micutze aberatzii

Vor fi două parastase. - Primul, pe 8 septembrie, organizat de familie, la Veștem (lângă Sibiu) - unde a fost înmormântat Alex. - Cel de-al doilea - la Măicănești (acolo unde se construiește fântâna), pe 17 septembrie.

După accident tot ce s-a întâmplat și se întâmplă îmi pare un vis urât, atât e de mare diferența între "înainte" și "după". Încă mai sper să mă trezesc și să fi fost totul doar un terifiant coșmar. Cum am spus, aveam speranța că Alex va fi bine. Nu m-am gândit absolut la moarte. Cu atât mai mult cu cât aflasem că la internare era conștient. Am adormit încercând să-mi focalizez gândurile la el, încercând să-l simt cumva, să-l încurajez, dar nu am reușit. Pe holul spitalului horcăia un bețiv care încercase să se ducă la baie. Într-un târziu a venit o asistentă care l-a dus în pat și l-a potolit. Oricum, cineva sforăia din greu de undeva dintr-un salon. Dimineața am deschis ochii văzând că se crapă de ziuă. Am stat în pat, încercând să stau în așa fl încât să mă doară cât mai puțin coastele. Timpul se târa ca un melc. Nimeni nu mă suna, deși mulți îmi promiseseră că mă sună să-mi dea vești despre Alex. Mă cam temeam de tăcearea asta, dar mă gândeam, pe de altă parte...

Mă gândesc cu drag la Alex și mă bucur că ne-am cunoscut. Nu regret nimic din ce a fost între noi. Am trăit frumos. Au fost doar trei ani și jumătate, dar au contat cât o viață. Dumnezeu să te odihnească în pace, dragul meu!

Pentru că multă lume s-a întrebat ce s-a întâmplat, cum... scriu aici, separat cum a fost accidentul, așa cum l-am văzut și simțit eu. 31 iulie 2011 (...) Drumul spre casă era lung, se făcuse mai târziu decât ne-am fi dorit noi (în jor de ora 5, cred). Alex ne-a dus, la ieșirea din Piatra, pe alt drum decât veniserăm, ca să vedem și ală parte a orașului. Mi-a rămas oricum amintirea unui oraș plăcut, curat și destul de viu. Și-am mers ce-am mers, am ajuns la Bacău, ni se făcuse foame... am oprit într-un centru comercial de la marginea orașului să ne luăm ceva de halit... Voiam un sandwich, ceva, dar erau cam dubioase, iar unde arăta bine avea un sos despre care vânzătoarele n-au vrut să spună ce conține. Așa că am luat niște pachete de pufuleți. 2 Gusto și 2 Tip, ca să vedem care-or fi mai buni. Ne-am urcat și-am început să devorăm la pufuleți. Haliserăm câte o pungă din fiecare când Alex, uitându-se la oră, ne-a întrebat cum vrem să ajungem, repede sau nu contează? (Cred ca come...

Ultima zi la Petru Vodă... 31 iulie 2011. Nimeni nu-și putea închipui ce avea să ne aducă această zi. Și acum mă întreb dacă nu cumva visez un vis urât din care nu mă pot trezi atât de mare-i diferența între ce-a fost înainte de accident și ce după. Dimineața Florian și Alex 2 s-au dus la slujbă cu noaptea-n cap. Noi am mai dormit, ca niște leneși... ne-am spălat alene... am făcut bagajul în cea mai mare parte și abia după toate astea am ajuns și noi la slujbă. Eram ușor îngrijorată, că după călătoriile astea începuse să mă mănânce pielea capului și mă temeam să nu fi luat păduchi. Vorbisem cu Alex, și soluția era ca atunci când ajungeam acasă, să fac o baie caldă bine, să mă dau cu ulei de lavandă pe păr și-apoi, la clătire, să stau cu părul sub apă câteva minute bune. Era frumos, cald, soare, slujba se ținea afară, într-un fel de foișor... Chiar era o plăcere să asculți. Doar că a fost luuuungă tare liturghia. Extrem de lungă. Au spus-o și oameni mai cucernici. Noi...

A patra zi... Sâmbată 30 iulie 2011. Ziua a început în modul obișnuit, doar că ne-am trezit cu jumătate de oră mai târziu, că nu mai era nevoie să mâncăm mai devreme, că nu mai mergeam la strâns fânul. Abia urma sa vadă măicuțele ce mai e de făcut prim mănăstire și să ne găsească ceva util de făcut. Ne-am dus la masă, de data asta am luat și ouăle fierte de miercuri, pe care nu le mâncaserăm... Dar erau foarte bune și ele. După masă, vine maica Varahila - ne găsise ceva de făcut - erau câteva grămezi de lemne ce fuseseră folosite la construirea diverselor clădiri ale mănăstirii. Noi trebuia să facem curat și ordine și să sortâm lemnele în două grămezi mari: refolosibile pentru construcție și bune doar de foc. Aveam și de scos cuiele din ele. Azi eram deja mai mulți, veniseră și cele două mașini care mai erau de venit, așa ca aveam oarece spor. Nu povestesc mai mult, mai bine pun câteva poze care să ilustreze ce am făcut pe-acolo. A fost relativ greu, dar...

A treia zi. Vineri 29 iulie 2011. Se anunțase la meteo vreme în stricare, posibile averse spre după-amiază și spre seară. Aveam de strâns fânul de pe dealul-munțișor. Am început ziua la fel, trezit la 8-8:30, spălat rapid, mers la trapeză, mâncat ceva, de post de data aceasta. Dar tot bun. Apoi am pornit spre dealul cel mare, să împrăștiem fânul. Frumos, soare, cald. Rămăseserăm îm urma băieților și luaserăm apă, până am ajuns ne-au ieșit limbile de-un cot. Am luat-o pe unde coborâserăm cu o zi în urmă, că ni se păruse panta mai lină decât pe cealaltă parte, dar la urcat... era altă poveste. Și ne-am apucat din nou de întors/împrăștiat fânul. Maica Varahila, cot la cot cu noi. Draga de ea, ne încuraja, povestindu-ne ca își dă seama că nu ne e ușor, că nici ei, când a venit aici după facultate, după ce fusese acasă ținută în puf... dar că ușor-ușor, s-a obișnuit și nu i se mai pare greu. Undeva sus, mai spre vârful dealului, coseau încă de zor cu motocoasa, se auzea sunet...