufletul. Mai o gură de apă, mai un pic de odihnă pur și simplu. Partea mișto a peripeții e mirosul de tei prezent mai peste tot. Și, din loc în loc, țârâit de cicade, confirmare sonoră a căldurii - de fapt a sosirii verii. Și aici, pe băncuță din ziua de ieri din parcul Floreasca o cicadă făcea muzica. Cicadele și greierii, muzicienii verii. Mai am destul până acasă, dar acum sunt în zona cunoscută, știu exact pe unde să mă duc, pe unde pot să merg mai mult pe biclă decât pe lângă ea fără emoții că dau din nepricepere peste cineva. Cum mă simt, de fapt, dincolo de oboseală? Se pare că bine, totuși. Chiar dacă mintea cârcotește - mai bine ngo luai pe asta,...

În sfârșit miroase a tei. La aproape o lună de când am văzut primul tei înflorit, abia acum, când văd teii scuturați, abia azi dimineață am simțit mirosul ăla îmbătător. Și ieri adulmecasem vag undeva o boare de tei, prin Tineretului sau în drum spre Lidl, nu mai știu, dar azi a fost the real thing. Când am ieșit la alergat (deja târziu, în jur de 12) hotărâtă să fac o alergare scurtă, de întreținere, de cum am ieșit pe ușa blocului parfumul de tei m-a vrăjit. Așa că am lungit alergarea, am stat un pic pe la golfulețul amintirilor din copilărie doar ca să mă bucur de aer, de verde, de unde. Mi-am încărcat bateriile și am simțit că sunt vie. E drept, acum simt mai des ca mai demult asta, poate pentru că încerc să nu mai fiu distrasă de gânduri aiurea și să mă bucur de clipa actuală. La întoarcere am ciupit câteva vișine dintr-un vișin crescut pe stradă, un preferat de-al meu, mi-a plăcut de el încă din carantină, când stătea mic, dar plin de frunze și alb de flori lipit de un gard și...

În căutările mele și cotrobăitul prin cotloanele sufletului propriu, la contactul cu diverse acțiuni ale altora, am resescoperit diverse vechi răni care dor. Întotdeauna se activează la contactul cu ceilalți, dar declanșarea e internă, e din mine - o gândire greșită cu care m-am obișnuit și care s-a imprimat în automatisme ca exact ca niște hățuri înfipte în carne, care au ros atât încât au făcut răni, și la o atingere dor înfiorător. Prima reacție e să zbier, să mă înfurii, sau să fug ca să scap de durere. (desigur, e o durere închipuită, ca și hățurile sau rănile) Însă am descoperit partea bună a vechilor dureri: odată ce le accepți, le studiezi, le înțelegi și îți dai seama de unde provin, care e modul de a gândi greșit care ți-a provocat rana - poți schimba (încet și șchiopătat) acel fel de a gândi. Și de a scăpa de rănile trecutului. De a te împăca cu tine însăți și a te accepta într-un mod mai rațional și mai conștient decât pare. Și de a te ierta, ba chiar poți deveni your be...

Ieri, după o lungă pauză, am redevenit oameni în carne și oase, cu toate defectele și calitățile și prejudecățile și limitările noastre. Cu ocazia zilei Danei, ne-am întâlnit aproape toți la sediu, doar ca să petrecem. Pre-judecata mea era că o să stăm toți cu măștile pe față, la distanță și că, cel puțin în primă fază o să fie foarte bizar și aiurea. N-a fost chiar așa, adică se putea mult mai rău. A fost aproape ca de obicei. Oricum, pe parcursul zilei mi-am dat seama că e o tâmpenie să plec cu ideea că o să fie nașpa și că mai bine nu mă aștept la nimic, și, indiferent cum se desfășoară lucrurile să caut și să găsesc o modalitate să mă simt bine eu. Iar dacă la un moment dat nu mai simt că vreau să fiu acolo, să o tai de-acolo fără să mă gândesc că să nu se simtă nuștiucum Dana sau oricine. Zis și făcut. Personal m-am simțit ok, nu am avut momente din alea în care să mă întreb ce caut eu aici. Însă nu am putut să nu observ că alții se simțeau cam aiurea. Drept care s-a creat mica...

Tot scormonind în trecut și în prea puțin conștientul personal, după ce am zgâriat la început superficial suprafața, după un timp mai dă o ploaie, mai suflă vântul, una-alta și mai dezgroapă diverse „vechituri”. Azi dimineață a fost rândul lui tata. În timp ce mă trezeam prin minte mi se perindau amorțite diverse gânduri, nici ele nu se treziseră. Dintre ele unul care trăncănea nici el nu știa ce, ceva cu cuvântul „tata”. N-avea vreo importanță, așa că le-am lăsat să se trezească pe toate. Apoi ăsta a revenit. Și m-a făcut să mă gândesc la acest subiect. La care mă mai ducea gândul din când în când, zăboveam puțin asupra lui, apoi plecam. Acum am stat cu el, să înțeleg ce vrea. Toată viața (de la școală încoace) am trăit cu o lipsă - conștientizată doar din punct de vedere social, mai întâi, cu adâncirile afective create de mintea mea pe nesimțite. Tata a fost inexistent ca persoană în viața mea. Nu l-am văzut, nu l-am cunoscut, nici măcar vreo fotografie unde să apară nu am avut. ...

O mică "nebunie" în vremurile astea împănat de frici și paznici sociale și personale: excursie CU TRENUL la Bușteni. Cristina a avut ideea, mă sunase duminica trecută dacă mă tentează așa ceva, că ea vrea să meargă cu Maria la Bușteni și să facă un traseuț ușor la Urlătoarea (pentru Maria era prima excursie cu piciorul pe cărări de munte și Cristina vrea să o ducă ușor-ușor pe diverse trasee, că doar sunt atâtea locuri mișto de văzut și descoperit, acum că s-a mărit Maria și receptează altfel lucrurile). Am zis pe loc da, maică-mea se posomora pe măsură ce mă auzea vorbind cu Cristina - oricum m-a făcut cu capul până în clipa plecării cu toate fricile și panicile și scenariile ei apocaliptice. Trenul, spre plăcută mea surpriză, nu era deloc aglomerat, condițiile decente la dus și super la întors. Vremea a fost nemaipomenită, deși cu prognoză de ploaie, noi am avut nor și apoi un soare minunat, abia la final, când urcam în tren au venit nori mari și amenințător di...

Ieri spre seară, după furtună, a apărut o noută dilemă (sau trilemă). Dana ne întreabă când am vrea să revenim la munca de la birou: 1 iulie, 1 septembrie, 1 ianuarie 2021 sau altcândva. Asta m-a pus în fața unei analize serioase a ce vreau și mai ales, de ce. Primul gând, instant, chiar în timp de vorbea ea, a fost - septembrie. Numai gândul la mersul cu metroul aglomerat mă făcea să mă zburlesc. Plus renunțarea la noile rutine pe care le-am dezvoltat în favoarea mea (în principiu acel mai mult timp dedicat mie pe tpt parcursul zilei). Pe urmă, azi dimineață, până să mă scol din pat, rumegam gândul ăsta și tot trăgeam spuza pe septembrie. Că drumul, că modalitățile de transport. Că timpul. Că sportul. Că confortul. Că de fapt lucrez foarte bine de acasăcând e de lucru. Etc. Și pe urmă brusc mi-am dat seama că e vorba doar de a amâna ceva - lasă pe mai târziu, că e bine așa. Din nou, nelăcerea de a aschimba ceva, de a re-schimba o rutină, o stare de status quo în altceva (ooof!) și...