micutze aberatzii

La cabană

2012-01-23T14:35:00.000+02:00

A fost un weekend de pomină... pe drumuri de munte. Ploaie, mai multă ploaie, și mai multă ploaie. Apoi și ninsoare. Când am oprit la Târgoviște ca să ne așteptăm unii pe alții peisajul era deja nins bine. Pe drum, faimoasa mâzgo-zăpadă fleșcăită. Pe frumul forestier spre Bolboci, deja altă poveste. În ciuda utilajelor de deszăpezite, era zăpadă (la un nivel acceptabil, dar pe unele porțiuni gheață. Cine-a avut lanțurile puse a trecut. Cine nu, nu. Două din cele trei mașini au rămas pe loc. Noroc cu vasluienii noștri care veniseră c-o seară înainte cu Nissan Patrolul lor - au venit și ne-au scos din belea. Cele două mașini au fost parcate lângă sanatoriul tbc, restul ne-am îngrămădit un unica mașină care-a putut continua și în Nissan. Am ajuns cu bine la cabană. Ningea viscolit, vântul spulbera zăpada dar era tare frumos.

Ne-am instalat în mansarda de 10 locuri, am halit, am făcut o mică plimbare prin zăpadă și viscol (din cauza peripețiilor deja nu mai era vreme de-un traseu, cum ne gândiserăm noi...) La cabană am avut plăcuta surpriză să fie o altă gașcă, cu multe chitare și cântăreți și cântărețe - o gașcă de montaniarzi ca-n vremurile bune, apreciez că erau cam din generația mea, născuți prin anii '70, unii poae ceva mai mari). A fost tare mișto... practic așa cum îți închipui că ar trebui să fie la o cabană când afară e frig, viscolește și n-ai unde să te duci: atmosferă caldă, cântece de drumeție, prieteni și oameni de treabă, vin-bere, haleală, bună dispoziție. Păcat că la noi în gașcă montaniarzii cântăreți s-au răzlețit - cred că dac-ar fi fost și Șox, Dog și Plantă era și mai tare... Fraternizau găștile și mai și.

Brazi încărcați la greu de zăpadă, nămeți, frig, lacul înghețat și troienit. Am avut parte și de-un pic de iarnă adevărată, c-o cabană adevărată, cu atmosfera de cabană autentică (probabil că de-am fi avut ghinionul să dăm de-o gașcă manelistă tot farmecul s-ar fi dus de râpă). Apusul în culori pastelate, dominate de gri. Creste îndepărtate luminate difuz de un soare nevăzut, oranj și roz, ninsoare...

Înspăimântătoarea detașare

2012-01-12T21:27:00.000+02:00

Am citit pe un blog al cuiva care a scris despre Alex și a dat link către "Accidentul" un comentariu a cărui introducere m-a umplut de tristețe: http://eufrosin.wordpress.com/2011/09/04/ne-a-parasit-un-prieten/#comment-15285. Ba am vrut să zic ceva, ba mă gândeam că ce rost are... În orice caz, de trei zile îmi stă pe creier.
M-a uimit folosirea sintagmei "înspăimântătoare detașare", care, cel puțin în accepția mea, are o conotație negativă, în legătură cu ce am scris. Se pare că este ușor de confundat detașarea (cuvânt care, de altfel, are o multitudine de definiții în DEX: http://dexonline.ro/definitie/detasare) cu altceva. Pe românește, se pare că impresia d-lui Thalex a fost că mă doare-n ... bască și că am descris accidentul ca un spectator un film, o piesă oarecare.
Acum, citind, într-adevăr, cuvintele sună sec, faptele sunt descrise clar... cum, nicio lamentare, niciun blestem, nicio lacrimă de crocodil?! Nu tu floricele de stil, nu tu confuzie, lirism, tragism? Da, nimic din toate astea. De ce? Pentru că, pentru mine, faptele în sine, așa cum mi-au rămas întipărite cu fierul înroșit al durerii în minte, sunt prea tragice, triste, dramatice, de neconceput pentru a le mai adăuga orice. Orice cuvânt în plus, orice interpretare personală, orice lamentare îmi par de prisos în acel articol, mi s-ar părea... indecente. Subiectul articolului nu e ce-am simțit eu, cum mă dau cu capul de pereți sau cum blestem - astea și-au avut locul separat, în alte articole de pe blog, care poate dau o vagă idee (cui le-a citit, cui i-a păsat) despre "detașarea" mea - subiectul este "ce s-a întâmplat". Articolul l-am scris pentru că nu mai rezistam să le povestesc tuturor prietenilor, rând pe rând ce a fost, cum... să le răspunl la nenumăratele întrebări - firești, până la urmă, pentru că nimeni nu putea înțelege ce s-a întâmplat... Ziua aceea mi-a rămas imprimată în memorie cu claritatea cu care am descris-o. Iar momentele de dinaintea, din timpul și de după accident sunt, pentru mine, mai vii decât orice mi s-a întâmplat până acum în viață. Au o realitate a lor, de sine stătătoare, nu e nevoie să închid ochii ca să văd aievea imaginile, să aud sunetele, să simt mirosurile și senzațiile de-atunci. Viața acelor clipe pe care nu le pot, nu le voi putea descrie în cuvinte este una mai reală decât realitatea, halucinant de clară, deși le-am trăit fără să le înțeleg, iar creierul le-a înregistrat automat...
Cred că, poate, doar cineva care a trecut prin așa ceva poate înțelege diferența, în cazul acestui articol, dintre detașarea de întâmplare și identificarea cu ea. Deși... cum suntem diferiți... e posibil ca altcineva care trăiește aceeași întâmplare să o perceapă diferit, să se manifeste diferit... Aici îmi amintesc de ceva ce chiar Alex mi-a spus (și avea mare dreptate): să nu ai impresia, niciodată, că altcineva gândește (și aici completez eu - simte, visează, se manifestă) ca tine.

Unde s-au dus, unde-au apus...

2012-01-03T17:52:00.000+02:00

Chiar între Crăciun și Anul nou am avut de paginat, cam pe grabă, un ultim număr al Buciumului pe 2011. Cam stresant, multe modificări, am ochit articole interesante dar pe care n-am apucat să le și citesc, le-am paginat, le-am pus poze, corectat și trimis la tipar pe nerăsuflate, mulțumită că totuși am terminat cu bine și asta. Azi am apucat să citesc (în varianta online) unul dintre articolele care mi-au atras atenția. Și nu mi-a părut rău: http://www.buciumul.ro/2011/12/29/mastile-obiceiurilor-intre-autentic-si-cosmetizare/ Ioana a simțit ce am simțit și eu, fără însă a reuși să-mi duc mai departe raționamentul, că, în zilele noastre, ceea ce însuflețea tradiția, ce-i dădea viață, ce-o făcea reală și valoroasă... piere. Lăsând doar măști și exponate moarte.
Mi-a păcut mult articolul ei și mi-a dat de gândit, m-a ajutat să îmi clarific cumva și ce-am simțit de sărbătorile astea.
Din păcate, nu doar tradițiile se golesc de conținut... Probabil că întreaga noastră existență se golește de sens și de trăire, pe măsură ce devenim mai superficiali, pe măsură ce renunțăm la mici lucruri, gânduri "neimportante" care ne "complică" viața... până în momentul când ne dăm (poate) seama că nici să ne bucurăm cu adevărat nu putem, că nu mai știm să ne bucurăm, să trăim, să apreciem ce avem. Că toate "mărunțișurile complicate" pe care le-am pierdut ne defineau, ne ajutau, ne umpleau de viață. Și ne trezim goi pe interior, niște măști ambulante, frumos aranjate (că deh, dacă conținutul e nul, măcar ambalajul să arate bine!), lipsiți de trecut, de viitor, de suflet... plini doar de un prezent pe care nu-l înțelegem și nu-l apreciem (tocmai pentru că nu e legat de nimic), sclavi ai senzațiilor și trăirilor instant, prefabricate, exaltate, amplificate artificial în fel și chip. Călăi ai propriului suflet, îl înfometăm, îl schingiuim, îl ignorăm și-l tot minimalizăm până îl distrugem de tot. Și apoi ne mirăm de ce nimic nu mai are sens, de ce trăim degeaba, de ce alergăm consumist după himere artificiale în speranța bolnavă de a fi fericiți cumpărând fericire. Pentru a fi fericit îți trebuie suflet, un suflet relativ sănătos, hrănit de ceva, de un trecut, de un prezent, de un viitor, de o tradiție, de o credință - de lucruri imateriale, valoroase nu în termeni de material, de preț de piață sau de cotație la bursă, culmea! - se pare că pentru a putea fi fericit trebuie să nu încerci să inventezi fericirea, ci să te bucuri de TOT - de ce e bine, de ce e rău, de viață, de moarte, de a avea și de a nu avea, de bucurie și de tristețe, de a câștiga și de a pierde... adică, cu alte cuvinte... pentru a putea fi fericit, trebuie să TRĂIEȘTI cu adevărat tot ce ți se întâmplă (nu doar să viețuiești), fără scurtături, fără "șmecherii", fără a fugi de durere sau tristețe, fără a urma "rețete" gen cum să fii fericit în x pași, cum să șuntezi chestiile neplăcute din viață... E greu, tot mai greu în zilele noastre să fii om, când totul te duce înspre lucrurile facile, și, în plus, când înseși tradițiile, credințele, trecutul, viitorul și prezentul par a se goli de substanță, de sens, de valoare... asta mă duce cu gândul la un filmuleț pe care l-am văzut când eram încă copilă, "The NeverEnding Story", în care minunatul ținut Fantasia dispărea pe măsură ce oamenii încetau să creadă în povești.

Dar, pe de altă parte, mă întreb... E bine să trăim în continuare în lumea mitologiilor, a poveștilor? E bine să renunțăm la ele? Sau poate acum suntem într-o tranziție de la ceva la altceva, moment în care aruncăm cu nonșalanță inconștientă la gunoi orice, fără însă a pune deocamdată nimic în loc? Căci poate asta e drama... nu neapărat schimbarea, ci faptul că, cel puțin deocamdată, nu avem ce pune în loc. Și, probabil, am fi mai înțelepți dacă n-am arunca la gunoi tot ce e vechi ci am transforma ce există în ceva mai bun... Există o contradicție, știu, între nostalgia pentru tradiții, credințe, vremuri și conștientizarea faptului că multe lucruri pe care le considerăm "garantate" pot fi puse la îndoială... (scriam aici http://www.liubagrecea.blogspot.com/2011/09/copii-si-povesti.html despre faptul că ne îmbătăm cu povești). Și cred că, deși sunt aparent contradictorii, aprecierea a ceea ce e vechi, tradițional, a credințelor, a miturilor și detașarea față de aceleași lucruri ar trebui să ne ajute să înțelegem ce este valoros și ce e doar obișnuință, ce e bine să păstrăm și ce e bine să schimbăm, până unde să credem și de unde să începem să ne punem întrebări, până unde să rămânem inflexibili și de unde să acceptăm că oameni suntem și putem greși... Cred că suntem într-o fază a omenirii gen adolescență incipientă, când tindem să negăm totul, să mergem dintr-o extremă în alta, eventual să distrugem... ne punem întrebări, nu găsim răspunsuri decât în ceea ce negăm, de unde apare și marea îndoială asupra a tot și tot așa apar diferite manifestări aberante, ilogice...
Dar, la fel de bine, se poate să nu fie valabil nimic din toată teoria asta, și cele două concepte să nu se poată împăca niciodată. Și cred că ar fi trist.

Și s-a dus naibii și 2011...

2012-01-03T12:46:00.000+02:00

... au fost vorbele lui Baftă cu vreo oră înainte de Revelion.
Da, iar s-a mai dus un an. Un an ciudat - pentru mine - plin de schimbări venite din senin, de planuri făcute, de planuri zdrobite, de construire și de de-construire, de muncă, de agitație, de probleme, un an început cu un Revelion în doi, acasă, în tihnă, cu muzica noastră, cu mâncarea și băutura noastră, cu gândurile și planurile noastre, un revelion vorbit pănă la ziuă - și încă am mai fi vorbit dacă nu ne dobora băutura... și încheiat la Arcuș, printre vechii prieteni din gașcă, parcă prea repede și fără destul aplomb... Dar, parcă cumva, cercul s-a închis. Mi-era teamă puțin de un Revelion la Arcuș care să-mi amintească de precedentul (revelionul din 2009), când am fost și cu gașca, și cu Alex la același Arcuș, la aceeași pensiune, în aceeași cameră... Dar a fost bine. Cumva am simțit că, deși Alex nu mai este aici, acum, cu noi, ca noi, totuși este. Altfel, dar este.

Revelionul de anul ăsta, în sine, n-a fost mare brânză, dar a fost pur și simplu un prilej de-a ne simți bine cu toții. N-a fost ceva festiv, fantastic de povestit, ceva de care să îți aduci aminte. A venit ora 12, am ciocnit paharele de șampanie, ne-am urat toate cele... A fost haioasă faza cu chestia care făcea bule de săpun, s-au aprins câteva petarde - care cred c-au băgat în sperieți pisicile de pe lângă casă, că până pe 2 ianuarie n-au mai apărut... Ne-am așezat la masa pusă de doamna Rozi, am halit cu toții, am băut și ne-am întins la vorbă. Nu s-a putut dansa, că fiecare zicea să schimbe muzica... Oricum, timpul a trecut repede. Și la fel și ziua următoare, pe urmă gata, plecarea... și hop!... înapoi la muncă.

crâmpeie

2011-12-22T16:57:00.000+02:00

miros de brad pe holul ringier. cutii de Poiana. baxuri de cola naspa = premii libertatea. diverși moșuleți și băbuțe care vin la recepția ringier să-și ia premiile. săracii oameni, ce se bucură...
miere. vânzare. pseudo-pregătiri de sărbători. reparații amânate la nesfârșit. lipsă de chef. somn. tuse. cartofi. hrișcă. salată de sfeclă cu hrean. condimente. medicamente. ploaie. vânt. frig. draperii. brad? nu brad. muncă. filmulete. becali. tatoiu. revoluție. călinescu. crăciun. tăiere porc. tematice. kelemen. filmări. licitație pentru laptopul vecinului habotnic de la garsonieră. surpriză plăcută de la Maria și Tudor. prieteni. genunchi scârțâitor. cozonac și vin de la firmă. licitație pentru hainele lui alex. ce gătim de Crăciun? BCR BPL. discuții. un cor de copii în redacția EVZ. iar plouă. sau ninge. decizia de impunere de la fisc. cumpărături. aranjamente pe ultima sută de metri.

ne-chef

2011-12-19T18:19:00.001+02:00

Am un mare ne-chef de orice. Deși n-am niciun motiv. Am finalizat cartea despre arcuri și săgeți a lui Baftă, am finalizat și "lansat" pe net site-ul școlii de șoferi la care-am început lucrul acum vreo două-trei săptămâni (www.scoaladesoferidanbro.ro)... Gripo-viroza e pe trecute... Am dat și patul, și biroul prin lucrurigratis.ro... Acum o să dau cuiva și hainele mai bune ale lui Alex... I-am trimis și mamei lui un colet cu haine, să le dea săracilor... Și au mai rămas câteva, o sa le dau și pe astea treptat.
A fost petrecerea de sfârșit de an a firmei - și chiar a fost mișto, nu mă așteptam... dar ca de obicei când e loc de distracție tre' musai să se aglomereze mai multe, ca să nu fie bine... Așa că petrecerea firmei s-a suprapus cu petrecerea de la ziua lui Virgil, instructorul nostru de la Hobbydance... Cum Dana și fetele au insistat să mergem, am plecat de la petrecerea firmei și m-am dus dincolo... unde însă m-am distrat mai slab - chiar mi-a parut rau că n-am rămas la petrecerea de firmă. Dar, în fine, măcar acum știu unde e noua școală de dansuri a lui Virgil - chit că n-o să mă duc acolo, tot la Hobbydance o sa revin din ianuarie. Vineri m-a chemat Maria pe la ei și... surpriză! oamenii tocmai ce se căsătorisera în ziua aia, așa, pe șestache, și ne-au chemat pe toți (fără să ne zică de ce) seara pe la ei să sărbătorim.
Și am așa un mare ne-chef... Ce sărbători, ce prostii... Casa e în continuare nearanjată, ne-terminată, neserioșii ăia care ne-au făcut renovarea nici până acum (o lună jumate) nu au adus fereastra reparata, nici n-au pus la loc jumătatea de toc de ușă de la bucătărie. Aseară m-a apucat să croșetez un soi de husă pentru noul mobil (în sfârșit am rezolvat cu transferul abonamentului lui alex pe numele meu si cu schimbatul abonamentului meu cu unul cu mai multe minute dar care să nu fie mai scump) daaar... poftim de găsește croșetă și fire. Ciuciu! Am găsit ceva, complet nepotrivit, fire și croșetă groasă, dar, treacă de la mine, în fine am făcut o chestie cam nașpa, un soi de ciorăpel cu găuri, dar whatever, măcar stă mai adunat mobilul ală și nu mai alunecă de colo-colo prin rucsac. Mda... multe chestii as vrea să fac, dar ba nu găsesc aia, ba nu găsesc ailaltă, ba vreau să spăl perdelele ca să pe pun rejansă și să le agăț la ferestrele goale, dar, pentu că tocul ușii de la bucătărie e distrus, nu pot folosi cuiele care erau bătute in lemn între fereastră și usă, unde agățam sfori pe care să putem usca chestii mai mari... și tot așa. Cum îmi vine vreo idee strălucită, cum îmi dau seama că pe moment nu se poate, că mai trebuie făcute alte xyz operațiuni înainte. Ptiu!

pe marginea unui articol

2011-12-01T15:30:00.000+02:00

A ajuns la mine un articol http://www.qmagazine.ro/despre-tine/dependenta-dragoste/... autoarea are dreptate, dacă vorbim din felul în care trăiesc și percep iubirea mulți oameni...

Ea scrie despre iubirea dependentă. Adică atunci când te agăți cu disperare de celălalt, când tot ce faci e doar și numai în legătură cu celălalt, când nu faci nimic separat, pe cont propriu, când nu poți să stai despărțit/ă de celălalt fără să suferi, când îți pierzi eul în încercarea de a-i fi întru totul pe plac celuilalt. Aici recunosc multe prietene, dar și câțiva prieteni... Eu, dacă stau și analizez, mă bucur că nu am fost în situația asta. Deși, dacă mă gândesc, dacă vreuna din îndrăgostirile mele s-ar fi materializat, cu ani în urmă, probabil aș fi putut fi în situația asta.

Dacă autoarea articolului a scris despre iubirea dependentă, eu vreau să scriu despre iubirea normală, așa cum o văd eu.

Cred că într-o relație serioasă n-ar trebui să intri fără să te cunoști pe tine însuți/însăți. Sau fără să știi ce vrei de la tine și de la celălalt. Nu înainte de a ști ce îți place și ce nu, ce poți accepta și ce îți este de neacceptat. Nu înainte de a avea demnitate personală. Nu înainte de a învăța să îl respecți pe celălalt.

Iar odată ce ai decis că merită să încerci... Trebuie să găsești acea cale de mijloc între a face compromisuri și a nu te schimba. O iubire adevărată, frumoasă, ar trebui să te îmbogățească, nu să îți răpească ceva. Nu ar trebui să ajungi în situația de-a accepta de la persoana iubită niște lucruri pe care le consideri inacceptabile la alții. De asta, o iubire adevărată se construiește. Și cu sufletul, și cu vorba. Cu multă sinceritate. Discutând tot ce nu este în regulă din punctul de vedere al oricăruia dintre cei doi. Atâta vreme cât amândoi sunt dispuși să învețe împreună, să se schimbe puțin, în aspectele colțuroase ale personalității, dar fără a se atinge de esență... totul e în regulă. Și mai e ceva important. Să poți să îl accepți pe celălalt, așa diferit de tine cum este. Să îl respecți pe celălalt. Și să-ți păstrezi spațiul necesar, un pic de "aer" doar al tău. Și să-i acorzi și celuilalt acest drept. Dar ce ciudat sună să înșiri aceste lucruri... sună ca niște reguli (urăsc regulile, listele și "recomandările" în genul celor din diverse reviste glossy pentru femei). De fapt, toate astea ar trebui să vină de la sine... dacă tu, ca persoană, ești cu adevărat în regulă cu tine atunci când decizi să intri într-o relație.

Alex, ca mai toți bărbații, visase să aibă o prietenă frumoasă, deșteaptă, înaltă, expansivă. A și avut, vreo opt ani, Corina se numea. Numai că... la un moment dat el n-a mai suportat. Cred că în acea relație, el era cel dependent. Apoi, după despărțire, a avut o perioadă tumultoasă, când a tot căutat, a încercat, a cunoscut diferite femei. În perioada aceea ne-am cunoscut și noi. Dar cum el era indecis, l-am lăsat în plata Domnului. Dar am păstrat o relație de amiciție. M-a ajutat la tehnoredactarea unei cărțulii pentru copii, ocazie cu care l-am învățat să lucreze în Quark. Apoi m-a surprins că m-a invitat la ziua lui (nu mă așteptasem). Se serba de două ori, odată pe 18, care cădea undeva în mijlocul săptămânii, și a doua oară, pentru cei care nu puteau veni atunci, în weekend. Eu am reușit să ajung chiar pe 18. Veniseră doar cei din familie - sora lui, Diana, cu soțul, Petre și cu bebelușa (pe atunci) Alexandra precum și verișoara Mirela cu soțul ei Mirel. Țin minte că am fost plăcut impresionată de oamenii ăștia, m-am simțit excelent. Țin minte că Alex era cam trist că nu venise și frate-său, Doru, și atunci am auzit prima dată despre situația ciudată a lui Doru, oarecum asemănătoare cu a lui Jora, dar mult mai soft. La plecare, Alex mi-a zis că dacă vreau și pot, să vin și în weekend, la serbarea cu prietenii. Deși nu avusesem de gând, pentru că mă simțisem bine la prima serbare și pentru că întâmplător n-aveam nimic stabilit pentru weekend, nici de munca, nici alte distracții, m-am dus. A fost ok, venise un cuplu haios, și nu mai țin minte exact, una sau două gagici. Atuni, în seara aia, am băut tequilla. Și mi-a fost rău, cred că cel mai rău ever. Că băusem cam mult. Alex încheia seara ducându-se în oraș să se întâlnească cu cineva care nu venise la serbare, așa că am împărțit taxiul, el a coborât pe la universitate iar eu m-am dus acasa, încercând cu greu să nu vărs în taxi. Mi-a fost rău vreo două zile după aceea, am avut și-o criză de bilă, cred că prima din viața mea. După asta am mai vorbit așa, sporadic pe mess. Țin minte că odată, nu mai știu cum venise vorba, l-am luat tare, întrebându-l dacă s-a hotărât. A dat din colț în colț, în cele din urmă recunoscând că a întâlnit pe cineva care e mai mult ceea ce își dorea el. L-am certat că n-a avut curajul să zica el asta fără să îl trag de limbă, apoi am încheiat zicând că rămânem prieteni. Nu îmi picase chiar bine, dar am preferat adevărul, întotdeauna adevărul mi s-a părut mai ușor de înfruntat și de "digerat" decât minciunile.
Eu mi-am văzut de viața mea, el de-a lui, n-am mai vorbit pe mess. Între timp întâlnisem pe altcineva, altă poveste. Oricum, din momentul în care mi-a spus că are în vedere pe altcineva și până ne-am reîntâlnit m-am gândit mult, foarte mult la viața mea, la ce vreau, la ce îmi trebuie, iar toate câte s-au întâmplat în acea perioadă m-au ajutat să am o imagine limpede a ceea ce îmi doresc și a ce nu îmi doresc.
Apoi, spre finele anului, a apărut ocazia să-mi schimb serviciul, să plec de la McCann la Ringier, la Capital, pe niște bani simțitor mai mulți. și, cu toate că-mi părea rău să plec, din cauza câtorva oameni de calitate, am luat decizia, destul de chinuită, să plec. Dana cred c-a fost dezamăgită c-am decis să plec... George a crezut că plec din cauza lui... Mă rog, fiecare cu-ale sale. Și din prima zi a anului următor am început lucrul într-un loc nou-nouț, complet necunoscut. Dar s-a dovedit a fi foarte bine, ceva nesperat, nevisat. Un program incredibil de lejer, mai ales după stresul de la McCann. În sfârșit, aveam timp! Lucru care nu mi se întâmplase de multă vreme. Apoi m-a căutat pe mess Alex, mă întreba ceva de o afacere. Se gândise el să facă o editură și s-a gândit că l-aș putea ajuta. I-am cam spulbert visul, i-am explicat cum e cu editurile, cu tipăritul și cu distribuția. încăpățânat fiind, nu s-a lăsat convins, dar până la urmă a lăsat-o moartă, mai ales când i-am zis că în niciun caz n-aș băga bani în așa ceva și cu siguranță nu în acea perioadă (începuse deja o perioadă de declin în zona editurilor). Ei, și de atunci am vorbit mai des. Și m-a surprins la un moment dat că m-a întrebat dacă aș mai vrea să începem o relație. Orgoliul meu a zis că nici nu poate fi vorba. Dar, foarte ciudat și absolut necaracteristic mie, gândindu-mă mai târziu, mi-a părut rău c-am refuzat. De ce ciudat? Pentru că sunt genul de om care dacă a trecut peste o chestie, nu se mai uită înapoi, nu mai are îndoieli și răzgândiri. La un moment dat mi-a zis că vrea să vândă un telefon mobil cu cartelă reîncărcabilă cosmote. Prețul era rezonabil, eu voiam să iau un telefon mobil pentru maică-mea, în ideea că, fiind ea în vărstă, să mă poată suna dacă are nevoie, dacă pățește ceva... Am zis ok, îl cumpăr eu. N-am întălnit într-o zi, era ceva pe final de februarie, la Aviatorilor. Mi-a dat telefonul, i-am dat banii, apoi m-a invitat la un ceai. Ne-am dus la Rendez-Vouz de pe la piața Dorobanți. N-am luat fiecare câte un ceai, am mai vorbit câte-n lună și în stele, de chestii cu Japonia, ce ceai - întotdeauna îmi plăcuse asta la el, puteam vorbi ore în șir despre orice. Venise cu mașina, cu Fordul lui sierra, iar la plecare s-a oferit să mă ducă acasă. Am ieșit pe Floreasca, unde am prins o imensă coadă. Până să ajungem la intersecția cu Ștefan cel Mare a durat cel puțin o jumătate de oră. Timp în care am redeschis subiectul cu relația, voiam să știu ce l-a apucat. Mi-a povestit, mi-a explicat, am înțeles. Era vorba tot de proiecții nerealiste și de așteptări greșite față de altcineva, de dezamăgire apoi de stat un timp singur în care s-a gândit ce îi trebuie, de fapt, și la cine, dintre persoanele cunoscute e cel mai aproape de asta. Și asta eram eu. I-am spus că, în cazul ăsta, am putea încerca să vedem dacă ar merge o relație, cu o singură condiție din partea mea: să se gândească și să fie absolut sigur că vrea să fie CU MINE și nu CU CINEVA.
Și așa ne-am hotărât să fim împreună. Eu am pornit cu așteptări foarte mici, nu mă așteptam să dureze, după un început așa de șovăitor. Mie mi-era teamă să mă implic, mama era gică-contra, numai la ideea că el nu e angajat îi treceau cele mai sinistre scenarii prin minte... Din cauza asta a durat destul până să mă mut la el. El a fost cel care insistat, în relația noastră, să încercăm să fim împreună, să avem încredere, să luptăm pentru noi... Și nu mi-a părut rău. După ce ne-am utat împreună am văzut, spre surprinderea mea, că ne înțelegem în continuare foarte bine, că e chiar plăcut să fii toată ziua nas în nas cu cel drag. M-am mirat, pentru că, de obicei, în doar câteva zile, diverse chestii, ticuri ale celuilalt încep să mă calce pe nervi și să mă scoată din minți. De data asta, n-a fost așa. Amuzant e că, tot timpul, eu eram cea care simțea nevoia de spațiu, de timp propriu - de asta mă duceam câte o zi pe săptămână la mama, mă duceam la dansuri două seri pe săptămână (cum nu l-am convins niciodată să vină cu mine la dansuri, mă duceam singură) unde aveam gașca mea de fete cu care mergeam deseori la câte o bere după dansui, sau în Oldies ori în Stuf... el foarte rar ieșea cu câte un prieten de-al lui fără mine. Și nu că nu l-aș fi lăsat, doar că nu simțea nevoia, prefera să vin și eu.
Nu a fost ușor, am dus-o destul de greu, a venit și criza, trăiam doar din salariul meu, apoi Alex s-a apucat de traduceri, a tradus pentru Corint, Polirom, Humanitas, Mladinska... L-am pus în legătură cu soțul Danei, Alistair, care englez fiind, ba încă lingvist absolvent de Cambridge, i-a fost de mare ajutor și au mai colaborat și după acea... Au urmat tărăgănările cu plata ale editurilor. Eu îmi găsisem niște colaborări, cu Elena Francisc, cu Litera, pentru tehno... Apoi a venit valul crizei și au picat toate colaborările. Apoi au fost restructurările și tăierile de salarii. Și atunci chiar a fost nașpa. A mai fost nasol și faptul că, la un moment dat, cei din gașcă nu l-au mai acceptat. În fine, chiar a fost greu. Dar ne-am descurcat. Mă durea sufletul când îl vedeam cum se chinuie că nu reușește să fie așa cum își dorea, adică bărbatul care aduce banii în casă, ca să putem ieși la liman, să ne luăm un teren, să facem o casă și să întemeiem o familie...
Și a venit anul ăsta. Care a debutat surprinzător. Din a doua zi de muncă m-am trezit mutată la un alt departament, pe o meserie nouă... N-a fost prea ușor, la început mă simțeam foarte înstrăinată, chit că îi știam cât de cât și pe Ovidiu și pe Cătălina. Dar s-a dovedit că a fost cel mai bun lucru care se putea întâmpla. Mai ales că, peste câteva luni, au fost alte restructurări, iar dintre colegii de la dtp unii au fost dați afară. În plus, după atâția ani de DTP o schimbare a fost binevenită, iar meseria asta de editor video chiar îmi place.
Alex își găsise și el în sfârșit un scop - i-a găsit pe cei de la Pentru Patrie, a rezonat cu ei i a început să se implice. Acolo l-a cunoscut și pe Laurențiu, cu care s-a împrietenit, de la el a aflat de stupi, și așa am ajuns noi să ne luăm stupi și să-i ținem la țară, la bunica lui Laurențiu. Odată cu stupii s-a deschis în fața noastră o nouă perspectivă: în sfărșit se vedea o ieșire din cercul vicios în care ne învârteam, cu timpul am fi putut să câștigăm destul din apicultură încât să îmi las serviciul și să ne dedicăm doar apiculturii, să ne împlinim visul de-a avea casă și teren mai la țară, cu toate acareturile și vietățile aferente. De înțeles ne înțelegeam din ce în ce mai bine, deja, după atâtea greutăți depășite împreună nu se mai punea problema de încredere (asta fusese problema mea la începuturi, și mi-a fost foarte greu să capăt cu adevărat încredere în el, încredere că într-adevăr puteam să contez pe el 100% oricând, în orice situație)... Și cam în acest moment Fordul nostru sierra, mașina atât de îndrăgită de el, în ciuda ITP-ului recent, l-a (ne-a) trădat și i-a adus sfârșitul.

Așa că... întorcându-mă la ce scria autoarea articolului care m-a incitat la gândurile astea... M-am gândit la o posibilă despărțire de Alex. Mi-am zis, încă de la început, că dacă ceva e în neregulă la un moment dat în relația noastră, ori din partea lui, ori dintr-a mea, îi voi pune capăt fără să clipesc, oricât m-ar durea. Eram convinsă de asta. Și cu siguranță așa aș fi și făcut. Ei, dar la moarte nu m-am găndit. Nu la modul serios. Și în niciun caz la o moarte bruscă, pe nepregătite. M-a ajutat cumva faptul că nu excludeam o despărțire? Nu. Dar faptul că am știut întotdeauna cine sunt și ce vreau? Asta da. Pentru că, deși mi-am pierdut jumătatea mai bună (așa ne consideram noi, el pe mine jumătatea lui mai buna, si eu pe el, jumătatea mea mai buna), sunt încă eu. Un eu lipsit de ceea ce l-a împlinit într-o perioadă, dar oricum îmbogățit cu experiența, cu ceea ce a învățat de la Alex, cu multe din calitățile pe care le admiram la el în memorie, ca ceva de atins... Oricum, am impresia, deși se poate să greșesc... că niciodată nu ești pregătit cu adevărat pentru o asemenea despărțire. Nu seamănă cu despărțirile dintre doi oameni vii, unde fiecare a greșit ceva, nu e ca o despărțire după o lungă suferință. Pur și simplu acum era aici, peste o clipă nu mai era deloc. În fine, cum spuneam într-o scriere anterioară... nu suntem obișnuiți cu moartea, o privim cu frică, ură și oroare, probabil de aici lipsa noastră de pregătire, atunci când așa ceva apare pe neașteptate. Probabil când vom învăța să acceptăm moartea ca pe ceva normal, ceva care nu e tragic sau nedrept... Atunci vom fi învățat să și trăim și să apreciem îm fiecare clipă ce avem, fără să plângem după ce nu avem sau nu mai avem.

paine, asigurari, site-uri, afaceri, filmulete, greutati, lucrurigratis

2011-11-29T14:01:00.001+02:00

Zile amestecate. De vineri încoace totul e în continuă schimbare. Vineri am vorbit cu Dog sa ne vedem seara să vorbim de o oportunitate. Am avut mult de lucru, am scăpat de la muncă abia la ora 20:30. Am fost la "La Union", un local miștocuț. Livia și Dog erau deh, ca oamenii dupa muncă, am mai trăncănit despre una-alta. Au apărut apoi Big Blonde cu Șarpe. Am vorbit câte-n stele și în lună, am aflat și mai multe lucruri despre făcutul pâinii, respectiv despre pâinea de casă făcută fără drojdie, ci cu maia. Am aflat si de un blog al unei tipe care se ocupa cu asta... Ce s-ar fi bucurat Alex dacă găseam blogul ăsta când ne agitam noi să facem pâine cât mai naturală... Apoi am trecut la discuția de biznis, la treaba cu asigurările... nu sună rău, am zis că o să mă bag. Deși... marea mea problemă de-acum e că mi-am pierdut motivația. Cât era și Alex, aveam planuri, aveam pentru ce să ne agităm, să ne luăm teren și casă la țară, să ne ocupăm cu grădinăritul, să ajungem la nivelul la care să ne susținem aproape total din ce producem (adică să nu mai avem nevoie să cumpărăm alimente din comerț, de la supermarketuri, ci să producem noi ceea ce ne trebuie, iar restul să luăm de la alți agricultori), să putem face copii care să crească într-un mediu cât mai sănătos și nepoluat... Acum... Visul ăsta nu mai are sens. Și atunci nu mă mai împinge nimic să mă mai agit pentru un viitor concret. Marius și Livia au pentru ce să se agite, pentru ce să lupte. Eu... eu trebuie să arunc la gunoi vechiul vis... și să găsesc alt scop, valabil doar pentru mine. Deocamdată n-am găsit.
Sâmbătă dimineață am cumpărat varză de la Crângași, mă hotărâsem să pun niște varză la murat. Am cărat cu greu vreo 15 kile. Genunchiul cel paradit s-a revoltat, bineînțeles și m-a durut, abia azi m-a mai lăsat. Apoi, la 4:30 m-am întâlnit cu fata care îmi făcuse legătura cu un nene care are nevoie de un site, ne-am dus împreună la sediul dumnealui. Acolo a urmat o discuție lungă și amețitoare, că acolo fiecare dorbea, divaga, fiecare avea idei, în fine, mi-au făcut puțin capul calendar. Dar sper că am reținut lucrurile importante, restul le lămurim pe parcurs. Apoi seara am ajuns la Marius si Livia - și ei sunt acum în apropiere, au un apartament în Chitila. Era pe-acolo și Honk. Întâi am trăncănit iar câte-n lună și în stele, apoi mi-au prezentat și afacerea în care s-au băgat și-n care sunt foarte implicați. Nu e rea treaba. Mă rog, mai am diverse aspecte de clarificat. Probabil mă voi băga și eu în treaba asta, deși știu din start că îmi lipsește motivația finală. Dar... om vedea.
Duminică am zăcut jumătate de zi, în rest am tușit. Aveam și ceva temperatură. N-am ieșit din casă, ca să nu agravez situația, în speranța că va trece mai repede. Nu pot zice c-a trecut, că și astăzi încă tușesc destul. Dar măcar în rest sunt ok. Spre seară m-am apucat să pun varza la murat... am descoperit că butoiașul crăpase... maică-mea s-a dus să cumpere altul, din fericire a și găsit... așa că măcar n-am luat verzele alea degeaba. Și cum de când ne-am mutat înapoi acasă sufrageria arăta ca un depozit, m-am apucat și am mai mutat canapeaua și patul, am exportat în dormitor măsuța cu tv-ul lui alex, asta după ce-am scos de-acolo masa de bucătărie, pe care, evident am dus-o la locul ei, în bucătărie... Oricum, după aceste permutări, măcar sufrageria nu ma arată ca o hală de depozitare și poți în sfârșit să stai pe canapea și să te uiți la tembelizor.
Ieri... muncă multă la serviciu, n-am apucat să mă gândesc deloc la site-ul pentru nenea, doar am verificat dacă există domeniul pe care îl voia... evident că era luat de altcineva... i-am scris, i-am arătat care-s variantele... aștept răspuns. Între timp am găsit cui să vând niște discuri de la ganterele lui alex... că ganterele, dacă tot nu le-a cumpărat nimeni, probabil o să vorbesc, prin Diana, cu Dani de la Veștem, să le ia el, dacă are nevoie (asta era, de altfel, una dintre sugestiile pe care mi le-a lăsat alex în scris... am găsit printre hârtiile lui cu coduri de flash și notițe despre maya două foi pe care le-a scris acum vreo doi ani și ceva, în care îmi spunea ce era al nostru și ce nu în garsonieră, și ce să fac cu anumite lucruri de-ale lui... nu mi-a venit să cred când le-am citit... știu că de multe ori îmi zicea că o să moară tânăr, că dacă o să avem copii, or să crească fără tată... presimțirile astea ale lui l-au făcut să scrie foile astea, să fie acolo, just in case...). Deci m-am întâlnit cu cel care voia discurile, și chiar m-am bucurat când l-am văzut - era un tinerel, student în primii ani, probabil, care le luase pentru uzul personal. Când am pornit calculatorul să încep să lucrez la site-ul lui nenea, găsesc și un e-mail de la o fată care îmi găsise anunțul de pe lucrurigratis, voia patul de o persoană (ăla care acum mă încurcă și ocupă loc degeaba) pentru un vecin fără venituri, căruia i s-a stricat de tot patul și n-are cum să cumpere altul - am vorbit azi cu ea și cât de curând scap de pat, făcând și o faptă bună. Mă bucur foarte tare că o să ajungă la cineva care chiar are mare nevoie.
Lucrăm de 1 decembrie, clar, n-am cum să merg cu gașca la munte. Ce-i drept, nici tusea-răceala și nici genunchiul bulit nu m-ar încuraja să fac o urcare de 7-8 ore până la cabana Turnuri... Dar tare mi-ar fi plăcut să pot. Însă cum toate cele concurează să mă împiedice... asta e. Next time. sănătoși să fim!

Gânduri răzlețe și cețuri

2011-11-22T17:02:00.001+02:00

Noiembrie s-a întunecat. Și-a pierdut frunzele multicolore, penele, strălucirile fugare. Au fost câteva zile strălucitoare. Au fost culori vii, vibrante. Au cântat păsări, au zburat, au emigrat în țări mai calde. Covorul de frunze s-a îngroșat, culorile au pălit, au virat în sepia. Lumina a tot scăzut, ziua s-a micșorat. Cerul albastru și soarele s-au mânjit cu funingine și s-au ascuns în fum, aburi, cețuri și alte amăgiri. Cerul oțelit e îmbrăcat în fum și pâslă. Lumea întreagă a căzut sub imperiul ceții, al umezelii, al descompunerii. Tonuri de gri. Nu de plumb, de pâslă. O lume de pâslă, cu oameni de pâslă în mașini de pâslă pe drumuri de pâslă. Și de ceață. Și de abur. Niște năluci pâsloase în lumea iluzorie de ceață și pâslă. Observați, nu și-au pierdut complet consistența, nu au devenit doar ceață. Doar au pierdut din densitate, au devenit toate mai aburoase, mai ireale, mai ascunse. O vreme propice hibernării. Ultimele frunze au înghețat pe creangă, au venit câțiva fulgi grăbiți peste el, noroc că erau atât de înghețate și încleștate că n-au căzut. Dar bate un vânt dușmănos și e clar că în cele din urmă se vor duce după suratele lor să viseze visul tuturor frunzelor: că se vor metamorfoza, iar o parte a lor va învia la căldură și va deveni copac.
În fiecare dimineață vedeam copăcelul din fața casei mai golaș, tot mai golaș. Azi mai avea tri frunze. Și vântul ascuțit îl chinuia. Iar fulgii care s-au grăbit, atrași fiind de lumea ceții, s-au gândit să-l îmbrace nițel, dacă l-au văzut așa tremurător.
Ceață, ceață... fiecare ceață e altfel. La fel, dar altfel. Îmi amintesc de diferite cețuri de-a lungul timpului. Cețuri peste un oraș cenușiu, dar care noaptea deschide nenumărați ochi strălucitori. Ceața, fermecată de strălucire, ca un fluture, se agață de felinare, de ferestre, de proiectoare și dă un aspect de poveste frumoasă orașului altfel trist. Devine luminoasă. Cețuri pe munți. Densă, aproape palpabilă, curge în valuri, ba mai transparentă, ba mai opacă, îți dă târcoale, îți pune piedică, se amuză, te orbește, uneori strălucește. Cețuri triste. Cețuri cenușii, obosite, care stau atârnate prin colțuri întunecoase, de copaci întunecați, descărnați, printre case părăsite, pustii și neprietenoase, ca niște babe răutăcioase, acre și înveninate de o ură irațională. Cețuri viclene, care te abat de la drum, cețuri blânde, care te ajută să te faci pierdut când nu ai chef de nimic și de nimeni, cețuri optimiste, cețuri depresive, cețuri vesele, cețuri indiferente și reci.

Simt nevoia să fiu cinică. Mă abțin cu greu. Aș arunca jumătate (cel puțin) din lucrurile din casă. Mi-aș lua câmpii. Dar până atunci îi bat.

Povești, povești. Câte dintre "certitudinile" noastre nu-s decât povești? Probabil toate. Singura certitudine e ca nimic nu e cert, bătut în cuie, sigur. Viața e schimbare, e nesiguranță. Probabil de aceea ne creăm atâtea tabieturi, de aceea lucrurile repetitive ne liniștesc, de aceea oamenii pe care îi cunoaștem sunt "ai noștri" iar necunoscuții "răi", "suspecți" implicit. Rutina te omoară cu plictiseala ei, dar dă senzația de certitudine. De rutină nu te îndoiești. O urăști, o detești... dar ești sclavul ei. Pentru că tu îți creezi rutina, la urma urmei. Rutina te liniștește, știi ce ai de făcut, nu te stresează așa mult ca o sarcină nouă și posibil riscantă - dacă nu te descurci? dacă eșuezi? Oare câte dintre acțiunile noastre de zi cu zi sunt doar rutină, lucruri repetitive care ne clădesc viața - cărămizile vieții? Și câte sunt spontane, riscante, asumate? Se pare că noi, ca oameni "obișnuiți" nu ne descurcăm cu o doză prea mare de neprevăzut. Ne dă peste cap complet, nu știm ce să facem, așa că ne întoarcem la rutine, ca să ne mințim că suntem stăpânii propriilor noastre vieți și destine. Există oameni care trăiesc în afara sistemului de rutine oare? Mă gândeam că poate cerșetorii, cei fără adăpost... dar cred că au și ei rutinele lor... așa e un "homeless" care noaptea vine și doarme pe scara blocului (asta acum, de când s-a făcut frig noaptea)...

Diverse

2011-11-21T15:42:00.001+02:00

Vineri seara am fost pe la sora lui Alex, am văzut-o pe micuța Karina (are deja o lună și un pic!), are aceeași gropiță-n obraz ca soră-sa, Alexandra. Țipă mult, că are colici, în rest mănâncă și doarme - altfel e cuminte, draga de ea. Diana și Petre sunt ok, obosiți, ce-i drept... în schimb Alexandra era ca argintul-viu, foarte încântată c-am venit la ei... ce-i drept, m-am jucat toata seara cu ea.
Sâmbăta a fost o zi plină... Trebuia teoretic să mă văd cu niște clienți noi pentru un site pe la Apărătorii patriei, dar vineri seara m-au sunat și au amânat... dar deja vorbisem cu Cristina, că dacă tot treceam pe la ea prin zonă să-i aduc mierea... iar pe la 13:30 promisesem că ajung la o ședință PP. M-am gândit cum să fac, am ajuns la concluzia că trec întâi pe la Cristina și de la ea mă duc direct la sediul PP. Zis și făcut. La Cristina am trecut cam pe fugă, că deja era cam târziu, dar am stat suficient cât s-o văd pe Maria cea mică zburdând și alintându-se, încântată și ea că are musafiri. Am apucat să schimb câteva vorbe și cu maică-sa, s-o întreb cum îi merge noul proiect cu gătitul... Apoi era deja târziu și-am fugit ca să nu întârzii la PP... dar evident c-am întârziat vreo 5 minute. După ședință băieții s-au dus în spatele sediului, aveau program de renovat o căsuță din spatele curții, care ar trebui să fie gata până vineri, când vor veni delegații pentru congresul PP, și cei din provincie vor avea nevoie de cazare... Acolo, in curte erau cele două puștioaice ale Ioanei și lui Florin și un cățen nebun de fericire că a venit pe-acolo lume nouă. De atâta atenție din partea câinelui nu puteai sta, că sărea pe tine, așa că au insistat să intru în casă - fetele au fost foarte convingătoare. Așa că am intrat, iar Codruța și Sânziana mi-au prezentat toate operele lor, desene, poze, colecții, foarte fericite. Aveau și un pui de guguștiuc, salvat de la pieire de lângă curtea școlii, unde căzuse din cuib. A fost tare distractiv și acolo. Am mai trăncănit puțin și cu Florin și Ioana... și așa, văd la un moment dat că-i aproape 4 (sau 5?) și mă precipit spre casă. Dar cum eram în acel colț al Bucureștiului, zic să trec să plătesc telefoanele (al meu și al lui Alex, că n-am apucat încă să desființez abonamentul lui). După care m-am dus către casă, iar de la coborârea din 41 până acasă m-am dus pe jos. Nu prea aveam chef de muncă, deși mă aștepta cartea lui Baftă. Am ajuns, am halit rapid un sandwich, că amețisem de foame, apoi m-am apucat de treabă. Apoi, țârrr, telefonul. Dominic, dacă n-am chef să ies cu ei mai pe seară. Cum să nu. Așa că am mai lucrat ce-am mai lucrat iar pe la 8:30 m-am tirat către Fire. Unde, deși nu mă așteptasem, a fost ok. Inițial Dominic, Aura și-un prieten de-al ei, apoi încă o prietenă de-a ei, apoi au apărut Moșu', Vulturu' și alți moreni. A fost o atmosferă ok, am dansat pe rupte. Pe la 3 am plecat cu taxiul, cu Aura și Dominic, pe-o ceață deasă. Toate bune și frumoase.
Dimineața - surpriză! Genunchiul - cel care începuse să-mi scârțâie încă din vremea mutatului și căratului, era dureros și abia puteam șontâcăi prin casă. M-am oblojit, cu creme și genunchiere, așa c-am ieșit cu maică-mea prin Herăstrău pe înserat. După care - hai la treabă. Cartea îmi stătea pe creier. Și frumușel, de pe la 6, capitol cu capitol... iar pe la miezul nopții era cam gata. Mai trebuia să o verific și să-i fac coperta. Și eu care credeam că, de atâta vreme de când n-am mai tehnoredactat o carte, mi-am pierdut viteza de lucru... Oricum, am și vrut s-o termin cât mai repede și să n-o lungesc, că niciodată nu știi ce-ți poate rezerva ziua de mâine. Numa' genunchiul nu se lasă - of, bătrânețile astea!

Pe fuga

2011-11-18T18:12:00.001+02:00

Agitație. Ieri, muncă multă la DTP la Capital, iar azi i-a apucat pe toți să vrea filmulețe, unele după filmări de-acum o lună. Așa c-am behăit de atâta muncă. Dar, iată, am izbutit să le termin pe toate la vreme.
Baftă mi-a dat o carte să i-o tehnoredactez, m-am bucurat mult. Aseară, dacă tot am scăpat de la Capital un pic mai devreme (la 9 in loc de la 10 seara) am făcut primele pagini.
Azi iar o veste bună: tanti care venisă să facă curat după meșteri a venit să ia frigiderul vechi! Excelent! Am scăpat și eu de-un lucru devenit inutil, am fericit-o și pe ea, c-o sa aiba un frigider functional. Uf! incepe sa se mai faca loc in casa! Mai am de dat patul si-un birou si voi fi fericita c-am scapat de niste lucruri de care nu mai am nevoie.

O fântână pentru oameni, un vis îndeplinit

2011-11-12T21:12:00.001+02:00

Da, fântâna de la Măicănești, ridicată în memoria lui Alex e gata. Astazi a fost sfințită. S-a făcut și un mic parastas.

Am fost puțini. Laurențiu (Sile) și noi, cei veniți cu mașina lui Doru: Doru, Florian, Cristi și eu. Era și normal, după amânările interminabile, am pierdut șirul, câte-au fost? 5? 7? 10? cine mai poate ști? Nu discut cauzele, acum nu mai contează. Bine că s-a făcut! Bine că măcar am reușit să facem un lucru bun, un lucru pe care Alex dorea să îl facă. Restul sunt mărunțișuri. Bine că Doru, fratele lui Alex a fost hotărât să vină, altfel cred că parastasul și sfințirea s-ar fi făcut fără noi. Din păcate, preotul a fost dintre cei aplecați spre ban și mai puțin spre cele cerești, dar... bine că totul s-a terminat cu bine. Bine că oamenii aceia muncitori, cu fețele arse, îmbătrânite prematur de viață grea, și copiii lor sfioși au acum apă și nu mai sunt nevoiți să care apă de la 2 km. Familia Gheorghiță are acum apă în propria curte.

Ideea fântânii și istoria apariției ei le puteți citi aici. http://liubagrecea.blogspot.com/2011/08/fantana-lui-alex.html Iar când primesc poze de la Florian, mai adaug.

Iată și pozele lui Florian:

Despre moarte

2011-11-10T20:23:00.000+02:00

Viața și moartea sunt despărțite de o singură clipă. Acum ești, acum nu mai ești. Uneori există o stare de "între", coma, despre care nu se știe exact cât de "aici" și cât de "acolo" e omul... Dar trecerea efectivă între viață și moarte durează doar o clipită. Poate mai puțin... Avem oroare nativă pentru moarte. Ne întristează, ne deprimă, ne creează fobii, obsesii, facem orice ca să uităm de ea, sau dimpotrivă, ca refuz al realității, tindem către ea câteodată - de la caz la caz.

Noi nu știm cu adevărat nici ce e viața, darămite ce-i moartea. Pentru ceea ce suntem acum, cunoașterea e limitată. Nu și imaginația. Și de multe ori, ceea ce numim cunoaștere e rezultat al imaginației. Certitudinile noastre sunt iluzorii, la urma urmei. Și știința, și filozofia, și religiile, și... toate concepțiile minții omenești.
Dar se pare că așa trebuie, poate altfel n-am fi în stare să trăim, dacă ne-am gândi mereu la moarte, dacă am fi conștienți în permanent de faptul că degeaba croim planuri, degeaba visăm sa facem și să dregem, să devenim nu-știu-ce, să câștigăm, să întemeiem, să lăsăm, să aducem... să...ne trăim viața.

Mă întreb, poate băștinașii, aborigenii de prin colțuri de lume uitate de Dumnezeu, poate ei, cu concepția lor mai simplă despre viață și moarte, privesc lucrurile mai sănătos. Sau poate și la ei e tot aia, dar sub altă fomă. Oricum, pare-se că seninătatea în fața morții poate să ți-o dea credința. O credință puternică în ceva ce îți închipul că va fi "după". Fie că vorbim de rai-iad, de nirvana, de o oarecare lume de dincolo sau de sfârșitul absolut. Probabil de aceea suntem atât de dornici să găsim o structură, o logică, un sens vieții și implicit morții. Dar câți au, cu adevărat, o credință suficient de puternică pentru a nu se teme de moarte (de necunoscut, in fond)? Frica noastră instinctivă, ilogică, care pare a avea o existență proprie și se manifestă în cele mai felurite forme... iar la extrem, pe unii frica (implicit frica de moarte) îi împiedică să trăiască (mă găndeam la frațiorul unei prietene, care, stăpânit de frica de a ieși din casă, nu vrea să se ducă la școală, nu vrea să facă nimic care să implice ceva necunoscut, nefamiliar)...

De ce iar gânduri despre moarte? De http://pazniculdenoapte.blogspot.com/2011/11/inger-pistruiat-cu-aripi-de-piatra.html asta. Pentru că deși facem orice ca s-o ignorăm, să uităm de existența ei, moartea există, e... parte a vieții. Ca în natură. Frunzele nu plang după alte frunze. Pentru că n-au o problemă cu asta. Noi suntem oameni, avem conștiință, ne îndoim, existăm și ne temem (deși... numai cine a fost frunză poate garanta că o frunză nu simte, în felul ei). Și, pentru noi, e trist, șocant, de neacceptat ca cineva drag, sau cineva pentru care simțim o simpatie cât de mică, să moară, mai ales daca e tânăr. Ni se pare nedrept. Și chiar este, din punctul nostru de vedere.

Toamna... anotimp care ne aduce aminte exact de viață și de moarte, de trecere, de schimbare. Cred că nu trebuie să privim moartea așa cum o privim, cu ură și repulsie... Cred că e bine s-o privim ca pe ceva normal, fiecare dintre noi știm că oricine se naște va și muri la un moment dat, poate ar fi mai bine să nu facem atâta caz din asta - ușor de zis, greu de făcut, ce, doar n-o să pretind că eu nu sunt distrusă de moartea lui Alex, că nu mă afectază când aud de moartea cuiva... Doar că, poate, n-ar trebui să fie așa, poate ar trebui să trăim mai puțin încrâncenați, mai senini (nu senili) și mai puțin tributari tuturor lucrurilor pe care le-am învățat, sau primit fără să ne dăm seama, de la societate. Căci de trăit, asta e, trebuie să trăim. Și așa e scurtă viața, și așa sunt puține clipele cu adevărat frumoase sau fericite, de ce să le mai înveninăm cu frici, prejudecăți, egoisme și intoleranțe?

Azi-noapte l-am visat pe Alex. Arăta cam ca atunci când ne-am cunoscut, ras în cap, fără barbă. Stătea la calculator și se juca ceva. Eu eram în trecere, sau plecam, l-am pupat, mi-a zis ceva că-mi pute părul (îm vis îmi aminteam că fusesem în nu-știu-ce loc afumat și probabil de acolo...), i-am zis că mă spăl pe cap, el mi-a si ca ok, până vineri. M-am mirat, apoi ma gândeam ca da, ne întâlneam vineri... Ne-am mai pupat o data, am plecat, l-am mai pupat pe chelie la plecare... și ăsta a fost visul.

Si totusi, toamna...

2011-11-09T12:15:00.002+02:00

... toamna ramane preferata mea. Fiecare anotimp este frumos, dar toamna... e mai "pe sufletul" meu. Este și groaznic de contrastantă, de la zile mohorâte până la zile văratice, de la culori terne și moarte până la culori atât de vii încât te întrebi dacă sunt reale - dacă le-ai vedea pictate pe pânză, ai spune că pictorul exagerează, dar pe viu... poti doar rămâne fără grai. Sunt puține zilele cu adevărat frumoase, dar... acelea merită cu prisosință. Noiembrie a venit, până acum, cu două zile, cu două zile însorite de la cap la coadă. 4 și 8. Ca un copil prostuț, m-am bucurat că ziua 4 a fost luminoasă și colorată. Un mic cadou de ziua mea. Singurul pe care mi-l doream. Ei, ar mai fi fost ceva, să pot da timpul înapoi cu un an, poate... Deși, în definitiv, anul ăsta, mai mult ca oricând, am simțit că ziua în care îmi aniversez nașterea este de fapt o zi perfect obișnuită și normală... de data asta nu am mai simțit nici cel mai mic impuls să fac ceva deosebit, memorabil sau să serbez cumva. De fapt am băut seara un vin fiert printre cutiile care stau încă în mijlocul casei. Apoi am mai băut pe șestache, în dormitor ca să nu mă vadă maică-mea, și-o bere, din cele 5 strong rămase din stocul luat de Alex si uitat prin frigider. N-a fost chiar bine, m-am pilit, mi-am adus aminte de Alex, de fel de fel de chestii, am bocit... apoi în fine-am adormit.

Sambata m-am trezit cu capul greu (deh, beutura!). Era de mers cu gașca la moșie la Ottu, ne invitase în contul zilei lui. A ieșit super - aer, liniște, discuții, mâncare excelentă (fasole cu ciolan la ceaun), beutură, voie bună, vreme însorită în prima parte a zilei, m-am văzut și cu oameni cu care nu mă mai văzusem de doi ani.... M-am simțit foarte bine. Dar și un pic straniu, că-mi aminteam uneori de ultima adunare la care-am fost cu Alex la Ottu... Cum mai e și viața asta!

Gata marea mutare

2011-11-01T17:29:00.000+02:00

Cu multe peripeții, emoții, lucruri care nu merg când trebuie, amânări, nervi, stres... o făcurăm și pe asta. Ne-am cărat de la garsonieră, cu tot calabalâcul. Acum în casă e ca-ntr-un depozit dezordonat. Nici n-ai loc să te miști. Dar s-o rezolva și asta la un moment dat, încet-încet...

Marea (per)mutare

2011-10-23T21:11:00.001+03:00

Ultima sută de metri. Pe 1 noiembrie tre' să eliberez garsoniera. Așa că săptămîna asta va fi un mic infern. Mi-am luat și concediu ca sa fiu sigură că, de bine de rău, vom reuși să ne cărăbănim de-aici în proaspăt zugrăvitul vechi apartament.
Cîteva zile (sper că nu mai mult de două) o să mai am plăcerea să dau peste meșterii cei măieștri care tre' să repare ce-au făcut în doru' lelii.
Pe de altă parte, ba o să împachetăm aici, ba o să despachetăm dincolo, iar în ziua x, cînd vor fi disponibili băieții de la PP cu o mașină de transport mare o să cărăm și chestiile voluminoase/grele. O să fie o dixtracție maximă. Nici nu știu ce să fac mai întâi.
Dar vorba ceea: om trăi și om vedea. O să treacă și asta.

meșterii lu' pește

2011-10-19T14:04:00.001+03:00

Sâmbătă, când m-am întâlnit cu șeful zugravilor&comp a fost vorba că luni fac ei micile retușuri (să facă să se închidă geamul cel mare din sufragerie și alte mărunțișuri dar care dădeau nașpa) iar marți trec, aruncă restul de gunoaie, aruncă și canapeaua cea terminată și-mi lasă un pat în stare bună (de la altă casă în renovare, unde proprietarii au decis să arunce tot). Azi m-am dus cu maică-mea, am lăsat-o să mai desfacă saci și să bage țoalele în dulapuri. Și... ok, canapeaua nu mai era și aduseseră respectivul pat (pe care cred ca n-o să-l păstrez, e cam nasol). Dar toate celelalte chestii promise - canci! Ba chiar era mai mizerie decât sâmbătă. M-am umplut de nervi. Meșteru' român tot ăla e, că-i plătești puțin sau mult, tot degeaba!
Acu' mi-e deja groază că, în cât a mai rămas din octombrie, n-o să reușesc să desfac sacii-cutiile, să aduc sacii și lucrurile mărunte de la garsonieră, ba să aduc și lucrurile mari (frigiderul, birourile...) și să le pun prin casă în așa fel încât măcar să ne putem mișca...

După una, alta

2011-10-17T14:08:00.001+03:00

Vineri mă bucuram că am scăpat de nebunia Top 300, că se termină zugrăvitul și reparațiile, da? Ei, sâmbătă m-am simtțit groaznic, am și umblat puțin prin oraș, întâi ca să plătesc ultima tranșă pentru zugrăvit, apoi ca să prospectez piața canapelelor ieftine. Mă durea oarecum capu' și aveam o stare minunată de abia mă tâtâiam. Abia spre seară m-am lămurit: era de vină răceala, sau gripa sau ce-o fi aia. Așa că azi am cap-de-câlți, nas înfundat dar curgător și un gât opărit de nu se poate. Deci totul e minunat.

Văzând la știri accidentul lui Huidu m-am trezit retrăind accidentul nostru. Și mă gândesc... câți dintre noi am trăit un accident? Am impresia că mulți. La parastas, cum stăteam la masă cu rudele lui Alex de la Veștem, venind vorba de asta, am descoperit că dintre toți (8-9 inși), doar doi au scăpat până acum fără să fi fost implicați în vreun accident. Apoi, acum vreo lună m-am întâlnit cu Mireluța, fosta noastră secretară de la Corint... îmi povestea că acum un an au pățit-o și ei... Am impresia (sper să fie greșită!) că deja numărul celor care au trecut printr-un accident tinde să egaleze dacă nu chiar să depășească numărul celor care n-au pățit-o. Și atunci mă-ntreb... n-o fi oare mai bine că nu m-a tentat niciodată să îmi iau carnet? Sigur, uite că n-am carnet și tot am trecut printr-un accident, din care am scăpat ca prin minune, adică, metaforic vorbind, mi-a șuierat glontul pe lângă tâmplă. Da' mă găndesc, dacă cumva aveam carnet, dacă aș fi fost eu la volan? Dacă totul ar fi decurs la fel, aș fi fost moartă. Dacă aș fi scăpat cumva și atunci ca prin urechile acului, oare cum m-aș fi simțit? Iar dacă aș fi scăpat iar oricine altcineva ar fi fost accidentat sau ar fi murit, eu cum m-aș fi simțit?! Ca o criminală, cu siguranță. Așa că n-aș vrea să fiu în pielea niciunui șofer care-a trecut printr-un accident, cu victime mai ales, accidentate mortal eventual. Brrr!

Finalul încununează opera

2011-10-13T17:14:00.002+03:00

Zugrăvitul / curățenia / remediarea micilor detalii se apropie de sfârșit. Dar și Top 300 la fel. Așa că, de luni încoace nu știu ce sa fac mai întâi să le rezolv pe toate. Munca- muncă, tot de la 10 la 10, plus că, apropiindu-se terminarea lucrărilor la apartament, am tot stat cu grija zilei în care trebuie sa mut mașina de spălat de la garsoniera în apartament, zi în care trebuia să aduc și un aragaz nou (adică să-l cumpăr și mort-copt să mi-l livreze în ziua fatidică pe care mi-o anunța șeful celor cu renovarea). Predarea lucrarii a fost stabilită inițial pentru miercuri, apoi pentru joi. Luni-marți am prospectat oferta de aragazuri, m-am agitat să aflu cum e cu livrarea gratuită, m-a ajutat Raluca, miercuri dimineața l-am cumpărat și am cerut să-mi fie livrat acasă, vestea bună a fost că mi-l aduceau azi, joi. Adică perfect. Mai rămânea să găsesc, printre prieteni, pe cineva cu mașină și disponibil să mă ajute la mutat mașina de spălat. Am găsit și asta, prin ajutorul conjugat al lui Dominic și-al lui Baftă.
Mai era de rezolvat un "mic" impediment: să ajung la apartament să iau cheia de la muncitori (ca abia îmi puseseră ușă nouă și n-aveam cheie, iar seara pe la 8-9 ei nu mai erau acolo). Am rezolvat-o și pe asta pe la ora 13. Apoi mă întorc la muncă. Dar abia de-aici a început să o ia razna planul. De ce? Pentru că, pe după-amiază, vine Chief și zice că tre' să predăm Top-ul în seara aia (adica azi-noapte). Mă gândesc ce sa fac, cum să fac, de anulat transportul nu puteam, că fusesem anunțată că joi venea instalatorul să instaleze tot, instalații sanitare, mașină de spălat, aragaz. Așa că singura soluție validă era să plec de la muncă, să mutăm mașina de spălat, eu să mă întorc la muncă. Mă rog, se anunțau complicații negândite, gen - dacă eu stăteam la serviciu peste noapte ca să terminăm topul și aveam o singură cheie... La cine să rămână cheia, la mine sau la mama? Ca eu veneam direct de la muncă, cu cheia proaspăt obținută și trebuia s-o am ca să deschid ușa, să bage-n casă băieții mașina. Dar după, ar fi trebuit să mă întorc direct la serviciu. si atunci cheia rămânea la mine. Or eu mă gândeam s-o trimit dimineata pe mama la apartament să aștepte livrarea aragazului. Dublură n-aveam unde să fac la ora aia, s-o trimit pe mama cu băieții și mașina mi-era nu-știu-cum, de încăput toți 4 + mașina de spălat era puțin probabil... A fost bine că s-a rezolvt de la sine... Baftă a venit cu mașina de serviciu, o hardughie mare, de transport, așa c-am încăput toți. Pe scara blocului era mare ședință mare, ceva cu schimbatul administratorului, n-am avut timp nici chef să văd ce voiau. Am reușit să debarcăm mașina iar Baftă ne-a lăsat pe care unde-a avut nevoie: pe maică-mea la 41 iar pe mine și pe Dominic la Victoriei. Am ajuns pe la 21:30 înapoi la serviciu... sincer, tare mă temeam că s-a schimbat modificarea și nu mai găsesc pe nimeni. ei, n-a fost chiar asa. Într-adevăr, se împinsese deadline-ul pe ziua următoare, la 6 (adică azi) Adică lucram ce lucram seara, cât să rămână mărunțișuri mâne și să plece la tipar la ora 6 (18). Pe la ora 23, suna Chief să vadă dacă terminăm. Evident, află că nu, atunci zice să plecăm acășile noastre și să terminăm mâine. Noi, știind că mai e de muncă la greu - bibileli și căutări + prelucrări de poze, am mai stat până pe la ora 1. Noroc că a fost drăguț Ovidiu și m-a dus până acasă. A, și-am uitat să zic că vorbisem cu șeful muncitorilor, care mi-a dat vestea "bună" că de fapt m-am agitat cam degeaba să aduct toate alea joi, că abia vineri se apucă instalatorul de partea lui de treabă.
Azi o nouă zi. Mama s-a trezit la 7 ca să ajungă la 9 la apartament. Evident că m-am trezit și eu, dar am mai zăcut o oră în pat încercând să prind curaj să mă scol. O stare de "bine" fantastică, un ne-chef de trezit și mers la muncă. Dar ce să faci, ce trebuie, trebuie. Am făcut un shake de fructe, o omletă, mi-am luat merindele în desagă și-am pornit spre apartamet să-i duc ceva de mancat și maică-mi, că avea e așteptat de la 9 la 2. După ce am ajuns acolo hop! sună și ăia cu aragazul, ajunseseră. Bun, deci s-a rezolvat și asta. Am zbughit-o la serviciu, că era cam târziu. Și aici, pune-te pe treaba! Un final fulminant pentru două proiecte începute cu greu, cu piedici...
Concuzia? Nu te stresa, totul se rezolvă.

Alte gânduri care m-au frecventat zilele aste... oare va fi ceva pe 15 octombrie? vom avea o "revoluție"? Că mă gândeam că dacă o fi, premergătoarea ei, "marea revoluție socialista din octombrie", cum era numită în manualele de pe vremea lui nea' Nicu... ne arată cam ce ar putea ieși.
și... Certitudinea e că nu există nicio certitudine

Frumuseți efemere

2011-10-11T11:51:00.001+03:00

The Aurora from TSO Photography on Vimeo.

The Mountain from TSO Photography on Vimeo.

The Arctic Light from TSO Photography on Vimeo.

Aceste trei filmulețe mă fac să mă gândesc la frumusețea și efemeritatea vieții. Mă gândeam, mai ales la cel cu muntele, când peste muntele neclintit și aparent etern treceau stele, sori, nori, anotimpuri... Că la altă scară a timpului, în milioane de ani, și muntele e la fel de efemer ca o floare. Totul depinde de scara la care ne raportăm... Dar așa efemere cum sunt, sunt frumoase. Viața în sine e efemeră, dar trebuie să îi găsim frumusețea, dincolo de rutină, de nemulțumiri, tristeți și alți "demoni". Că frumusețe există pretutindeni în jurul nostru. Doar că de multe ori n-avem ochi să o vedem, absorbiți fiind de propriile vieți, dorințe, frustrări etc.
Imaginile din cele trei filmulețe te rup puțin de cotodian și îți arată ceva ce ai putea vedea în fiecare zi, dacă nu te-ai mai grăbi să treci prin viață ca să... ce? viața e făcută pentru a fi savurată pe îndelete, nu alergată, grăbită, ca să faci cât mai multe și apoi la momentul x când vine finalul să te întrebi "dar eu? eu ce-am făcut? am fost fericit/ă? sau atât m-am grăbit să fac x chestii încât n-am avut timp să trăiesc, să fiu fericit/ă?"

mărunțișuri

2011-10-10T13:36:00.001+03:00

Sâmbătă am fost la muncă... Dimineața am trecut prin cora să văd aragazul de care-mi spunea maică-mea... cam vai steaua lui, dar, dacă nu găsim ceva mai de doamne-ajută la un preț cât de cât acceptabil pentru noi în perioada asta, o să-l luăm pe ăsta. Mă rog, azi dimineața am trecut prin Carrefour unde am văzut altu' un pic mai ok. Rămâne de desis mai încolo.

La muncă, sâmbăta... am muncit pe rupte. De la ora 13 până la 22, când m-am tirat, aproape n-am făcut nicio pauză. Corecturi, modificări, printări, căutări de poze. Am zis că duminică nu mai vin.

Sâmbătă dimineață m-a sunat Petre... Născuse în sfârșit Diana, vineri pe la 9 seara, și erau bine, și ea și micuța Karina. A rămas că duminică merg cu el să le văd pe fete și-apoi dă o bere de bucurie.

Așa că duminică.... am dormit până la 12, m-am mai recuperat după oboseala adunată întreaga săptămână. Apoi am gătit, să avem ce mânca întreaga săptămână... Două feluri de mâncare de varză, unul de post, altul cu niște coaste plus o tavă mare de cartofi țărănești. Numai ce terminasem gătitul că sună Petre. Am mers la Diana, la spitalul Regina Maria, am trăncănit îndelung... ea arată bine, e ok. Am văzut-o și pe puștioaică, din păcate doar dormind la "solar", - tratament pentru icter. Apoi ne-am tirat către o cârciumă din Drumul Taberei, am băut beri și-am trăncănit câte-n lună și în stele cu Petre. Eu am băut trei beri negre, drept care azi dimineață mă cam resimțeam... cap greu și relativ dureros. Da' am băut o cafea cum ajunsei la muncă și-a trecut.

hei-rup

2011-10-07T22:03:00.000+03:00

Oare ce se poate spune, povesti, despre o săptămână de muncă de la 10 dimineața până la 10 seara? Și totuși, ieri m-am fofilat cu grație pe la ora 8 seara, tocmai când venea și pizza de joi de la închiderea ediției de Capital ca să ajung la ziua Danei, în Car. Evident c-a fost frumos, ca de obicei când ne adunăm în gașcă. O binevenită deconectare după atâta muncă.

În altă ordine de idei, nu știu încă când va fi reprogramat parastasul lui Alex, că nu am aflat în ce stadiu mai sunt lucrările la fântâna ce se construiește în memoria lui... Luni sau marți m-a sunat Laurențiu să îmi zică că atunci sau a doua zi se apuca de lucru a doua echipă de muncitori și că se lăudau că termină în 3 zile, că știu și terenul și au și instalațiile necesare. Cred că s-au făcut cele 3 zile magice... și nicio veste. În fine, nici nu mă grăbesc, că dacă nu terminăm Top 300-le nici nu voi putea participa.

Apartamentul arată din ce în ce mai bine (adică mai a casă de oameni)... Mai e de zugrăvit bucătăria... De adus geamurile de la geamgiu... de pus gresie în baia și apoi de montat instalațiile sanitare... și alte mărunțișuri.

Tehnoredactare humanum est

2011-10-03T11:28:00.003+03:00

Da azi o saptămână-două o sa fie greu tare. Teoretic, în 5 zile Top 300 trebuie să fie gata. Adică trebuie făcut de la zero și parcurse iute toate etapele pentru a fi trimis la tipar vineri. Nu cred că e posibil ca în 3 oameni sa reușim asta (un art și doi tehnoredactori). Dar, cine știe. Oricum, probabil vom munci ca apucații de dimineață până seara, la ultimul metrou.

Ca de obicei când ai de lucru, mai primești. Băieții de la PP au nevoie să le paginez ziarul. Noroc că e simplu și am făcut cea mai mare parte în weekend, mai am mici ajustări. Și m-a sunat și Stere cel cu site-ul că vrea niște modificări... Pe el l-am amânat, că n-aveam cum altfel.

În altă ordine de idei, zugrăvitul merge bine. Avansează băieții, mai au câte ceva de finisat la camera mea și prin sufragerie. Mai au neîncepute bucătăria și holul. Băiatul cu instalațiile a schimbat țevile, mai are de montat obiectele sanitare. Per total, sunt mulțumită. Mai puțin cu banii, că am ajuns ca niciodată, să n-am nici măcar un ban de-un suc sau o bere sau o pâine, cum iau salariul cum îl dau pe zugrăvit... dar asta este, va trece și asta. Noroc cu pensia maică-mi, măcar avem ce mânca.
A, o fază tare. Mă sună joi șeful celor cu zugrăvitul. Mutaseră sacii și cutiile dintr-o cameră în alta. Și cică s-au pomenit muncitorii atacați de... purici! Amuzant e că în casa aia au fost gândaci căcălău, molii, gărgărițe de făină... țânțari vara... dar purici? Never ever! Și-acum brusc au apărut și s-au puit într-o veselie. Așa că voi avea o casă ca nouă, dar purecoasă. Victoria puricilor împotriva gândacilor. Cool!

Încă o amânare a parastasului

2011-09-30T15:57:00.000+03:00

Cum ma temeam, fântâna nu s-a terminat nici azi...

Așa că parastasul se amână. Din nou. De data asta băieții de la PP nu mai dau nici o dată, ca să nu ne trezim iar că trebuie să amânăm. Așteptăm să termine fântâna și abia după aceea mai stabilim data.

va fi sau nu parastas la Maicanesti pe 1 octombrie?

2011-09-29T14:58:00.002+03:00

Aceasta e întrebarea... Și încă nu am un răspuns. Totul se decide maine. Adica în ultima clipă. Așa că, dacă va fi, habar n-am cum o să ajung acolo, cum să ajungă acolo mama lui Alex, cine o să vină, cum o să duc acolo hainele de dat de pomană... la e oră ar fi parastasul etc. Adică habar n-am de nimic.

DTP-ul se întoarce

2011-09-26T21:44:00.002+03:00

Sucită mai e viața asta!
Timp de 15 ani am făcut tehnoredactare și DTP, uneori și ceva chestii de grafică pentru print (pliante, mape cu ștanță, flyere, cărți de vizită, sigle bannere și alte d-astea), iar în ultima vreme design pentru web (și realizarea site-urilor respective pe partea de html, în Dreamweaver; de animații în Flash se ocupa Alex). Iar de la începutul anului ăstuia, grație politicii de personal de la Capital, m-au trecut pe editare video. N-a fost ușor, că, deh, e o meserie nouă, cu care n-aveam tangențe. Dar ușor-ușor am învățat și, la nivel de ce se cere aici, ma descurc relativ binișor.
Booon! Deci se cheamă că pusei DTP-ul în cui. Mai ales că n-am mai avut nicio colaborare, niciun proiect pe tema asta. Am făcut webdesign, am reușit să fac grafica pentru două site-uri, care a fost și impementată, de mine și de Alex în copoducție (www.eucontabil.ro și www.hotel-cameliei.ro).
Ei, dar cum anul ăsta e sucit cât cuprinde și plin de neprevăzut...
La Capital, după plecarea mea la editare video și concedierea Cristinei și-a Silviei, rămăseseră trei tehnoredactori: Eugen, George și Sorana. Sorana le-a făcut tuturor o surpriză și a rămas însărcinată... iar de curând a intrat în concediu medical... La Capital au rămas doar Eugen și George, taman în pragul începerii lucrului la Top 300. Așa că... Deocamdata doar pentru ziua de joi m-am întors la DTP... iar când pornește Top 300 probabil nici nu voi mai apuca să mă ocup de editarea video.
DTP-ul lovește din nou! Și încă o fază haioasă, a sunat azi un băiat care-l căuta pe Alex pentru DTP pentru o broșură... poate o ieși vreo colaborare. Și dacă nu, tot e amuzantă coincidența...

Deasupra stelelor, deasupra curcubeului

2011-09-21T19:05:00.000+03:00

Cântecul ăsta ne-a urmărit obsedant în ultima săptămână... L-am auzit și în drum spre stupi, și de la stupi spre casă, l-am mai auzit în drum spre și în drumul dinspre Petru Vodă.

Și îmi amintesc de dorința lui Alex, de multe ori spusă - de fiecare dată când vedeam împreună cerul nopții în afara orașului - de-a ajunge la stele, printre stele, de a vedea ce-i acolo... Aceeași dorință de-a fi departe, deasupra curcubeelor, norilor, stelelor...

Cândva ne vom întâlni... deasupra curcubeelor, norilor, stelelor...

"Somewhere over the rainbow
Way up high
And the dreams that you dreamed of
Once in a lullaby
Somewhere over the rainbow
Blue birds fly
And the dreams that you dreamed of
Dreams really do come true ooh ooooh

Someday I'll wish upon a star
Wake up where the clouds are far behind me ee ee eeh
Where trouble melts like lemon drops
High above the chimney top thats where you'll find me oh
Somewhere over the rainbow
Blue birds fly
And the dream that you dare to,why, oh why can't I?"

Camarazii de la PP i-au făcut un portret emoționant lui Alex... aici http://www.pentrupatrie.ro/acasa/11-ne-vom-intoarce-intr-o-zi/140-au-trecut-40-de-zile-alex-asmarandei-prezent

39 de ani neîmpliniți

2011-09-18T16:26:00.003+03:00

Azi, 18 septembrie, Alex (Alexandru Asmarandei) ar fi împlinit 39 de ani. N-a mai apucat, însă...

S-a amânat parastasul de la Măicănești

2011-09-14T11:40:00.002+03:00

Pentru că lucrările la fântâna de la Măicănești au început de ieri să mearga mult mai greu decât se prevăzuse, există riscul major ca fântâna să nu se termine pînă pe 17, cum ne propuseserăm.
Așadar, ca să fim siguri că totul va fi gata și în regulă, amânăm data parastasului cu două săptămâni. Prin urmare parastasul va fi sâmbătă, 1 octombrie.

Agitație

2011-09-13T12:52:00.005+03:00

Multe s-au întâmplat în ultima lună. Nimic nu a fost ușor, tot ce-am pornit a mers greu, cu peripeții. Dar, bănuiesc, toate se vor rezolva încer-încet, cu calm și răbdare.
Nebunia majora e legată de necesarul zugrăvit și reparațiile indispensabile de la apartamentul maică-mi.
Electricianul. Un nene angajat la firma care avea obligații la Doru. A venit, s-a uitat, a reparat duliile, a verificat prizele, a spus ce e de făcut, adică de schimbat tabloul și eventual de făcut un circuit separat pentru mașina de spălat. A zis că forele nu-i nevoie să fie schimbate. Și a zis cât costă materialele, că doar atât e nevoie să plătesc. I-am dat banii și-a rămas să vină în funcție de timpul lui disponibil. Între timp am vorbit cu Doru, i-am povestit toată treaba. Doru s-a supărat pe ei, că la câte favoruri le făcuse în timp, le zisese să nu ceară niciun ban. Și din clipa aia s-a stricat căruța. Nea electricianu' nu mai avea niciun interes să mai vină. Și atunci a băgat din top că e prea mizerie în casă, că sunt gândaci, că să vină după ce zugrăvim... În cele din urmă, sătulă de atâtea scuze penibile, i-am zis că dacă nu poate veni să rezolve repede, să nici nu mai vină. Și așa a rămas, că fac instalația electrică cu altcineva. Între timp aflu de la Doru că meșteru' îl mințise pe șeful lui (patronul care era direct obligat lui Doru) că vine în după-amiaza aceea (era vineri) și că schimbă tabloul electric și dă și banii înapoi. În schimb, sâmbătă dis-de-dimineață sună la ușă... cine? meșteru' cu ajutorul lui. Și s-au apucat și-au schimbat tabloul. Evident, n-a fost deloc ceva simplu, s-au chinuit puțin (a durat vreo două ore toată operațiunea). Iar după ce-au plecat, m-am trezt că lăsaseră și banii pe masa din bucătărie.
Zugravul. Aveam un nene din cartier, pe care mi-l recomandase d-na Kacso (Toni). Era un nene de treabă, ceruse un preț rezonabil, eram mulțumită. Dar chiar cu trei zile înainte de a veni să înceapă munca la noi la apartament a ridicat un calorifer, și, cum era în vârstă și mai avusese probleme cu spatele... a rămas imobilizat la pat. Și nici pe viitor nu mai avea voie să facă lucrări gen zugrăvit apartamente. Când am aflat, a început nebunia căutării de zugravi pricepuți și nu foarte scumpi. Am făcut rost de câteva nume de telefon, am sunat, niciunul nu era liber în acel moment, a rămas că mă sună ei când pot veni, ca să vadă ce e de făcut și să zică un preț. Dintre ăștia, doar unul, cel recomandat de Cristina m-a sunat și a ajuns să vină și să vadă și să zică un preț. Prețul lui era dublu față de cât ceruse primul zugrav, dar venea și cu un ajutor. Mai aveam și varianta de a apela la firma care le-a renovat casa Dianei și lui Petre, de care ei au fost extrem de mulțumiți. A venit și patronul firmei, arhitect, a văzut și, pentru tot ce ar fi fost de făcut la modul ideal (decapat, gletuit, vopsit, izolat unii pereți exteriori care aveau igrasie, reparat pereții pe unde au crăpături, schimbat toate instalațiile și obiectele sanitare, vopsit și îndreptat tocurile ușilor și ferestrelor, schimbat cele 3 geamuri sparte și rașchetat parchetul, pus gresie la baie, cărat molozul și făcut curățenie după) a dat, peste câteva zile, un preț maaaare. Dar a lăsat loc de întors, cu ideea că în funcție de buget se poate renunța la câte unele chestii care ar fi mai puțin importante.
Instalatorul. M-am gândit la Tudor, că el lucra în domeniu, și sigur trebuia să știe un instalator meseriaș. Am făcut rost de numărul de telefon, am sunat, omul a venit și a văzut. A rămas să vorbească să vină cu un ajutor și să-mi zică prețul a doua zi. Peste 3-4 zile i-am dat mesaj sa-i reamintesc. A răspuns că e plecat din București și se întoarce joi. De sunat m-a sunat luni și mi-a spus prețul manoperei, am aflat întrebând și cât ar fi și materialele. Prețul era ok, dar... cât te poți baza pe un om care promite ceva și apoi te lasă să aștepți o săptămână?
Am decis să pornesc treaba cu cei cu firma. Deși scump, chiar așa cu renunțat la una-alta, măcar ăștia ar trebui să îmi dea casa rezolvată și locuibilă, fără să îmi mai bat eu foarte mult capul cu curățenia de după, cu găsit tâmplar și geamgiu, cu coordonat instalatorii și zugravii. Dacă nu se întâmplă nimic care să dea iar totul peste cap, se va rezolva și asta. Săptămâna asta strâng lucrurile, mut mobilele îm mijlocul casei și o mut pe mama la garsonieră. Numai de-aș vedea odată că se poate începe treaba...
Mai am un motiv de agitație, ăsta apărut azi. Parastasul de la Măicănești. M-a sunat Florin de la PP că au uitat de o comemorare undeva în provincie, care ar fi tot pe 17. Și că dacă ar fi ok să amâne parastasul. Și să-l întreb pe Doru dacă ar putea sâmbăta viitoare. Lui Doru i-am trimis un sms. M-am gândit să îl sun și pe Laurențiu (Sile) ca să văd dacă pe el l-a anunțat cineva de treaba asta. Da, îl sunase și pe el Forin. Doar că lui nu-i era ok sâmbăta viitoare, ci fie acum, fie peste 2 săptămâni. A rămas că vorbim pe după-amiază să vedem ce se va stabili. Oricum, e ca curu'. Odată pentru că deja am anunțat că e acum pe 17, apoi că dacă ar fi să se amâne pe săptămâna viitoare n-ar mai fi acolo Laurențiu și atunci cine s-ar mai ocupa de toate cele... apoi indiferent că e acum sau mai încolo, nu știu cum o aducem pe mama lui Alex de la Piatra... și toți cei care au zis că încearcă să vină... anunță-i că poate va fi, poate se amână... Mie cu siguranță mi-ar fi mai bine săptămâna viitoare, că teoretic aș fi scăpată de stresul permutării de mobile și de pregătit apartamentul pentru zugrăveli... dar nu așa, nu în condițiile astea, când toate plutesc în incertitudine și nu se prevede o rezolvare bună.
A, și de unde ar fi trebuit teoretic să ne mutăm la garsonieră, ca să am loc liber pentru strâns chestiile în cutii și-n saci și pentru mutat mobilele, sună unchi-miu. Lucrează câteva zile pe săptămână pentru o firmă, face contabilitatea primară, și de obicei dormea acolo, la sediu. Dar fix acum acolo au pornit reparațiile și zugrăvelile și bietul meu unchi n-are unde să doarmă. Așa că o să stea la noi... S-a dus eliberarea de oameni a apartamentului. Asta e, ne-om descurca cumva și așa.

Copii și povești

2011-09-12T12:00:00.000+03:00

Acum câteva zile mi-a trecut prin minte un gând mai mult sau mai puțin ciudat. Că noi oamenii, oricât de bătrâni am fi și oricât de maturi sau deștepți sau inteligenți ne credem, faptul că în situații nasoale ne comportăm ca niște copii supărați că li s-a luat jucăria... sau că li s-a interzis ceva... sau că li s-a spus să facă ceva ce ei nu vor... denotă că nu suntem cu nimic mai maturi decât copiii.
De asta ne supărăm pe noi, pe alții, pe viață, pe Dumnezeu atunci când ne merge rău, când ni se întâmplă ceva neplăcut... Și de fapt nu putem înțelege nimic, pentru că... nu suntem capabili de a înțelege. La fel precum copiii. Și când nu înțelegem, inventăm răspunsuri care să ne mulțumească. Și așa am creat noi, oamenii, o lume de povești, mitologii personale. Și le perpetuăm din generație în generație... ca pe niște adevăruri absolute, adăugând unele povești, uitându-le pe altele.
În '41, o familie, un el, o ea, doi copii, băieți, preșcolari. Băieții se uitau pe geam și se întrebau unul pe altul diverse chestii, în legătură cu ce vedeau pe geam. Și unul dintrei ei, posibil puțin mai mare, inventa explicații și îi răspundea fratelui. Atunci m-a izbit încă o dată asemănarea cu oamenii "mari".
Cumva, m-am gândit, multe dintre chestiile care "scârțâie" în unele scrieri pe care suntem obișuiți să le luăm ca atare, dar care la o simplă analiză, se contrazic zdravăn... au fost scrise de oameni... care, pentru a completa cu răspunsurile pe care chiar ei le căutau, neputând înțelege acel ceva ce le-a fost transmis... au dat ei interpretarea lor, în ideea ca ceilalți oameni să aibă deja răspunsurile date, să nu se agite căutând alte ipoteze.
M-am gândit că asta ar fi o ipoteză care ae explica multele contradicții ce apar în scrierile sfinte. Și în cele științifice. Și în toate în câte s-a amestecat omul. Sigur, e numai o ipoteză. O altă mitologie personala.
Cert e că omul se înconjoară de povești, iubește poveștile... și de fiecare dată cînd e depășit de situație, găsește el o explicație. Una mai comuna sau una absolut personală... Omul are nevoie de explicații. Omul își pune întrebări. Omul nu înțelege. Omul e un copil care se crede adult și înțelept.
Dar oare își mai amintește cum se credea pe când era copil-copil? Eu una îmi amintesc. știu că mă credeam tare isteață, că numai eu am dreptate... cu toate că habar n-aveam de nici unele.
Și ce, acum c-am trăit pe lumea asta aproape 37 de ani, se cheamă că-s mai grozavă decât eram la 5 la 7 sau la 10 ani?
Cu cât aflu mai multe lucruri, cu atât îmi dau seama că știu mai puțin. Cu cât mai multe răspunsuri am încercat să aflu, cu atât mi-am dat seama că îmi pun întrebările greșite. Că tot ce consider clar, știut, e doar o iluzie. Certitudinile iluzorii ne ajută să uităm că nimic nu e sigur și ca viețile noastre sunt fum în bătaia vântului...
Mă gândeam la relația noastră, a oamenilor, cu Dumnezeu... Cum ne supărăm pe el, cum îl blamăm, cum îi punem în cârcă speranțele și nereușitele noastre, cum suntem, în fond, exact ca niște copii nerecunoscători și neascultători. Dar poate nici n-ar fi rău să fie așa... orice părinte își pedepsește copilul ca să-l îndrepte... dar mai presus de toate, îl iubește. Și niciun părinte normal nu și-ar condamna copiii la pieire veșnică. Dar cu siguranță le-ar spune povești care să-i sperie și care să-i împiedice să facă prostii și pozne...
Suntem niște copii care nu-și dau seama că-s copii, deși avem toate defectele copilăriei (calitățile îmi pare că le pierdem pe parcurs, din păcate). Creștem fizic, devenim "maturi"... dar tot nu înțelegem nimic, iar pentru a avea impresia că înțelegem ceva trebuie să ne înconjurăm de povești, povești familiare, liniștitoare, neliniștitoare, ciudate... sau de orice fel, numai să ne ofere explicații pentru multele lucruri pe care nu le înțelegem.
Dar toată chestia asta este doar o ipoteză, o altă mitologie personală.

La Veștem

2011-09-10T22:51:00.004+03:00

Pentru cei ce au ținut la Alex dar n-au avut cum sa ajungă la înmormântare și la parastas... Dacă mergeți spre Sibiu, țineți minte că imediat după Tălmaciu II pe partea dreaptă e satul Veștem. Vă ia doar 10 minute să vă abateți din drum până la cimitirul din Veștem, să aprindeți o lumînare, să puneți o floare pe mormânt sau să vă gîndiți puțin la Alex și să vă rugați pentru sufletul lui.

Cuvinte

2011-09-07T16:34:00.002+03:00

Alex.
copil mare
filosofie, metafizică, samurai, filojaponez, naționalism, idealuri,
muzică, My Dying Bride, Jim Morrison, Bob Dylan, rock, metal, clasică instrumentală, Adagio, veche, lăutărească, populară, de pahar, chitară
țuică, bere, vin, mămăligă, tocană, friptură, sarmale, cozonac, nucă,
beție, distracție, lacrimi, veselie, glume, joacă,
bunătate, iubire, altruism, încăpățânare
idei, antimisandrism, drepturi, anticircumcizie, activism, naționalism, dreptate
blog, internet, e-mailuri, știri, calculator, laptop, televizor, dvd, gadgeturi,
portocaliu,
calitate, exigență, minuțiozitate, răbdare, nerăbdare, agitație, grabă,
pofticios, gurmand, rafinat, țărănesc, gust,
caș, capră, albine, stupi, miere, roiuri, mătci, planuri, porci, fermă, găini, pui, mălai, făină, tărâțe, rachiu, lapte, pepeni, pește,
site-uri, clienți, dispăruți, proiecte, Flash, Maya, mentalRay, Dreamweaver, Cs3, css, animații, butoane, degeaba,
PP, național, legionar, băieți, Alex, Florian, Florin, Gabi, Laurențiu, Vlad, ședințe, mitinguri, Roșia Montană, Sâmbăta de Sus, Petru Vodă, Țigănești, Moreni, fântână, Măicănești,
rapiță, sărmani, Liești, Bucești, Yoda, țigani, palate, India, salcâm, tei, pădure, Siret,
credință, necredință, revoltă, întrebări, amalgam, budism, creștinism, islamism, Dumnezeu, final, moarte, naștere,
bărbat, femeie, familie, viitor, luptă, greutăți,
trecut, frustrări, facultate, drum, aiurea, orbecăială, nave, bărci, ceasuri, bijuterii, băutură, cazino, bursă, bani, pierderi, sărăcie, nesiguranță, instabilitate,
căutări, zbucium, luminiță, tunel, perspective, speranțe,
naturist, natural, murături, zacuscă, vinete, conserve, legume, fructe, afumături, pomana porcului, șuncă, cârnați, slănină, brânză, apicultură, sănătos,
casă, țară, pivniță, pod, porc maroniu,
schimbare, România, gânduri, idealuri, asemănare,
împlinire, vise, speranțe, viitor, lumină, posibil, agitație, multe, timp, scurt, treburi, grămadă, drumuri, mașină, tren, miere, sat, concediu, trei, Sâmbăta, Transfăgărășan, oboseală, peripeții, stupi, cal, căruță, centrifugă, miere, faguri, albine, polen, multicolor, Piatra Neamț, vizită, Petru Vodă, părintele Iustin, măicuțe, fân, greble, greieri, lăcuste, insecte, plante medicinale, șopârle, scânduri, muncă, Bistrița, Ștefan cel Mare...

... și alte cuvinte... le adaug și le voi tot adăuga la fiecare recitire... portret incomplet în cuvinte

Parastas

2011-08-31T17:39:00.002+03:00

Vor fi două parastase.
- Primul, pe 8 septembrie, organizat de familie, la Veștem (lângă Sibiu) - unde a fost înmormântat Alex.
- Cel de-al doilea - la Măicănești (acolo unde se construiește fântâna), pe 17 septembrie.

Zile negre de august

2011-08-31T17:30:00.002+03:00

După accident tot ce s-a întâmplat și se întâmplă îmi pare un vis urât, atât e de mare diferența între "înainte" și "după". Încă mai sper să mă trezesc și să fi fost totul doar un terifiant coșmar.
Cum am spus, aveam speranța că Alex va fi bine. Nu m-am gândit absolut la moarte. Cu atât mai mult cu cât aflasem că la internare era conștient. Am adormit încercând să-mi focalizez gândurile la el, încercând să-l simt cumva, să-l încurajez, dar nu am reușit.
Pe holul spitalului horcăia un bețiv care încercase să se ducă la baie. Într-un târziu a venit o asistentă care l-a dus în pat și l-a potolit. Oricum, cineva sforăia din greu de undeva dintr-un salon.
Dimineața am deschis ochii văzând că se crapă de ziuă. Am stat în pat, încercând să stau în așa fl încât să mă doară cât mai puțin coastele. Timpul se târa ca un melc. Nimeni nu mă suna, deși mulți îmi promiseseră că mă sună să-mi dea vești despre Alex. Mă cam temeam de tăcearea asta, dar mă gândeam, pe de altă parte, "no news, good news". La ora a venit o asistentă, alta decât cea de aseară m-a întrebat cum mă simt, dacă s-au produs schimbări de vreun fel, mi-a luat sânge, apoi m-a condus la radiologie. Acolo era coadă... mai mulți oameni necăjiți, fiecare cu problema lui... o băbuță, un nene, bețivul de aseară, care și-acum era mereu pe cale să pice din scaunul rulant... A venit rândul meu, mi-a făcut o radiografie (dar nu pe film) pentru coastele dureroase, mi-a zis că nu e nimic rupt. Apoi asistenta m-a dus înapoi în salon. Peste 5 minute, ducând rezultatul la medic, acela a zis să mi se facă și o radiografie la cap. Din nou coborât, stat la coadă, de data asta era lume puțină, doctorul dispăruse, rămăsese doar asistenta de la radiologie, mi-a făcut ea radiografiile. Dar medicul specialist nefiind, au rămas necitite. Înapoi în salon. Când m-am întors, asistentele m-au mutat în alt salon, unde mai erau internate două femei în vârstă, mi-au făcut un algocalmin... Aici era mai animat decât în salonul gol. Am profitat de ocazie ca să întreb de unde pot să îmi iau apă, am aflat de un bufet aflat la parter... m-am dus, am luat apă și hârtie igienică (cine-ar fi crezut că în asemenea situații hârtia igienică poate deveni un lucru atât de important pentru confortul minim?). Abia apucasem să beau puțină apă și să merg la wc că vine iar asistenta. Mă trimiteau pe mine și pe încă un băiat la Focșani, cu ambulanța, ca să ne vadă neurologul. Băiatul era și el accidentat, îl lovise o mașină când mergea pe motocicletă. Băiatul de pe ambulanță ne-a întrebat diverse date, ca să completeze fișa... eu nu aveam buletinul (nu l-am primit nici până în ziua de azi de la poliția Bacău) și nu-mi știam codul numeric personal (veșnic încurcam ultimele cifre). I-am povestit că eram din accidentul de aseară, știa despre ce era vorba... și atunci am auzit pentru prima dată că se spunea că exista și un mort. Dar sparam că nu era de la noi din mașină, sau că informația e greșită.
Am ajuns la Focșani, la spital. Am fost duși la etaj, la neurologie. Acolo sala de așteptare era plină-ochi. Multă lume stătea pe banchete, scaune, și cine n-a apucat, stătea în picioare. Cineva mi-a dat locul. Am stat acolo până am simțit că-mi vine cu amețeală, la propriu, era cald și nu era aer. N-am mai răbdat, m-am ridicat și m-am dus câtre singulul geam ce se putea deschide nițel. Nici nu știu cât am stat, dar a fost de nivelul orelor. Au mai intrat în față câteva cazuri posibil mai grave (bătrâni care căzuseră și se loviseră la cap), în rest nimic. Într-un târziu, o doctoreasă tânără, blondă și cam nepăsătoare m-a primit, mi-a făcut un mini control al reflexelor și cu asta basta. La fel și pentru băiatul celălalt. Apoi, bucuroși că am scăpat, am coborât și-am ajuns la ambulanță. Ne-am îmbarcat, iar am mers ce-am mers până la Adjud. Ajunsă în salon, tocmai se făcuse ora mesei. O soră a adus câte o ciorbă de fasole, o felie de pâine și parcă încă ceva, nu mai știu. Am început să mănânc, a fost binevenită mâncarea. Atunci hop! apare și medicul. Vine, se uită la vânătăile mele, întreabă de rezultate, apoi zice că trebuie să fac și o ecografie abdominală, mâine dimineață, pe nemâncate. Adică trebuia să mai stau o zi în spital - ultimul lucru pe care mi-l doream. Mi-a fost ciudă că n-a venit puțin mai devreme, că doar până cu 10 minute în urmă nu mâncasem absolut nimic. Între timp, nici o veste, chestie care mă cam îngrijora. A apărut o asistentă care auzise ce spusesem când fusesem întrebată unde lucrez. Fiica ei intrase la facultate la jurnalism, la București, și era foarte mândră, mai ales că n-o meditase deloc. Am mai vorbit noi ce-am mai vorbit, s-a mai spart gheața și cu celelalte două femei din salon, și iar am primit un semnal alarmant despre ce s-a întâmplat în urma accidentului... când le-am povestit cum am ajuns acolo, una dintre ele a spus că s-a dat la știri accidentul... și că parcă era și-un mort... dar zicea ea, cum sunt ăștia la știri le înfloresc, poate nu-i așa.
Am mai stat, a mai venit în salon întâi o băbuță amărâtă care căzuse și-și dizlocase șoldul, săraca se văita mereu, îi puseseră și ploscă... Apoi a mai venit o femeie, bătută de soț... povești triste, oameni necăjiți.
Apoi brusc se deschide ușa salonului și nu-mi vine să-mi cred ochilor când îi văd pe Diana, Petre și Doru intrând. Primul gând: ce surpriză frumoasă mi-ați făcut că ați venit! Apoi mă uit la fața Dianei și-am înțeles că e de rău... M-a luat în brațe și mi-a zis că Alex nu a supraviețuit. Am plâns cu toții grămadă. A fost groaznic.
Apoi m-au întrebat ce e cu mine, le-am spus, m-am externat pe proprie răspundere, rămânând ca mâine dimineață să fac ecografie la Piatra Neamț. Am plecat cu ei către Piatra Neamț ca s-o anunțăm pe mama lor de nenorocire. În drum am oprit în Bacău, unde au aranjat cu o firmă de pompe funebre ca a doua zi să se ocupe de cele necesare și să-l ducă pe Alex la Veștem. Am ajuns la Piatra pe înserat. Acolo ne-am întâlnit și cu Mirel și Mirela. Nici nu vreau să mă gândesc cum s-a simțit biata femeie când ne-a văzut pe toți la ușă. Primul ei gând a fost că Alex și-a luat viața. Apoi a aflat adevărul. Au fost clipe cumplite... La început a fost distrusă, apoi văzându-ne pe noi așa de distruși, a încercat să ne consoleze, să fie tare pentru noi.
Printre lacrimi am apucat să-i povestesc ce și cum... Așa i-am povesti de mersul la Petru Vodă, de munca pentru mănăstire, de binecuvântarea părintelui Iustin... Pentru ea, toate astea au însemnat o mare alinare. Pentru că cea mai mare durere a ei era că Alex se îndepărtase de credință. Pentru ea, asta a însemnat cumva că Dumnezeu l-a iertat și l-a luat. Și cred că a ajutat-o mult. S-a făcut târziu, ne-am culcat cu toții. Nu m-am așteptat să adorm, dar am dormit. A doua zi, Diana cu Petre și Doru s-au dus la Bacău ca să rezolve cu poliția și cu actele. Eu m-am dus cu Mirel și Mirela și cu tanti Ana (mama lui Alex) spre cimitir, pentru ca ei să rezolve cu deshumarea tatălui lui Alex, gropari, preot etc., iar eu am rămas la o clinică de prin zonă să îmi fac ecografia. Am făcut-o, totul în regulă.
Apoi ne-am regăsit, s-au rezolvat toate cele necesare... ne-am întors la tanti Ana, ne-am făcut bagajele, le-am lăsat la Mirel și Mirela în mașină, apoi ne-am dus din nou la cimitir, unde ne aștepta preotul. S-a făcut slujba de deshumare... Apoi am așteptat îndelungă să ajungă mașina mortuară de la Bacău, ca să ia și micul sicriu cu oseminte... Apoi ne-am îndreptat către Sibiu-Veștem. Și-așa au călătorit împreună, pe ultimul drum, tatăl și fiul, amândoi Alexandru...
Drumul a fost lung și greu, drumul destul de prost pe o porțiune, cât am trecut munții a plouat, a plouat torențial, cerul plângea în hohote. Acum încerc să îmi amintesc pe unde am trecut munții... erau niște chei spectaculoase, un peisaj măreț... doar că ni-mi aduc aminte cum se numeau. În fine, am ajuns la Sibiu seara, am nimerit greu Veștemul... După care totul mi se cam amestecă în minte... ne-am oprit la cimitirul din Veștem, era lume adunată, multă, rude, oameni din sat care l-au cunoscut... Am plâns cu toții care mai de care, apoi a sosit mașina mortuară și au adus sicriul în magazia de lângă biserică (neavând capelă)... Am stat o vreme de veghe, ne-am schimbat unii cu alții pe parcurs... în cele din urmă m-am dus la culcare... camera care ne găzduise pe mine și pe Alex de două ori (cand au avut nunțile băieții din familie) era neschimbată... dar tristă, prin lipsa lui. Am dormit agitat, cu mii de treziri, am fost fericită când s-a făcut dimineață. Am mâncat puțin și ne-am dus către cimitir.
Veniseră și băieții de la PP. Au stat de gardă lângă Alex, a fost foarte frumos. A urmat slujba... Eu care urăsc dintotdeauna înmormântările pot spune că am fost impresionată, că mi-a plăcut și că mi-a adus liniște... Și ceremonia de la punerea în groapă a fost frumoasă... Băieții de la PP au cântat Imnul legionarilor căzuți... toată lumea a fost impresionată... S-au depus multe coroane... A fost foarte frumos... deși n-aș fi crezut niciodată că voi putea spune că o înmormântare ar fi frumoasă. Dureroasă, dar și frumoasă.
Am mai stat la Veștem până a doua zi... A fost bine, că eram printre oameni și nu eram acasă ca să bocesc în neștire.
Apoi am ajuns în București. Și-a început epoca "după Alex". Tristețe, revoltă, zbucium sufletesc, căutări... dar și destul de mult echilibru între toate stările astea. Mă așteptam să fiu mai rău. Cert e că habar nu am de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar vreau să cred că există un motiv pentru toate, chiar dacă noi nu-l putem ști. Și sper să fie totul bine, până la urmă, oricât de aberant ar părea, și pentru Alex, și pentru noi cei rămași.

De Sf. Alexandru

2011-08-30T16:25:00.003+03:00

Mă gândesc cu drag la Alex și mă bucur că ne-am cunoscut. Nu regret nimic din ce a fost între noi. Am trăit frumos. Au fost doar trei ani și jumătate, dar au contat cât o viață. Dumnezeu să te odihnească în pace, dragul meu!

Accidentul - 31 iulie 2011

2011-08-25T17:10:00.003+03:00

Pentru că multă lume s-a întrebat ce s-a întâmplat, cum... scriu aici, separat cum a fost accidentul, așa cum l-am văzut și simțit eu.

31 iulie 2011
(...)
Drumul spre casă era lung, se făcuse mai târziu decât ne-am fi dorit noi (în jor de ora 5, cred). Alex ne-a dus, la ieșirea din Piatra, pe alt drum decât veniserăm, ca să vedem și ală parte a orașului. Mi-a rămas oricum amintirea unui oraș plăcut, curat și destul de viu. Și-am mers ce-am mers, am ajuns la Bacău, ni se făcuse foame... am oprit într-un centru comercial de la marginea orașului să ne luăm ceva de halit... Voiam un sandwich, ceva, dar erau cam dubioase, iar unde arăta bine avea un sos despre care vânzătoarele n-au vrut să spună ce conține. Așa că am luat niște pachete de pufuleți. 2 Gusto și 2 Tip, ca să vedem care-or fi mai buni.
Ne-am urcat și-am început să devorăm la pufuleți. Haliserăm câte o pungă din fiecare când Alex, uitându-se la oră, ne-a întrebat cum vrem să ajungem, repede sau nu contează? (Cred ca comentasem eu că s-a dus baia de seara...). Alex 2 a zis ca da, dacă e, vrea să ajungă la nevastă acasă repede... Florian a zis și el că da... Băiatul de la Brașov - Andrei, a zis că pt el nu contează, el e de acord cu majoritatea... iar eu, deși voiam evident să ajungem repede, nu eram neapărat pentru viteză mare... am zis "whatever". Alex: "whatever n-avem". Eu: "Dacă n-avem ar trebui să cumpărăm". Vorbe. Vorbe fără rost... Dar cine putea ști ce urma să se întâmple?!
Alex a accelerat. Mergea repede, bine, că-i plăcea mersul sportiv, drumul era bun, deși destul de circulat... Am depășit multe mașini... La un moment dat dăm de-o șină de cale ferată și fiind cu viteză n-am reușit să trecem ușurel de ea, ne-am hurducăit... Zice Alex: iar i-am dat la roată... Tot la aia... (în ultimele drumuri ne hurducăiserăm prin diverse gropi și într-adevăr, mai luaserăm câteva gropane... sigur, habar nu am dacă erau la o singură roată și care era aia...)
La un moment dat, în zare am văzut fum... și mă întrebam de unde fum? Am ajuns destul de repede la o miriște căreia îi dăsuseră foc... mă gândeam cât de inconștienți sunt cei ce i-au dat foc, ca în stânga și-n dreapta era grâu necules sau baloți de paie... Și mă uitam cum fumegă miriștea, mă uitam la flăcărui... Am trecut de miriște...
Apoi s-a întâmplat.
În fața noastră era un camion. Alex văzuse că nu era de depășit pentru moment și stătea în coada lui. Dintr-o dată, dinspre stânga față s-a auzit (și simțit) un fel de dâg-dâg-dâg-dâg. Alex se încleștase cu mâinile pe volan. Apoi, ca-ntr-un vis, mașina a luat-o spre stânga. Am văzut, necrezându-mi ochilor, cum ieșeam de după fundul camionului, am văzut contrasensul și o mașină grena foarte aproape, în viteză... apoi cumva n-am mai văzut-o, parcă vedeam ceva alb și un crâmpei de cer, posibil să fi fost albul capotei mașinii noastre sclipind în soare... apoi am simțit o bușitură în mașină, undeva înspre partea lui Alex (tot stânga față), care mi s-a părut cumva ușoară și înfundată. Apoi mi s-a rupt filmul.
Am deschis ochii și am văzut cum pe maieu îmi picura sânge. Mi-am dat seama că din nas. M-am mirat. Pentru mine trecuse doar o clipă, în realitate habar nu am cât a fost "lipsa" mea. Vedeam oameni speriați, pe drum, și în stânga și în dreapta mașinii, care întrebau dacă a anunțat cineva salvarea și descarcerarea... Simțeam că mă doare rău burta și coastele, pe partea stângă, sub centura de siguranță care mă strângea. O femeie într-o rochie neagră cu bulinuțe albe, speriată, încerca să-i țină capul lui Alex, ca să cu sufere ceva leziuni cervicale... Am dedus că avea pregătire medicală... Alex era inconștient, scotea niște suntele ca niște gemete - el care conștient n-ar fi zis nici pâs. I-am apucat mâna dreaptă, i-am strâns-o cu putere... n-a reacționat... așa mi-am dat seama ca nu e conștient... i-am zis "Fii tare, Alex", că altceva mai bun nu mi-a venit în minte în momentele alea... Portiera mea era blocată, parcă cineva încercase s-o deschidă și n-a mers... La fel și pe partea lui Alex... Am simțit agitație în spate, m-am întors ușor... Alex 2 și Andrei nu mai erau în mașină și niște oameni încercau să îl scoată și pe Florian, pe portiera din dreapta (cea din spatele meu). Florian era întins pe banchetă, avea sânge pe față, și cum îl trăgeau să-l scoată, zicea "atenție la picior, că e prins".
Apoi iar nu mai știu nimic. M-am trezit întinsă pe iarbă, era deja seară, parcă, și cineva, un polițist mă întreba cum mă cheamă, cum îl cheamă pe Alex... Cred că m-a întrebat mai multe chestii, dar nu mi-e clar, deși știu că eram lucidă și răspundeam prompt. La un moment dat, cineva, Alex 2 cred, după voce, a strigat de undeva din spate: "Alex e conștient și întreabă de tine. Spune-i că ești bine, vrea să te audă." Parcă am strigat "Alex sunt bine". Sper că am strigat și m-a auzit.
Apoi m-au urcat în ambulanță. Mă uitam la asistentă de pe ambulanță, foarte de treabă... și vedeam pe geamuri lumini, umbre... Am ajuns parcă repede la spital.
Eu, Florian, Andrei și Alex 2 am fost duși la Adjud. Am întrebat unde l-au dus pe Alex și am aflat de la personalul de pe ambulanță că la Bacău. Un medic a venit și m-a consultat, mi-a zis că nu pare grav, dar că trebuie să rămân sub supraveghere, și orice schimbare intervine să anunț imediat. Aveaam cu mine rucsacul. Am luat repede telefonul, am anunțat-o întâi pe mama de ce s-a întâmplat și că sunt bine. Apoi am sunat-o pe Diana, sora lui Alex ca să îi spun ce s-a întâmplat și că Alex este la Bacău. Diana a zis că îl sună pe Doru (celălalt frate), care are pe cineva la Bacău și încearcă să afle cum e Alex. Și că mă sună când află. Apoi m-au dus într-un salon al spitalului. Apoi nici nu mai știu... Am vorbit și cu Forin pe la PP, care și el a spus că trimite pe cineva de la Bacău să se intereseze de starea lui Alex... Apoi cumva am aflat că Florian și Andrei vor fi mutați la Focșani, iar Alex 2 va pleca cu ei. Am vorbit și cu Ovidiu, șeful meu, să știe că n-aveam cum să apar luni la muncă...
În salon... salonul gol, a avut grijă de mine o asistentă, de treabă, de altfel. Coastele și burta mă dureau rău. Mi-au pus o perfuzie cu ceva incolor. M-a întrebat dacă vreau un calmant, dar n-am vrut. A fost mare distracție cu mersul la budă. Ce vrei, condiții de buget tăiat... wc-uri murdare, hârtie igienică ioc. La un moment dat pe telefonul lui Alex sună unu' (în rucsacul meu erau și telefonul lui și-al meu, ambele portofele și actele. Mai puțin buletinul meu, cineva îmi zisese că s-ar putea să fie la poliție). Era unu de la tractări, care voia bani pentru că a luat mașina din drum și a dus-o la poliția Bacău. Zisese ceva de 50 de lei... știam că aveam atât în portofel... A zis c-o trimite pe nevastă-sa să-i ia, că cică e la spital în curte. am zis ok. A apărut individa. Numai că, surpriză! Asta zicea ceva de 350 de lei. I-am zis că n-am de unde... au urmat parlamentări complicate, a rămas că să-i dau acum 50 de lai iar când mă externează să îi sun și să trec pe la sediul lor ca să plătesc diferența și să îmi dea factură.
Cam când terminasem cu asta, apar băieții din a doua mașină. Ei erau undeva în urma noastră pe drum, și când au trecut pe lângă locul accidentului și-au văzut mașina noastră... s-au îngrozit. Și au venit după noi. Au trecut întâi pe la mine, să îmi țină puțin de urât, apoi se duceau la Florian și Andrei. Unul dintre ei mi-a lăsat și o carte, să am ce citi până/dacă adorm. Apoi au plecat și ei.
Între timp mă sunase Diana. Aflase de la prietenul lui Doru de la Bacău că Alex ajunsese la triere a Bacău, că era conștient și că a fost trimis la chirurgie-ortopedie. Așa că mă simțeam liniștită în privința lui... Am mai stau încercând să citesc... gândurile îmi vuiau haotic prin cap, totul îmi era neclar. Mi-era somn dar nu aveam somn. Într-un târziu am reușit să ațipesc, un somn aiurit, obositor, întrerupt.

Petru Voda (5) - 31 iulie 2011

2011-08-25T14:30:00.018+03:00

Ultima zi la Petru Vodă... 31 iulie 2011. Nimeni nu-și putea închipui ce avea să ne aducă această zi. Și acum mă întreb dacă nu cumva visez un vis urât din care nu mă pot trezi atât de mare-i diferența între ce-a fost înainte de accident și ce după.
Dimineața Florian și Alex 2 s-au dus la slujbă cu noaptea-n cap. Noi am mai dormit, ca niște leneși... ne-am spălat alene... am făcut bagajul în cea mai mare parte și abia după toate astea am ajuns și noi la slujbă. Eram ușor îngrijorată, că după călătoriile astea începuse să mă mănânce pielea capului și mă temeam să nu fi luat păduchi. Vorbisem cu Alex, și soluția era ca atunci când ajungeam acasă, să fac o baie caldă bine, să mă dau cu ulei de lavandă pe păr și-apoi, la clătire, să stau cu părul sub apă câteva minute bune.
Era frumos, cald, soare, slujba se ținea afară, într-un fel de foișor... Chiar era o plăcere să asculți. Doar că a fost luuuungă tare liturghia. Extrem de lungă. Au spus-o și oameni mai cucernici. Noi stăteam mai deoparte și, până a se termina liturghia, ne uitam la lume. Care cu copilași, care cu ce-l ducea capul. Alex, critic ca de obicei, se uita dezaprobator la niște cuconițe așa-zis cucernice, care cică erau smerite, adica cu basma în cap, dar ori cu rochii mulate, ori cu fuste scurte sau cu decolteuri... vaste. În fine, s-a terminat slujba... am mers la trapeză, să mâncăm ultima masă mănăstirească. După care, înapoi la camere să strângem bagajele și să le urcăm în mașini. Și apoi reunire cu toți cei de la PP pentru pozele de sfârșit de tabără.
Apoi ne-am îmbarcat în mașini. A ținut să vină cu noi unul dintre băieții veniți de la Brașov, pentru că noi treceam prin Buzău, unde voia el să coboare ca să ajungă la bunici. Un băiat tânăr de tot, nu știu dacă nu urma sa intre la facultate.
Am mers ce-am mers și-am oprit la mănăstirea Bistrița, după cum ne propusesem. Am vizitat-o, ne-a plăcut biserica-cetate - foarte diferită de pașnicele mănăstiri de la Petru Vodă. Acolo am vorbit cu băieții din cealaltă mașină (eram două mașini care mergeam pe același drum, până la un punct) să mergem și să ne oprin în Piatra Neamț în centrul vechi. După care iar ne-am învârtit pe acolo, credeam că băieții ceilalți erai în biserică și-i așteptam... dar ei deja plecaseră. când ne-am prins, am plecat și noi. Am ajuns în Piatra Neamț, ne-am regăsit în parcarea de lângă centrul vechi... și ne-am învârtit pe lângă biserica lui Ștefan cel Mare, turnul lui Ștefan cel Mare... multe clăditi frumoase în zona aceea, mi-a povestit Alex care ce era... dar nu mai țin minte. Am făcut poze, ne-am pozat și lângă statuia lui Ștefan cel Mare... și apoi din nou la mașini.
Drumul spre casă era lung, se făcuse mai târziu decât ne-am fi dorit noi. Alex ne-a dus, la ieșirea din Piatra, pe alt drum decât veniserăm, ca să vedem și ală parte a orașului. Mi-a rămas oricum amintirea unui oraș plăcut, curat și destul de viu. Și-am mers ce-am mers, am ajuns la Bacău, ni se făcuse foame... am oprit într-un centru comercial de la marginea orașului să ne luăm ceva de halit... Voiam un sandwich, ceva, dar erau cam dubioase, iar unde arăta bine avea un sos despre care vânzătoarele n-au vrut să spună ce conține. Așa că am luat niște pachete de pufuleți. 2 Gusto și 2 Tip, ca să vedem care-or fi mai buni.
(...)
Aici, în continuare, am scris inițial despre accident. Dar m-am gândit să îl separ de rest, am creat un articol separat care se numește Accidentul.

La Petru Voda (4) 27-31 iulie 2011

2011-08-24T14:42:00.011+03:00

A patra zi... Sâmbată 30 iulie 2011. Ziua a început în modul obișnuit, doar că ne-am trezit cu jumătate de oră mai târziu, că nu mai era nevoie să mâncăm mai devreme, că nu mai mergeam la strâns fânul. Abia urma sa vadă măicuțele ce mai e de făcut prim mănăstire și să ne găsească ceva util de făcut. Ne-am dus la masă, de data asta am luat și ouăle fierte de miercuri, pe care nu le mâncaserăm... Dar erau foarte bune și ele. După masă, vine maica Varahila - ne găsise ceva de făcut - erau câteva grămezi de lemne ce fuseseră folosite la construirea diverselor clădiri ale mănăstirii. Noi trebuia să facem curat și ordine și să sortâm lemnele în două grămezi mari: refolosibile pentru construcție și bune doar de foc. Aveam și de scos cuiele din ele. Azi eram deja mai mulți, veniseră și cele două mașini care mai erau de venit, așa ca aveam oarece spor. Nu povestesc mai mult, mai bine pun câteva poze care să ilustreze ce am făcut pe-acolo. A fost relativ greu, dar nu foarte, mai mult din cauza soarelui care apăruse din nou (plouase zdravăn noaptea, dar de dimineață era iar senin și cald).
La un moment dat (nu cred că reușiserăm să facem nici jumătate din treabă) maica Varahila ne-a zis gata, acum mergeti, faceti duș, că la 6 (nu mai știu sigur ora) intrați la părintele Iustin. Ne-am dus cu toții pe la camerele noastre... am făcut duș, ne-am îmbrăcat cu lucruri cât de cât curate. Și apoi s-a făcut ora de audiență. Alex celălalt era cam stresat să nu întârziem (că așa se prevedea). Am ajuns cu toții la poalele clădirii numite Spital, unde era internat și părintele. Ne-am așezat pe prispă și-am așteptat. A durat mult, era foarte multă lume care aștepta... Pe noi ne-a primit primii. Am intrat cu toții, părintele ne-a lăudat pentru munca pe care am depus-o pentru mănăstire, pe urmă a mai întrebat câte ceva, le-a dat băieților și un mic canon (ceva cu arhanghelul Gavriil), băieții au tras și o cântare... la final părintele s-a apucat să ne binecuvânteze și să ne miruiască. Aici, deși Alex avea el problemele lui cu făcutul crucii, a mers și el la binecuvântat și miruit. Eu însă, deși n-aveam niciun motiv, am simțit că ceva mă oprește - deși o chestie lipsită de importanță, cum ezitam eu, când am văzit fetele care veniseră cu băieții de la Brașov că pupă mâna părintelui, m-am decis să nu mă duc. Și am ales să fiu singura nebinecuvântată și nemiruită. Nici acum n-aș putea explica de ce. Pur și simplu, așa am simțit. Apoi am ieșit. Au ieșit pe rând și ceilalți. Părintele le dăduse diferite cărticele de rugăciuni, niște fructe și o sticlă de vin mănăstiresc.
Am mers la masă, la trapeză, am mâncat... Apoi ne-am dus în camere să mai luăm niște haine mai groase și ne-am reîntâlnit ca să mergem la Petru Vodă - mănăstirea de călugări, care era mai departe. Băieții au luat steagurile și am pornit pe drum cu cântec, în șir indian.
Am ajuns la Petru Vodă cel de călugări pe înserate. Acolo era o cruce în memoria lio Moța și Marin, doi din grupul lui Ogoranu... Am făcut poze și ne-am învârtit pe acolo. O parte au intrat în biserică să asculte slujba. Și acolo au rămas până s-a terminat. Noi ceilalți n-am mai stat să îi așteptăm, ne-am întors la mănăstirea de maici. A fost oarece problemă, că unii din cei rămași la slujbă aveau la ei cheia camerelor în care stăteau alți de-ai noștri care se întorseseră... și n-aveau cum să intre în camere. Dar s-a rezolvat, au stat să-i aștepte în alte camere de-ale alor noștri. Oricum, până s-au întors de la slujbă năzdrăvanii noi dormeam duși.
Duminică dimineață mulți voiau să asiste la liturghie, care începea la ora 8. Eu și Alex nu ne grăbeam, că știam că oricum slujba se va termina la ora 12 cel devreme...

La Petru Voda (3) 27-31 iulie 2011

2011-08-23T14:24:00.009+03:00

A treia zi. Vineri 29 iulie 2011. Se anunțase la meteo vreme în stricare, posibile averse spre după-amiază și spre seară. Aveam de strâns fânul de pe dealul-munțișor. Am început ziua la fel, trezit la 8-8:30, spălat rapid, mers la trapeză, mâncat ceva, de post de data aceasta. Dar tot bun. Apoi am pornit spre dealul cel mare, să împrăștiem fânul. Frumos, soare, cald. Rămăseserăm îm urma băieților și luaserăm apă, până am ajuns ne-au ieșit limbile de-un cot. Am luat-o pe unde coborâserăm cu o zi în urmă, că ni se păruse panta mai lină decât pe cealaltă parte, dar la urcat... era altă poveste.
Și ne-am apucat din nou de întors/împrăștiat fânul. Maica Varahila, cot la cot cu noi. Draga de ea, ne încuraja, povestindu-ne ca își dă seama că nu ne e ușor, că nici ei, când a venit aici după facultate, după ce fusese acasă ținută în puf... dar că ușor-ușor, s-a obișnuit și nu i se mai pare greu. Undeva sus, mai spre vârful dealului, coseau încă de zor cu motocoasa, se auzea sunetul specific. Noi tot împrăștiam și întorceam fânul, timpul trecea pe nesimțite. La un moment dat maica ne-a zis să ne oprim (eram pe la o treime din pajiște), și să lăsăm să se usuce fânul. Eram deshidratați, deși aveam sticlele de apă aduse de-acasă. Au venit și măicuțele, dar și ele așteptau să li se dea startul. Până una-alta ne-am așezat la umbră, ba ici, ba colo, ne-am adunat la povești cu băieții de la Iași. Am profitat de răgaz ca să culeg planta pe care văzusem ieri că o culesese maica cea plinuță care se pricepea la plante - crețușcă aflasem că-i zicea. O zărise Alex, chiar în mica vale a pârâiașului ce străbătea pajiștea. Am băgat în noi napolitane (calitate cam vai steaua lor, dar măcar era ceva dulce). Apoi, cum trecuseră câteva ore însorite bine și fânul se uscase, s-a dat startul pentru stâns. Și toți, cu mic, cu mare, ne-am apucat să adunăm fânul. Era mult, cu adevărat mult! Noroc că eram și noi mulți, și oameni din sate, și măicuțe, și noi (ai noștri erau cam 10 la momentul acela - adică aceiași din seara zilei precedente). Adunaserăm o bucată bună din susul pajiștei când a venit mâncarea. Toată lumea la masă. Abia atunci mi-am dat seama câți oameni eram la adunat fânul. Erau două bidoane cu două feluri de ciorbă precum și niște mâncărici de post. Din nou, totul bun. Am halit și-am purces din nou la treabă, că cerul începuse să se acopere și trebuia să ne zorim, să apucăm să strângem cât mai mult până să se pornească ploaia. Erau oameni la clădit clăile și căpițele, care știau cum să le clădească.
Și am mai adunat fânul de pe versanții laterali ai văii, cu zor mare... Cerul se întuneca din ce în ce... Băieții cu furcile duceau ce adunam noi spre grămezi mari, pe care le luau cu sănii din crăci de copac oamenii cu caii transportându-le la clăi. Pentru treimea de sus a pajiștei n-a mai ajuns decât de-o căpiță mai măricică. În celelalte treimi s-au construit clăi cu câte trei pari de susținere, nu cu unul, ca "a noastră". Am mai dat puțin ajutor pentru terminarea celorlalte clăi, până ne-a zis maica să ne ducem, să nu ne prindă cumva ploaia. Și-am luat-o pe drumul deja știut, pe lângă casa cu capre și stupi, azi nu mai erau bușteni care să blocheze drumul, așa că am mers lejer. Aveam iar un ditamai buchețoiul, de crețușcă de data asta.
Am ajuns iar la mănăstire, ne-am oprit la coadă la duș... Intraseră întâi băieții ieșeni, toți trei odată. Iar venea ora mesei... am rămas la "coadă" doar eu și Alex. Maica Eufrosina ne-a văzut și am intrat în vorbă... mai depre plante medicinale, ne-a arătat cum arată crețișoara, ne-a povestit despre sânziene și a promis că găsește câteva fire și ni le dă, ca să știm cum arată... Am mai vorbit despre mănăstiri, despre părintele Iustin, despre preoții și călugării cu har și cei puși pe căpătuială, despre masoni... apoi maica s-a dus sa caute sânziene. În fine au ieșit de la duș și băieții, am intrat eu să fac un duș rapid, apoi Alex... Cât l-am așteptat să termine dușul a pornit ploaia. A tras o ditamai rafala torențială. Se întorsese și maisa Eufrosina, mi-a zis că găsise câteva sânziene și mi le lăsase la ușă. Chiar cât stăteam de vorbă am văzut cum începea ploaia. S-a văzut întâi la munții mai depărtaâi că îi acoperă ceva ca o ceață albă, apoi "pâcla" s-a apropiat, apoi s-a auzit zgomotul ploii, s-a văzut cum venea și venea ploaia, de dincolo de drum, spre locul nostru de cazare, apoi tot mai aproape și într-o clipită ne-a acoperit și pe noi. A răpăit furios, dar nu mult. Maica s-a dus așa prin ploaie, cu un șal împrumutat de la altă maică, spre bucătărie. Eu am așteptat liniștită. Cam când a terminat Alex dușul, s-a oprit și ploaia, aproape că nici nu mai picura.
Ne-am dus la trapeză, am mâncat înăuntru de data asta. Băieții terminaseră deja și s-au întors la cameră. Noi am mâncat încet, relaxați, rămăsese lume foarte puțină la trapeză. Apoi ne-am dus și noi în cameră. Băieții iar aveau idei - să ne plimbăm cât mai e lumină și să găsim un loc unde să cântăm (cântece de-ale lor). Mă rog, inițial ideea fusese că se întâlniseră cu nu știu ce preot pe care îl cunoșteau ei, care-i întrebase dacă nu cântă... nu mai știu ce cântec. Și ideea fusese să ne ducem la dânsul și să-i cântâm, darapoi s-au răzgândit, în ideea că poate-l deranjăm, fiiin deja târziu. Așa că ne-am urcat pe un deluleț (pe iarba umedă, eu și Alex în șlapi, că nu fusese vorba să facem escaladări) unde băieții au cântat câteva cântece, până s-a întunecat. Apoi a fost mare distracție, mai ales pentru noi cei în șlapi, la coborâre. Și din nou la cameră, discuții și somn de voie. Oricum, ori înainte de a adormi, ori când m-am trezit noaptea să merg la budă, știu c-am auzit și văzut că iar ploua la greu. Rafala asta mi-a părut și mai puternică, și cred că și mai lungă. Dimineața nu mai mergeam la fân, urma să ne găsească altă îndeletnicire maica Varahila... Și trebuia să vină și alți băieți de la PP, cu vreo două mașini.

La Petru Voda (2) 27-31 iulie 2011

2011-08-22T12:41:00.015+03:00

27 iulie, cand am ajuns, a fost miercuri. am scris cum a fost ziua respectiva in prima parte. Trecem la ziua de joi, 28 iulie.
Ne-am trezit devreme... pusesem mobilul să sune la ora 8, dar cred c-a mai durat jumătate de ora până am făcut toți ochi. A fost distractiv cu mersul la baie, că era o singura baie pentru toată clădirea și se stătea puțin la coadă, pelerini, măicuțe, dar a fost ok. M-am felicitat pentru strălucita idee de a lua un sul de hârtie igienică, a fost la fix. La 9 deja eram toți gata, ne-am înființat la trapeză. Mai erau câțiva țărani, care și ei urmau să ajute măicuțele la strâns fânul. Fiind noi ajutoarele mănăstirii am primit mâncare mai devreme față de pelerini. Și poate și mai bună - am avut și lapte, și ceai, totul a fost gustos. Când am terminat masa, ne-am dus să ne luăm instrumentele de muncă: greblele. Măicuța ne-a dus apoi la dealul de pe care trebuia adunat fânul. Cei din sat erau deja acolo, ne-au spus că deocamdată trebuie doar să împrăștiem fânul (fusese cosit cu motocositoarea, care l-a lăsat grămezi) ca să se usuce. Zis și făcut. Am trecut la împrăștiat fânul. Părea simplu, dar nu era chiar așa. Și mai ales era mult, mult. Tot versantul dealului. Și răsfirăm fânul într-una, până spre ora 12-13. Apoi fânul trebuia lăsat să se usuce la soare, așa că măicuța ne-a dus spre celălalt loc de unde urma să fie adunat fânul. Ei, și dacă primul deal ni se păruse mare... de ăsta nou ce să mai zici... ăsta era un mic versant de munte, pe vale. Avea și un pârâiaș. Peisajul era fantastic. Și urcușul până acolo relativ obositor. Am ajus acolo morți de sete, am băut pe nerăsuflate o sticlă de apă minerală din cele aduse de maici pentru cosași. Nimeriserăm tocmai în pauza de masă, iar maica, neavând destule tacâmuri și farfurii ne-a rugat să-i lăsăm întâi pe cei din sat, care cosiseră de la 6 dimineața fără oprire, să mănânce. A fost numai bine, că ne-am mai tras și noi sufletul după urcuș. Prin iarbă era plin de cosași de toate culorile și mărimile, care săreau de zor prin iarbă. Erau și multe șopârlițe, unele mai mici, altele mai mari, tot așa, în toate culorile și combinațiile de culori. Am găsit și niște cuiburi de bondari (care ghici unde își fac casa? în pământ!), am prins și o lăcustă, i-am făcut poză... și tot felul de insecte pe care nu le mai văzusem. Apoi ne-am pus și noi să mâncăm la umbra bradului. Ceva o tocană, mămăligă, și mai ales pepene! Am halit la pepene ca sparții. Ne împrieteniserăm deja cu doi băieți, studenți, care făceau un tur al mănăstirilor din Moldova, oprindu-se ici-colo câteva zile și ajutând la diverse munci. După ce mâncarăm, ne întrebam ce facem acum. Răspunsul a venit sub forma maicii Varahila (ea era responsabilă cu muncile și muncitorii), care ne-a zis să ne ducem înapoi la primul deal, că se adună fânul. (Deja trecuseră câteva ore bunicele). Am mers pe crestele dealurilor până la dealul cu pricina. Într-adevăr, fânul era uscat bine de tot. Acolo am mai găsit alți băieți veniți pe filiera partidului, nea' nu-mai-știu-cum-se-chema, de la filiala Iași, cu un grup de băieți dintr-un sat sărac, viitori membri. Au pus și ei osul la muncă. Era și plin de măicuțe venite la stâns fânul. Ei, și ne-am apucat de strâns fânul. Foarte frumos, mi-a plăcut, făceam un fel de vălătuci de fân pe care îi rostogoleam spre vale, în grămezi mai mari, pe care veneau băieți cu furci și le puneau în claie. Obositor, dar plăcut. După terminarea trebii, am mai făcut un drum la dealul cel mare, unde am mai întors fânul dar nu prea multă vreme, că se apropia masa de seară. Am coborât ue altă parte decât urcaserăm, urmându-le pe măicuțe. Am trecut pe lângă o casă, cu trei căprițe în curte și cu doi stupi. De acolo am ieșit într-un drum forestier. Am dat de un "dop" de bușteni tăiați, pe care îi trăgea de colo-colo un tractor, cu greu am trecut pe-acolo, peste bușteni și prin noroaiele aferente. Pe drumul către mănăstire am văzut coada-calului. Așa că m-am apucat să o culeg. Și-am cules ditamai snopul, m-a ajutat și Alex. Și cum mergeam noi agale culegând de pe marginea drumului coada-calului, vedem că ne iese în față de pe o scurtătură o măicuță plinuță, cu un buchet de flori albe și pufoase. Intrăm în vorbă cu ea, ne spcune că aceea e crețușcă, că e aspirina naturală, noi o mai întrebăm ce plante de leac mai sunt pe-acolo prin zonă... și dacă nu s-a pornit măicuța... n-am reținut nici 20% din ce ne-a zis, din păcate... ne-a arătat și niște agrișe, care, deși verzi erau gustoase tare... Apoi ne-am luat rămas-bun, că maica mergea încet, noi am grăbit pasul, i-am prins din urmă pe băieții de la Iași, cu care am trăncănit până au ajuns ei la locul unde-i cazaseră (era departe de mănăstire, într-o clădire unde nu mai era apă, iar la parter erau de-a valma muncitori, bieții de ei erau cam dezamăgiți de locul unde-i cazaseră).
Apoi am ajuns la mănăstire, la clădirea unde eram cazați. Maica a vorbit să se facă focul la cazan și să putem face duș, după o asemenea zi. Cazanul se încălzea greu, ora mesei de seară se apropia... Alex a așteptat 10 minute și s-a băgat primul la duș... deși apa era rece încă. Pe urmă parcă a mai fost cineva, Florian, cred... După el mi-am luat inima-n dinți și-am făcut duș și eu... apa era deja ok, suficient de caldă. Când am ieșit, din ditamai coada la duș - dispăruseră toți. Se duseseră la masă. I-am găsit acolo. Am halit, nu mai știu ce, dar tot ceva bun. După masă băieții care nu făcuseră duș au făcut și ei duș, rămânând ca la ora... nu mai știu exact cât, 7:30 sau 8, să ne întâlnim cu toții, noi, cu cei de la Iași și cu cei doi băieți cu care ne împrieteniserăm, să mergem undeva într-o poieniță și să ținem o ședință de partid. Eu, cum nu mai fusesem la o ședință de-a lor, habar nu aveam ce va fi, și am mers cu ei ca ce altceva era să fac. Ei, și am urcat noi niște delușoare și-am ajuns într-o poieniță. Și ședința a constat în a spune niște rugăciuni, a citi un pasaj dintr-o carte a Căpitanului și a comenta pe marginea acelui fragment, s-au cântat câteva cântece și s-a încheiat tot printr-o rugăciune. Apoi am coborât delulețele și ne-am întors la mănăstire. Era deja întuneric. Ne-am dus fiecare la camera sa, am mai trăncănit ce-am mai trăncănit apoi am adormit cu toții ca păliți. Următoarea zi, vineri, trebuia să mergem pe dealul cel mare să răsfirăm fânul și spre seară să îl strângem... Veștile meteo erau că era risc de ploaie spre după-amiază, așa că trebuia să ne mișcăm mai vioi. Programul era același, masa la 9 apoi direct la muncă.

La Petru Vodă (1). 27-31 iulie 2011

2011-08-18T14:15:00.001+03:00

Cum a sunat ceasul ne-am trezit. Obosiți rupți. Ca s-avem putere să ne mișcăm, am mai stat 5 minute să ne revenim după trezire. Mi-era teamă, cum o să conducă bietul Alex așa de obosit? Trebuia să fiu cu ochii pe el, să îl țin de vorbă, și dacă s-ar fi simțit prea obosit, să-l fac să bea o cafea, o ceva care să-l învioreze. Ne-am făcut în mare grabă bagajele (a se citi zvârlit în mașina de spălat hainele purtate la țară și rapid de pus câteva tricouri pentru la Petru Vodă). Nici nu mai știu dacă am mai apucat să mâncăm ceva, dar tind să cred că nu. La 10 ne dăduserăm întâlnire cu băieții la intersecția de la Afi Cotroceni. Am purces la drum târziu, am mai pus și motorină (asta uitaserăm să luăm în calcul când stabiliserăm ora) și în final am ajuns. Am îmbarcat băieții - Alex O. și Florian C. și două steaguri ale României. Inițial trebuia să fim 5, dar cineva se răzgândise, pe urmă Florian spusese că o să vină cu unul dintre fiii lui, dar până la urmă tot 4 am rămas. Ne-am mai întâlnit și cu Sile la piața Victoriei, că avea să-i dea înapoi lui Alex niște bani. Deja era cam cald... Am ieșit din București pe același drum pe care-o luam și pentru stupi (traseul era identic până la Focșani). Ne-am oprit în Kauflandul de la Obor, am luat de-acolo covrigi "de buzău", apă și alte chestii de ronțăit. Mai aveam în portbagaj o plasă cu d-ale gurii, fiersesem rapid niște ouă, luasem o pâine și o bucată de caș, dar astea erau prea complicat de halit în mașină.
Și încet-încet am ieșit din București... Am comentat despre China Town și Florin Piersic (care făcea reclamă acestui... magazin?). Prin Afumați, Florian deja dormea dus, îl răpusese căldura. Am mers ce-am mers, la un moment dat într-o curbă am avut și mici emoții, că depășeam un camion iar pe celălalt sens era unul cu un jeep-an care luase curba prea larg si trecuse cam aproape de noi, dar Alex a fost foarte stăpân pe sine și n-a fost nicio problemă... Am trecut de Buzău, de Focșani, apoi de-acolo am luat-o spre Bacău. De aici peisaj nou față de ce știam de la stupi... prin Vrancea multe vii, oameni care vindeau struguri (în plus față de ce vindeau cei de mai înainte) și apoi și mai mulți care vindeau vin vrac. Băieții din spate dormeau ba pe rând, ba amândoi... Am ajuns și la Bacău... Vremea caldă, dar undeva în zare se vedea un front noros foarte promițător...
Și iar am mers și-am mers, deja mai prindeam câte un nor deasupra și era mai bine. Pe măsură ce ne apropiam de Piatra Neamț era clar că urmează o ploaie... Înainte de Piatra Neamț am oprit la o benzinărie, unde l-am convins pe Alex să bea o cafea... și într-adevăr a fost mai bine. În drumul spre Piatra (cui îi zicea el) ne-a arătat Săvineștiul și fabrica Refil, la care lucrase tatăl lui ca maistru principal, despre care îmi povestise multe de-a lungul vremii. Când să intrăm în Piatra a început să plouă. A fost și o rafală mai serioasă. Ne-a plimbat puțin pe-acolo, prezentându-ne diverse locuri și case, în drum spre mama lui. Când am ajuns la blocul mamei lui, ploaia s-a mai oprit, abia mai picura. Luaserăm un bidon cu miere să i-l dăm, iar Alex voia să ia de la ea și cărțile de apicultură alte tatălui lui... Eu nu mă mai văzusem cu mama lui, o știam doar din descrierile lui și ale fraților și verilor lui. Am avut un pic de emoție, dar mi-am zis că asta e, vin și eu sus. Am urcat până la etajul 3. Ne-a deschis o ființă mignonă, cu părul alb, bunica bună din povești. Dar cu limba ascuțită. Cum l-a văzut a început să îl certe că și-a lăsat barbă și plete, că ce-i asta, pe urmă s-a supărat pe el că n-a anunțat-o că vine, și încă cu mine... N-am apucat să vorbim mai nimic, (mai bine, că începuse cu întrebările incomode) că Alex și-a găsit cărțile de apicultură și a scurtat vizita zicând că ne așteaptă băieții jos. Chiar înainte de-a ieși pe ușă maică-sa m-a întrebat dacă și eu sunt ca el, fără credință... la care u am apucat doar să-i spun ceva gen ei, nici chiar așa... Alex a zis să nu intrăm în discuțiile astea, maică-sa a mai zis adica cum nici chiar așa? aaa, adica el crede, da în felul lui... Noi deja eram pe scări, ne luam la revedere, maică-sa a început să se scuze că s-a purtat așa, că trebuia să o anunțe că venim... și așa, în ultima clipă, am avut impresia că nu i-am displăcut. Am ajuns la mașină și-am pornit mai departe, spre Bicaz. Ne-a mai mitraliat o rafala de ploaie, care apoi s-a risipit. Alex ne-a arătat unde era centrul vechi, care acum era închis circulației auto, și-a rămas că o să-l vizităm la întoarcere... apoi am trecut pe strada pe care au locuit ei în copilărie, casa celui mai bun prieten, casa pionierilor, cimitirul (unde era îngropat tatăl lui, dar nu ne-a spus asta, deși am bănuit), stadionul lui Pinalti, telegondola, Ardeluța - popas turistic foarte frumos din ce povestea el în fine, multe, multe locuri pe care le știa și le îndrăgea, ne-a arătat pe unde se intra către mănăstirea Bistrița, pe care am stabilit că o vom vizita la întoarcere... am ajuns la baraj, am făcut poze, apoi am mers pe malul lacului de acumulare mult, pe serpentine, peisajul extrem de frumos... până am ajuns la "coada lacului" cum îi zicea el. De acolo se făcea un drum spre Petru vodă. Am ajuns și acolo, am descoperit că pentru mănăstirea de maici trebuia să mergem încă vreo doi kilometri pe un drum forestier, foarte prost. Ușor-ușor am luat-o în sus... și în final am ajuns. Am ajuns înainte de masa de seară de la ora 18... Maica stareță, care știa de noi nu era acolo... Am așteptat și am așteptat... era foarte frumos... Atunci am simțit prima enervare din excursia asta... pentru că celălalt Alex a zis că ar trebui să-mi pun o basma o eșarfă ceva pe cap... iar eu nu aveam așa ceva. Dată fiind situația, am zis că dacă-i pe-așa, nu voi intra în biserică, ca să nu par că sfidez orânduielile maicilor. Dar a mai apărut ceva care m-a enervat iar. Stăteam pe treptele din fața bisericuței de lemn. O măicuță mai bătrână coboară, se uită la mine mustrător și începe să mă certe că de ce-s așa cu brațele expuse (eram cum venisem de la București, cu pantalonii de in largi și c-un maieu negru doarte decent după părerea mea). Mă enervez, dar ce să fac, îl chem pe Alex să-mi dea cheile de la mașină și să mă ajute să scot un tricou sau ceva, el se enervează de enervarea mea, în fine ajungem la mașină și găsesc o bluză lălâie cu dungi, pe care o folosisem și la țară și zic gata, asta este. Am pus-o pe mine și gata, m-am apărat împotriva posibilelor mustrări viitoare ale măicuțelor. Apoi iar am mai așteptat, în fine a venit la noi o măicuță să ne zică să mergem la trapeză, când termină de mâncat măicuțele. Zis și făcut. Acolo am intrat împreună cu alți pelerini, ne-am așezat la o masă (aici iar m-am dat în petec enervându-mă, că Alex îmi făcuse loc să intru pe banchetă să mă așez, zicea unde vrei să stai, eu ziceam whatever, nu contează, așteptam să se așeze el, în fine ne-am enervat iar unul de enervarea celuilalt). Eram la masă cu mulți alții. Pe masă, câteva farfurioare cu aperitive de post (foarte bune). Apoi a venit un vas cu ciorbă. Își pun întâi cei care nu erau cu noi. Apucă să-și pună Florian. Mai rămăseserăm Alex celălalt în marginea mesei, alex al meu și cu mine, eu central, lângă castronul cu ciorbă. Mi s-a părut normal să-i pun lui Alex celălalt, că era la margine de tot și n-avea nicio șansă să ajungă singur la ciorbă, apoi lui Alex al meu și apoi mie. Eram sigură că ciorba nu va ajunge, dar tot am făcut așa. Lui Alex al meu am apucat să-i pun jumătate de farfurie, adică tot ce rămăsese în castron. Cum nu mai fusesem la mănăstire, mi-am zis că gata, aste este tot. Și mai să mă apuce plânsul că n-am apucat ciorbă (fraiera de mine). Am halit din toate celelalte gustări, n-aveam cum să mor de foame, nici acum nu știu de ce m-am simțit așa de aiurea în momentele alea. Am fost ca un copil care bocește că n-a apucat sau n-a primit nu-știu-ce, ceva ce-i place. Bineînțeles că maicile au mai adus ciorbă și n-a fost nicio problemă, tocmai de aia mă simt mai aiurea când mă gândesc la reacția mea.
Ei, am terminat de mâncat și-am ieșit de la trapeză. Aici ne aștepta altă maică, Eufrosina, care s-a ocupat să ne cazeze, ei i-am povestit din nou că sunte de la Pentru Patrie, că vorbiserăm încă din mai să venim să prestăm muncă pentru mănăstire, că a fost vorba de cules plante medicinale... Maica ne-a zis că acum nu mai strâng plante medicinale, dar dacă vrem putem ajuta cu alte treburi, la care noi am zis ca sigur ca da, orice numai să fim de ajutor. Maica ne-a cazat într-o clădire a mănăstirii, cum intri la mănăstire în dreapta, pe un drumuleț ce trece și peste un mic pârâiaș. Ne-a întrebat daca e în regulă să ne cazeze pe toți patru în cameră, am zis cum sa nu, nicio problemă. Ne-am instalat, apoi ne-am urcat pe un deal mai sus de clădire și ne-am delectat cu peisajul. Pe urmă, înserându-se deja, ne-am adunat în cameră la povești. Am mai stat cât am mai stat, apoi, obosiți, ne-am culcat. Dacă nu mă înșel, s-ar putea să fi adormit prima, că alesesem să stau în patrul supraetajat jos, la adăpost (eram acolo ca într-o cazemată), și mă trăgea la somn în timp ce băieții trăncăneau de-ale lor. Evident, trebuia să ne trezim devreme, să începem lucrul - maica ne-a spus că dacă vrem să ajutăm, ar fi de lucru la întors fânul. Pentru asta trebuia să fim la trapeză la 9:30 și imediat după să pornim la treabă.

La stupi. 25-26 iulie 2011

2011-08-17T15:55:00.000+03:00

Abia veniserăm de la Sâmbăta. Am sosit acasă seara, dimineața deja plecam la stupi. Ne-am făcut în grabă bagajele, noroc ca nu erau multe. Am trecut pe la Laurențiu (Sile) și l-am îmbarcat și pe el în mașină, bătrâna noastră mașină. Am plecat devreme, dar tot era cald deja. Am mers și-am mers, deja la Afumați era cald de mureai. Am prins rock FM încă puțină vreme, pe urma am tot zapat după diverse posturi radio cât de cât ok. Drumul până la Liești mi s-a părut interminabil, oribil, m-am fiert în suc propriu de 100 de ori. Alex, calm, la volan, Sile ba mai trăgea un pui de somn, ba mai vorbea la telefon, mi-a arătat poze de la nuntă, bieții oameni, au avut un fotograf groaznic de prost, care a greșit de câteva ori încadrarea (a scos de exemplu oamenii fără cap), iar laboratorul foto a completat dezastrul, scoțând pozele virate în cele mai aiuristice culori. Într-un final am sosit la Bucești (satul din comună unde aveam baza operațională). Bunica lui Sile ne-a pus rapid ceva de mâncat, am halit rapid și iute am pornit cu căruța (împrumutată de la nea Ion) spre câmpul cu stupii (drumul era de vreo juma' de oră). Iapa nu prea avea chef să meargă repede, Sile o tot îndemna, doar-doar s-o mișca leneșa. Chestie: pe un câmp chiar imediat ce-am ieșit din drumul principal printre ogoare și tarlale către stupi muncea de zor o combină, strângea grâul. Tot acolo, o barză. Care nu se speria de combină și de gălăgia ei. Am ajuns la stupi, ne-am baricadat bine (mai ales eu și cu Alex) să nu ne înțepe albinele, am pus măștile, eu am luat și aparatul foto ca în fine să fac și eu poze stupilor și albinelor noastre. Am cărat centrifuga undeva oarecum lângă stupi dar nu foarte aproape. A deschis Sile primul stup, a găsit miere, hop cu fagurii la centrifugă... când să o punem în funcțiune... ceva nu mergea. mânerul se învârtea în gol, netransmițând mișcarea mecanismului. Oroare! Zi pierdută, trebuia să ne întoarcem cu buza umflată în sat să căutăm de împrumut altă centrifugă. Au mai deschis câțiva stupi ca să vedem ce și cum. Și-a rămas toată munca pe ultima zi. Tare ne temeam cu toții că n-o să reușim să scoatem mierea din toți stupii.
Am plecat din nou cu căruța... De data asta iapa lui nea' Ion era vioaie, știa că se duce acasă, aproape că n-a fost nevoie să-i mai dea imbolduri. A, la întors a condus Alex. Și ce-i mai plăcea! Tare-i mai plăcea să conducă orice vehicul... mașină, motor sau iată, căruță... Pe aceeași tarla cu aceeași combină, barza era tot acolo. Atunci ne-am prins: individa vâna insecte sau mici animăluțe rămase pe miriște, în urma combinei.
Ajunși în sat ne-am dus glonț la un vecin din sat pe care Sile îl ajutase și el cândva cu centrifuga. Omul ne-a dat imediat centrifuga lui. Asta era mai mare parcă, și era mai solid făcută, și avea loc pentru patru rame odată (cea a lui Sile avea loc pentru 3). Liniștiți că măcar aveam cu ce să lucrăm mâine ne-am retras la curtea bunicii lui Sile. Ziceam să apucăm sa pitrocim mierea (adică să o turnăm din bidoanele de 40 de kg in bidonașe mai mic, pe care să le putem lua la București. Dar cum între timp ne-am dus ba colo, ba dincolo cu diverse treburi, s-a înserat, am apucat să mâncăm ceva și apoi și un pepene mare cu toții (Bunica, nea Tomel, tanti Lenuța, Sile, Alex și eu) de abia ne mai puteam mișca. Ne-am dus repede sa dormim, că a doua zi trebuia musai să plecâm la stupi dis-de-dimineață. Planul era așa: la 8 (sau 9) sa fim la stupi, și cumva până la ora 18 să-i terminăm, că trebuia să plecăm spre București (trei ore și jumătate - patru erau de la Liești la București), ca să apucăm să dormim înainte de a pleca spre Petru Vodă.
Ne trezim deci dimineața, reușim să plecăm în timp util. Vremea părea neprielnică, ne era teamă să nu plouă. Ba ne-am și întors din drum, că uitasem eu ceva (să-mi iau pilula). De data asta eram cu căruța și calul lui nea' Marin, care era mai vânjos ca iapa lui nea' Ion. Am ajuns, ne-am înfofolit din nou anti-albine, ne-am dat pe mâini cu oțet ca să nu ne înțepe și am purces la treabă după ce-am înfulecat ceva în grabă (aici am pus la bătaia pâinea de la Bâlea, cârnații și resturile de șorici). Am reușit să fac și poze, cu albinele, cu stupii, cu Alex și Sile apicultori transpirați, am pozat și o matcă. Băieții s-au ocupat pe rând de stupi (întâi Sile, apo Alex, iar la final iar Sile), scoțând ramele cu miere pentru extras, păstrându-le pe cele cu puiet sau cu prea puțină miere. Pe rând, cel care nu umbla în stup descăpăcea ramele și mi le dădea să le pun în centrifugă și să învârt de zor, până sărea mierea și se scurgea în butoiul centrifugei. La primii stupi am avut recolta bună, și am și reușit să-i facem repede. Pe la ora 11-12 deja aveam o treime gata. Am făcut o pauză, am mâncat, am băut bere la pet și apă. Deja ieșise soarele și era groaznic de cald, căldura aia umedă, că eram și în plin câmp cu ierburi înalte. Așa-zișii nori pe care îi vedeam dimineața fuseseră de fapt ceață, care s-a risipit. Ne-am întors iar la treabă, am mai făcut câțiva stupi. Când am ajuns la jumătate am mai făcut o pauză, ceva mai lungă, că deja soarele dogora iar noi eram sleiți. Calul lui nea' Marin făcea ce făcea și încerca să scape în porumb (deh, mai buni știuleții fragezi decât iarba...) așa că trebuia să stăm cu ochii pe el. Am mai aflat că sunt foarte pretențioși la apă caii, dacă e puțin tulbure sau e ceva ce nu le place la ea, n-o beau.
Un pic mai odihniți și transpirați fleașcă ne-am întors la muncă. Ultima jumătate, din cauza căldurii și a oboselii a fost cea mai grea. Abia mă mișcam, abia căram ramele, mă dureau șalele, picioarele, eram fleașcă din cap până-n șosete, mi se părea că nu se mai termină odată, parcă erau muncile lui Sisif. Orășeancă! Stupii și recolta de miere au mers descrescător... de la primii, care erau cei mai buni, la ultimii, care aveau tot mai puțină miere... unii n-aveau puiet, nu se vedeau semne c-ar mai avea matcă... A rămas că data viitoare trebuie iar verificați, să vedem ce se mai întâmplă.
La final am scos se pare în jur de 50 kg de miere de floarea-soarelui. Eram mai mult decât în grafic în ce privește timpul. Așa că ne-am mai relaxat, ne-am încărcat în căruță și pe-aici ni-i drumul! Din nou a condus Alex căruța.
Am sosit la bunică, am descărcat toate cele, am mâncat și ne-am apucat să facem bagajele. Și-a trebuit să pitrocim mierea, ne-a luat destul să o turmăm în bidoane. Cert e că, până la urmă, am plecat de la Bucești destul de târziu. Așa că pe la mama lui Laurențiu și cealaltă bunică (de la Liești) am trecut doar fugitiv (deși plănuit era să mâncăm acolo masa de seară, nu mai aveam timp).
Și așa, cu înserarea în față, am pornit spre București. La întoarcere, nemaifiind cald, că se înserase, drumul nu mi s-a mai părut așa de lung și greu. Am ajuns în București târziu, era deja noapte când l-am lăsat pe Sile la casa lui. Apoi am ajuns acasă la noi, am făcut fiecare duș, că nu se mai putea, la cât transpiraserăm. Ne-am prăbușit în somn, nici nu mai știu când și cum. Iar a doua zi, dis-de-dimineață, adică la 10, trebuia să ne întâlnim cu băieții de la PP ca să plecăm la Petru Vodă.

Dezolare, haos, întrebări

2011-08-15T14:15:00.007+03:00

Azi m-am întors la serviciu. Surpriză! Locul unde aveam biroul s-a schimbat. Acum acolo e redacția Capital, mutată la un loc cu redacția EVZ. Iar noi, Capital TV, am fost mutați într-o cămăruță lângă studioul de unde se transmitea emisiunea Evenimentele Zilei. Aici era regia de emisie. Când am sosit, nu era nimeni, noroc cu Vali de la online care mi-a explicat mutările și-a vorbit cu nenea de la poartă să-mi dea cheia.
Așa că acum sunt în loc nou, nu mai am multe dintre obiectele mele ce zăceau prin diverse dulapuri sau pe birou. Sunt ca și cum acu' aș fi venit prima dată în clădirea asta. Și am o senzație ciudată tare, din nou, de parcă aș fi într-un vis aiurea din care vreau să mă trezesc și nu pot. Totul de la accident încoace mi se pare straniu, dezolant, inutil. Doar momentele în care vorbesc cu prietenii sau cu mama parcă au ceva consistență. Viața e o ciudățenie. O ciudățenie capricoasă și schimbătoare, minunată uneori, dureroasă altă dată.
Am avut nevoie să traduc un filmuleț pentru net, ceva cu termeni englezești complicați... în mod normal aș fi apelat la Alex să mă lămurească... dar nu se mai poate...
Aș vrea să fac un milion de lucruri în acest timp, s-o ajut pe mama să mai debaraseze casa de vechituri și hârțoage, dar nu pot decât după program... Ar trebui să vină zilele astea electricianul să ne schimbe tabloul electric și să monteze un circuit pentru mașina de spălat, dar n-a mai dat niciun semn de viață... Pe săptămâna viitoare sau următoarea cel târziu ar trebui să înceapă meșterul acțiunea zugrăvitul... Dar deși am aruncat o grămadă de haine și vechituri, casa e încă plină-ochi de lucruri și mi-e tare groază că n-o să ne descurcăm cu adunatul mobilei și zugrăvitul și-o să rămânem așa, îm mizeria actuală... A, mai sunt și gândacii. Am dat sâmbătă cu o otravă pentru dăunători recomandată de Diana... A ucis o parte din gândaci, dar din păcate mai sunt destui care umblă prin casă... Mi-e groază că n-am reușit să scăpăm de ei. Gândacii și instalația electrică mă opresc să mă mut repede la mama. Că zugrăvitul... s-ar putea face și cu noi acolo, deși ar fi greu. Dar așa, cu toată nebunia, păstrez încă garsoniera (din fericire luna august e plătită) ca să putem sta acolo pe timpul zugrăvirii. Eventual să mai plătesc și septembrie, că probabil nu vom fi gata până atunci. Of, mi-e groază, mi-e pur și simplu groază de toate astea, de toate complicățeniile astea. Oare o să reușesc?!

Și mai am și întrebările. De ce el, de ce nu eu, de ce nu amândoi, de ce atunci, de ce așa? Am făcut eu ceva greșit, sau a făcut el ceva greșit de-am fost așa pedepsiți? Sau poate el a fost răsplătit și luat de pe pământul ăsta trist și plin de rele? Ce ar trebui să fac de acum înainte, atât pentru el, cât și pentru mine? Deși am multe rețineri în ce privește multe dintre practicile și cutumele bisericii am simțit nevoia să vorbesc cu preotul care m-a botezat. Pe moment mi-a fost mai bine, dar am rămas și cu o senzație de ceva nelalocul său. Am primit canon să spun dimineata Acatistul Maicii Domnului și seara Paraclisul Maicii Domnului și să fac zilnic 50 de metanii și 100 de închinăciuni. Fac asta, dar mi se pare o aiureală - de ce să mă rog cu o rugăciune de altul făcută, cu atât de multe cuvinte și parabole și laude (chiar lingușiri, aș putea spune), de ce să cer Maicii Domnului să fie intermediar al rugăciunii către Dumnezeu... Sau ce rost au rugăciunile, că doar până la accident mă rugam oricum aproape zilnic (cu vorbele mele) să ne țină Dumnezeu în viață, să ne ferească de rău și să ne lumineze calea... și tot s-a întâmplat... Mai e și vecinul habotnic de la garsonieră care are el părerea lui atât de simplă despre ce și de ce se întâmplă, care tot vrea să mă bage în sperieți că am avut o șansă formidabilă și că trebuie să mă duc la biserică, altfel o a doua șansă de-a fi salvată de îngerul păzitor n-o să mai am... Iar eu, deși altă dată aveam îndemnul interior să intru în biserică să mă rog, acum nu simt niciun pic de dorință să intru în biserică sau să asist la vreo slujbă, la vreo liturghie... Mă duc doar să aprind zilnic o lumânare pentru sufletul lui Alex și alta pentru toți cei ce l-au iubit și cărora le lipsește. Bănuiesc că celor care cred orbește în ce zice preotul le este mult mai simplu, mai clar ce trebuie să facă... Dar eu pur și simplu nu pot fi ca ei, nu acum... așa că sunt un haos umblător, nu știu ce să fac mai întâi și cum să fac să fie bine... Oscilez între credință și logică, niciuna nu e ok sufletului meu acum și mă întreb oare cât o s-o mai duc așa, într-o luptă interioară continuă...

Fantana lui Alex

2011-08-12T21:36:00.005+03:00

Întrerup șirul amintirilor despre Alex și ultimele noastre călătorii pentru a spune ce fac băieții de la Pentru Patrie (PP) în memoria lui Alex, pentru că mi se pare un gest deosebit.
Când am luat stupii, prima dată i-am dus la rapiță. Am găsit lan de rapiță relativ aproape de satul unde erau neamurile și rudele lui Laurențiu (Sile). Cum am cumpărat stupii, noaptea, cu peripeții multe, i-am și dus la Măicănești, în curtea unor oameni ce aveau gospodăria la marginea satului, lângă lanurile de rapiță (pozele sunt din curtea lur). Oameni săraci, dar muncitori și de treabă. Alex, mergând pe acolo de mai multe ori cât a fost rapița în floare și apoi la mutatul la salcâm a stupilor, a intrat in vorba cu ei. A văzut cât de amărâți erau, la început s-a gândit să le ia o capră, să aibă lapte (dar nu văzuse ca oamenii aveau o vacă, văzuse însă Sile). După care au văzut că oamenii ăștia muncitori n-au apă. Trebuia să aducă apă cu găleata de la 2 kilometri. Și așa s-a născut ideea ca, împreună cu PP-ul să facă o faptă bună și să construiască acolo o fântână sau un puț.
Alex s-a entuziasmat și a propus la ședința PP-ului ideea, care s-a aprobat. El s-a angajat responsabil cu adunatul de fonduri pentru realizarea proiectului. Ca meșter, era dispus să ajute vecinul lui Sile de la Bucești, (cel de la care cumpăraserăm stupii) că el avea utilajele necesare și mai săpase puțuri pentru apă. Cam asta era starea proiectului la momentul accidentului.
La înmormântare, băieții de la PP strânseseră bani pentru ajutorarea familiei lui Alex. N-au vrut să primească și au zis "faceți cu banii ăștia ceva ce el și-ar fi dorit". Și Sile și-adat sema: fântâna de la Măicănești! Și așa este. Asta ar fi vrut și el: să se construiască fântâna de la Măicănești pentru acei oameni săraci și muncitori și pentru acea parte de sat.
Acesta va fi cel mai frumos monument pentru sufletul dragului nostru Alex: fântâna care dă apă oamenilor muncitori și însetați.

________________________

Azi, 12 noiembrie 2011 fântâna (puțul, sursa de apă curentă) a fost sfințită, e funcțională. A fost gata de vreo două săptămâni, dar nu ne-am reușit aduna mai devreme din x diverse motive. Azi fântâna a fost sfințită, s-a făcut și un mic parastas pentru Alex. Bine că s-a împlinit în sfârșit dorința lui de-a le aduce apă acelor oameni amărâți! Odihnește-te în pace, dragul meu!

Amintiri. Comemorarea de la Sambata de sus (2) 22-24 iulie 2011

2011-08-10T19:39:00.005+03:00

Aproape se întunecase când am sosit. Era friguleț, m-am zgribulit până am ajuns în poienița de lângă heleșteu unde erau adunați membrii PP și cântau (exersau un cântec). Ne-am salutat, apoi am aflat unde ne cazăm. Noi într-o clădire ce ținea de mănăstire, ei (Emanuel și Alina) rezervaseră o cameră la o pensiune ceva mai jos de mănăstire. Ne-am cărat rucsacii și mierile în cameră, urcând o scară lungă de fier pe care la început am avut emoții să merg. Holul scârțâia la fiecare pas, parcă eram pe-o veche corabie de lemn. O cameră micuță, minim mobilată și plăcută. Ne-am lăsat trențele în cameră și am tulit-o să mâncăm ceva. Era o terasă chiar lângă mănăstire, unde umbla vorba ca se mănâncă bine. Și așa era. Acolo i-am găsit pe toți de la PP, am unit două mese ca să încăpem cu toții... Apoi am băut, am mâncat, am vorbit, unii mai mult, alții mai puțin... Mâncarea era într-adevăr bună (testul ciorbei de burtă). Atmosfera faină. Doar că s-a spart gașca relativ devreme.
A doua zi ne trezeam devreme, că trebuia să ajutăm la aranjat cărțile la intrarea în sala de conferințe de la Academia Sâmbăta de Sus, loc unde aveam și noi permisiunea să vindem mierea noastră. Am și scris pe o coală de hârtie: miere naționalistă 17 lei (asta complementar afișului cu Mierea de aur). Ne-am cărat cu borcanele, le-am înșirat... Apoi au început să vină oameni, să se uite la cărți, la miere, să intre în sală... Prima parte a zilei de discuții a fost reușită, am văzut pe viu oameni despre care Alex îmi povestise cu entuziasm, ca dl. Tache Rodas... Au vorbit mulți dintre foștii deținuți politici, unii despre Ion Gavrilă Ogoranu (pentru că evenimentul central fusese reeditarea volumului 2 (sau 3?) din "Brazii se frâng dar nu se îndoiesc" de Ogoranu). Iar chiar la final a venit și un om în vârstă, în baston, îmbrăcat în costum național, d. Vatamaniuc, dacă am reținut bine... care a ținut un discurs electrizant, a ridicat sala în picioare.
Apoi a fost o pauză de masă, la trapeza mănăstirii. Am apucat să facem și un mic tur prin jurul mănăstirii, pe lângă niște heleștee.
Apoi partea a doua, cu proiecția filmului Demascarea, urmată de discuții cu și despre fenomenul Pitești și deținuții politici. Au vorbit mai mulți dintre cei chinuiți acolo, sau urmașii acelora, au fost momente pline de empatie față de suferințele îndurate de acei oameni.
Apoi din nou masă și un pic de răgaz, pentru că seara urma să se facă o ședință de partid cu PP-ul. Eu și Alina speram să apucăm să facem împreună cu ai noștri parteneri o plimbare până la păstrăvărie sau până la chilia și izvorul părintelui Arsenie Boca. Dar planul de-acasă nu se potrivește cu situația din teren... La ieșirea de la trapeză, la ieșirea din Academie, lansare de carte la care participa și dl Vatamaniuc, cel care ne impresionase mai devreme cu discursul și voința sa de a se împotrivi poverii anilor. Era buluc de lume, cald, lipsă de aer. Am ieșit afară cu Alina, să stăm barem la aer. Ne-am așezat pe o băncuță, am stat ce am stat, vremea trecea, băieții noștri nicăieri... Deja era clar că nu mai era vreme de vreo plimbare înainte de ședință... Atunci am decis că mergem noi singure să ne plimbăm. zis și făcut. Am luat-o ușurel în sus, pe drumul de lângă mănăstire, drum forestier, am mers, am mers și am tot mers... Alina se tot întreba oare când vor observa băieții că noi am dispărut. La un momendt dat m-a sunat Alex, iar eu, făcând pe misterioasa, n-am răspuns, în ideea că ia să vedem, dacă nu știu nimic de noi, o sună Emanuel pe ea? Ei, Emanuel n-a sunat-o, și nici Alex n-a mai insistat. Așa parcă îmi părea rău că n-am răspuns, că Alex nu merita faze d-astea, dar treaba era deja făcută. Am ajuns la păstrăvărie, ne-am uitat, am admirat păstrăvii și-apoi ne-am întors. Se întuneca deja când am ajuns înapoi la Academie. În hol era portarul, Alex și un călugăr care cumpăra miere de rapiță de la el. După ce-a terminat cu călugărul, a venit la noi, care ne așezasem pe-o canapeluță, mi-a dat rucsacul (aveam acolo două pungi de pufuleți) și-am început să ronțăim la ei. Mi-a zis că m-a sunat, noi ne-am făcut că n-am auzit, n-am știut. Apoi au început să iasă oamenii din sală de la ședință. A ieșit și Emanuel. Ce să mai facem în acea seară? Păi să mâncăm pepenii! (la ieșirea din București opriserăm să luăm un pepene verde și unul galben, iar în prima seară n-am avut când să-i mâncăm, iar în seara următoare ar fi trebuit să fim pe la casele noastre deja) Așa că ne-am dus la pensiunea la care erau cazați Emanuel si Alina. Exista o bucătărie la vilă, de unde am luat farfurii și cuțite. Și în cameră ne-am apucat să bem întâi o bere apoi să tăiem și mâncăm pepeni. Televizorul mergea, erau numai tâmpenii de filme. S-au făcut multe glume și glumițe cu tentă sexuală, ca și filmul la care ne uitam era ceva ciudat, o aiueală franțuzească, s-a vorbit de swingeri iar Emanuel și Alina bravau care mai de care (adica asa cred eu). În fine, ne-am amuzat cu glumee lor și poi ne-am cărat în ciuda insistențelor lor. Era deja beznă. Undeva în depărtare fulgera. Noi eram cam piliți și ne-am dus către mănăstire pe o cărare jumate. Pe Alex îl trecea o mare căcare după bere + pepene verde + pepene galben. Abia-abia a reușit să ajungă până la clădirea unde eram cazați ca să fugă la wc. În fine, am ajuns cu bine și ne-am băgat în pat, frânți.
Dimineața următoare iar a trebuit să ne trezim devreme. Aveam de dus mierea la standul de pe lângă crucea ridicată în memoria luptătorilor din rezistența anticomunistă din munții Făgăraș. Alex a zis că vrea să facă parte din gardă (adică să țină steagul pe parcursul comemorării și a parastasului). A dat fuga la o tanti care vindea ii, și cu care vorbise de cu o zi înainte, încercând s-o facă să-i dea o ie la 60 de lei (ea ceruse 80). Și a luat de la ea două ii, una albă brodată cu roșu, alta albă cu albastru. A rămas îmbrăcat cu cea cu albastru, care-i venea de minune (cealaltă era un picuț mai mică). A început ceremonia, a fost deosebit de frumos, o parte din băieții de la PP erau îmbrăcați în costume populare și dădeau foarte bine în context. Am fost impresionată, deși nu mă prea așteptam. Vremea era schimbătoare, ba se înnora și dădea să picure, ba ieșea soarele și dogora. Chiar la sfârșitul slujbei ținute de preoți s-a pornit ploaia. O ploaie serioasă, care a scurtat fulgerător momentul împărțirii colivei. Ne-am precipitat cu mieri și cărți la adăpost, sub un acoperiș. Apoi fuga la masă la trapeză. La plecare, Florin ne-a întrebat dacă putem să mai luăm pe cineva cu noi. Era vorba despre un preot din Bucovina care venise și el la comemorare. Alex îl știa fusese și la sediu, la partid cu câteva săptămâni în urmă, și se făcuse o chetă pentru a-l ajuta să termine o biserică. Cum părintele era micuț și slăbuț, nu ea problemă, încăpea cu noi în mașină. Am mai fost rugați să luăm și o parte din cărțile aduse pentru vânzare. Am luat și din acelea. Am hotărât că nici nu poate fi vorba să ne întoarcem pe Valea Prahovei. Deci următoarea opțiune era Transfăgărășanul. Zis și făcut. Alex a trecut la volan, în ideea că ne grăbim și vrem să ajungem cât mai devreme în București, că dimineața următoare plecam la stupi. Frumos pe Transfăgărășan, foarte frumos. Poze n-am făcut din mers, iar când ne-am oprit, la Bâlea, era ceață, umezeală, cam picura și mai sufla și vântul. Ne-am oprit pe la Bâlea ca să cumpărăm chestii de la tabăra de comercianți de acolo. Noi am luat șorici, pâine pe vatră și niște cârnați (ca mâncare câmpenească pentru la stupi). Apoi, pe-aici ni-i drumul! Dar la coborâre, de la un moment dat, s-a stricat drumul. A fost groaznic, parcă era bombardat! Făcea Alex un slalom printre gropi... În fine, am scăpat și de porțiunile proaste și de-acolo am mers ață. Mă rog, am mai oprit prin Pitești ca Emanuel să ia niște chei de la nu-știu-cine, și-apoi am mers ca din tun. Pardon, au mai fost niște peripeții cu bancomate BCR schimbătoare de lei din euro, că Emanuel avea să-i plătească lui alex pentru mai multe bidoane de miere. Am făcut autostrada în 45 de minute, am ajuns acasă, am descărcat mierea și cam asta a fost firul acțiunii din episodul Sâmbăta de sus (22-24 iulie 2011). Ajunși acasă făcurăm câte un duș, Alex a băut o bere sau un păhăruț de țuică și-apoi am dormit duși până a sunat ceasul dimineața pentru plecat la stupi.

Amintiri. Comemorarea de la Sambata de sus (1) 22-24 iulie 2011

2011-08-09T20:58:00.006+03:00

Calatoria a început cu peripeții chiar înainte de a începe. Joi seara Alex îl suna pe Florin sa afle cum s-au împărțit oamenii pe mașini astfel încât să avem minim 4 oameni în mașină, ca să renteze călătoria. Și a aflat că cei care ziseseră ritos că vin cu mașina s-au sucit și ca vin de fapt cu trenul, pe lângă veterani. S-a enervat. Dar îi vine o idee: Emanuel. Știa că Emanuel va pleca din București. Îl sună și gata, s-a făcut, nu mai mergem cu rabla noastră, mergem cu ei, cu mașinuța Alinei. Rabla noastra - un Ford Sierra vechi de mai bine de 20 de ani, mașinuța ei - un Ford Fusion de vreo 3-4 ani.
Cică hai să plecăm dimineața. Noi eram obosiți, pare-mi-se că ne-am chinuit să scriem și lipim etichete pentru borcanele cu miere pe care aveam de gand să le vindem la întâlnirea de la Sâmbăta și-am stat până destul de târziu, așa că trezirea auto-impusă de la ora 9 ne-a găsit frânți. Făcut duș, bagaje, adunat mieri în sacoșe... Ceilalți, nimic. Aveau și ei peripețiile lor. Abia pe la 12-1 dacă au ajuns în fața blocului nostru și ne-am înghesuit în portbagaj catrafusele. Apoi la cererea lui Alex am oprit lângă piață, să scoatem la imprimantă afișul A4 pe care-l făcusem eu "pe genunchi" pentru miere. Abia apoi am plecat. Prin Valea Prahovei. A durat o eternitate, pentru că se lucra la drum și abia se mergea. Ne-am mai și oprit într-un Metro, să ne luăm de-ale gurii și băuturii. Emanuel și-a luat ouă ca să le bea crude, cu puțină sare. De la un moment dat, după Câmpina, Emanuel simțindu-se obosit, Alex a trecut la volan. Și-am mers noi și-am mers, am făcut un popas în Făgăraș ca să verifice echilibrarea roților Alinei (care era prost făcută, cauză din care trepida volanul și trăgea într-o parte). Apoi, că tot se făcea târziu, îi roagă Alex hai să trecem prin Veștem, pe la unchii mei, să le las un bidon de miere. Așa că am ajuns și la Veștem, l-am găsit pe moșu la poartă cu alți moși și babe, i-am pupat, le-am lăsat mierea și am fugit către Sâmbăta de Sus.

Trei ani si jumatate de fericire

2011-08-07T16:06:00.003+03:00

Atât aveam de când eram împreună. Am hotărât să facem pasul într-o relație serioasă în martie 2008... Și, deși nu mă așteptam să dureze (în primul rând din cauza firii mele dificile), a fost minunat. Dacă mă gândesc bine, de fapt ne-am cunoscut acum patru ani, la mijlocul lui august 2008, doar că atunci a avut multe ezitări și n-am început o relație... Abia după un timp s-a convins că ar trebui să fim împreună... Am avut și momente de cumpănă, am avut și greutăți, dar le-am depășit. Iar anul acesta, de câteva luni încoace, chiar începuserăm să avem speranțe că vom putea să ieșim la liman. Luaserăm stupii, iar toată mierea pe care am scos-o o vînduserăm, și era loc și pentru mai mult. El era fericit că găsise în sfârșit niște oameni care gândeau ca el, se înscrisese în Partidul Pentru Patrie și se implicase serios, participa la diferite acțiuni și spera ca așa, împreună cu ei să poată face ceva care să schimbe situația în care se află țara din cauza conducătorilor corupți și a sistemului lor vicios si viciator. Și-a făcut prieteni buni, prieteni de gândire, care au ajuns să îl cunoască și să țină la el. Cum ar fi Eugen de la Baricada.wordpress.com, cu care a vorbit multa vreme, și au apucat să se întâlnească abia acum vreo două săptămâni, ca să-i dea materialele strânse pentru "Carte pentru frate"... și uite cum e viața asta... ajungi sa cunoști pe cineva, un OM... iar apoi, într-o clipă, acel om nu mai e. Mulți dintre cei care l-au cunoscut cu adevărat și dintre cei care l-au cunoscut în ultimul timp au fost puternic afectați de moartea lui Alexandru. De mine ce să mai spun, am ajuns la concluzia că, deocamdată, voi scrie amintirile mele despre Alex în episoade. Sunt multe, multe de spus pentru că era un om minunat, bun, iubitor, dar dificil de multe ori, și mulți oameni care l-au cunoscut la diferite momente au cunoscut doar câte o fațetă a lui. Și cred că merită să-i întregesc imaginea, atât pentru amintirea lui în sufletul meu, cât și pentru toți cei care l-au cunoscut cât de puțin. Probabil mulți vor fi surprinși că Alex, razvratitul, Mărunțelul, Sandu pe care îl știau era cu mult mai OM si mai complex decât au crezut ei.

Din ultimele poze cu Alexandru Asmarandei

2011-08-06T13:56:00.004+03:00

si alte poze aici https://picasaweb.google.com/liubagrecea/AmintireAlexandruDinUltimaSaptamanaSiJumatateDinainteDeAccident?authkey=Gv1sRgCMr4spLT5s7jXw

http://baricada.wordpress.com/2011/08/04/alexandru-asmarandei-prezent/

Capatul drumului

2011-08-05T13:14:00.004+03:00

Pentru moment nu imi gasesc cuvintele. Iata faptele:
http://roncea.ro/2011/08/02/a-mai-murit-un-roman-alexandru-asmarandei-membru-al-partidului-pentru-patrie-grafician-si-stupar/

stupi, roi și alte bazaconii

2011-07-11T13:09:00.002+03:00

Joi-vineri băieții au mers la stupi, să scoată mierea de tei. Întârziere mare, din cauza vremii. Ar fi trebui s-o fi scos când am fost data trecută, dar nu s-a putut din cauza vremii rele. Și uite așa s-au împlinit aproape 3 săptămâni de când s-a scos mierea din faguri. Ei, și așa nesupravegheate, albinele și-au făcut de cap. Au roit într-o veselie. Vremea a fost caldă și ploioasă, hrană și polen aveau, timp cât să facă botci și să eclozeze noile mătci a fost gârlă. Așa că asta a fost. Peripeții de apicultori începători.
Totuși au scos vreo 70 kg de miere de tei. Și propolis. Așa că vom face cât de curând (adică după ce cumpărăm alcool alimentar dintr-ăla tare) tinctură de propolis.
De vineri încoace citesc pe forumuri informații despre roit, mătci și alte alea, așa că-n mintea mea acum sunt numai roiuri și mătci și metode de prevenit roitul.
În rest, căldură mare...
Sâmbătă și duminică - prin Herăstrău. Cer albastru incandescent, soare nemilos. Zăpușeală, moleșeală. Umbră fierbinte. Un vântișor aerisitor. Câteva rațe cu boboci pe lac... aer fierbinte. și cam atât.

Atenție la mierea din comerț!

2011-07-05T14:13:00.002+03:00

Azi am dat peste acest link http://www.medicina-naturista.ro/wp-content/uploads/2010/11/Analize_miere_procesatori1.jpg, pornind de la o discuție despre prețul mierii de pe un forum apicol. Când am văzut ce conțin aceste "mieri" vândute prin supermarketuri mi s-a suit sângele la cap de nervi. Cred că și celor care vor citi.
Ce-i de făcut? Cel mai bine e să cumpărați miere de la cineva cunoscut, apicultor, care nu contraface mierea.

Preumblări

2011-06-30T11:32:00.008+03:00

Ne-am întors din preumblările la stupi cu buza umflată. Am plecat vineri și ne gândeam să ne întoarcem miercuri. Sâmbătă și luni sau marți ar fi trebuit să scoatem mierea de tei. Iar luni-marți ar fi trebuit să mergem la dom' Moraru, să învețe ceva mai multă meserie băieții, de la un apicultor cu vechime (peste 30 de ani). Ei, dar știi cum e vorba aia, cu socoteala de-acasă care nu se potrivește cu cea din târg...
În primul rând, călătoria a început cu peripeții încă din București. Am plecat târziu, pe la 4-5. Alex a uitat de două ori cheile de la mașină, prima dată la Loto, a doua oară în Obor. A doua oară mă gândeam: să vezi acu distracție, o să stăm vreo două ore aici, cu sacoșele cu cumparături pentru la țară lângă mașină până s-o duce Alex acasă să ia cheia de rezervă și s-o întoarce... Dar din fericire cheia a fost recuperată cu bine în ambele cazuri. Și pornirăm noi la drum... Era 7 și ceva când am ieșit din București... și aproape 10 când am ajuns la Liești. Acolo am descărcat mare parte din chestiile pe care le luase Laurențiu pentru ai lui, la țară - zahăr și capete de pește (imense - erau de novac și cântăreau fiecare peste 5 kile). Au urmat scene de spart și tăiat capetele de pește în bucăți mai mici, care să încapă în oale. Apoi ne-am dus la locul de campare, la cealaltă bunică a lui Laurențiu, unde am descărcat tot restul de bagaje și încă un cap de pește. Am admirat o gașcă de pui (adunați pentru noapte în cutia unui stup), vreo 40 la număr. Vremea era bună, era cald, în ciuda orei înaintate (era 11 și ceva).
Dimineață... se auzea ceva, un zgomot care cu o seara înainte nu se auzea... erau picături care cădeau de pe streașină. Începuse să plouă de pe la 4-5 dimineața și tot continua, mărunt și îndesat. Chiar mă întrebasem de ce nu ne-a trezit Laurențiu mai devreme (era 9 și ceva), că planul fusese să ne trezim cu noaptea-n cap ca să mergem la stupi). Așa c-am stat liniștiți, așteptând să stea ploaia și să se mai zvânte pământul, ca să putem merge la stupi, totuși. Ploaia a stat la un moment dat, a dat și un pic de soare, dar am zis să mai stăm să se mai usuce puțin pământul, ca să nu rămânem împotmoliți cu căruța pe lângă stupi. Așa că ne-am făcut de lucru, am fost la moară, ca să macine Laurențiu doi saci de grâu și unul de porumb... am cumpărat și noi niște făină și ceva tărâțe. Apoi am trecut pe la tot felul de cunoștințe de-ale lui din sat, la unii după ouă și găini și rachiu, la alții nu mai știu de ce... Atunci a început o ploaie torențială - ne-am felicitat că nu ne-am grăbit să ne ducem la stupi, că ne prindea torențiala asta în câmp deschis. Apoi ne-am dus în celălalt sat, la bunica 1 (Liești), unde am mâncat borș și mâncare de pește din capetele de novac - delicioase! - iar Alex a urmărit calificările de la Formula 1. Am plecat pe la 5, încă pe ploaie, ne-am mai oprit pe la alții de prin sat, apoi ne-am dus înapoi în celălalt sat (Bucești - cel cu bunica 2, la care eram cazați), unde iar ne-am mai oprit la un nene apicultor, apoi la bunica 2. Când am ajuns acolo, în fine s-a oprit și ploaia. Ne-am mai învârtit prin curte, mai dă-i cu un pahar de vin, mai cu altul de rachiu de porumbe. Puișorii erau liberi și tot alergau dintr-un colț în altul al curții, se suiau pe papuci și pe picioare, n-aveau nicio treabă. Erau și albi, și negri, și bej-maronii. Ne-am mai distrat și cu cățeii - două piticanii: Geo, un cățel tinerel, maroniu-vulpiu cu blană stufoasă, nebunatic și lătrător aiurea și o cățea mai bătrâioară, alb cu negru, care avea un pui mic, orb încă. Și multe alte orătănii de curte - niște pui mai măricei, găini diverse și-un cocoș.
Se făcu seară, mai halirăm câte ceva (luaserăm carne, din care ne-a făcut bunica 2 o tocanăăăăă demențialăăăăă) și apoi dă-i și luptă cu vin, cu rachiu, se întinseră băieții la vorbă îndelung.
Duminică am lenevit mai toată ziua, afară bătea un vânt de zburau toate cele, mâncatul a fost o aventură - cu o mână să mănânci, cu alta să ții diverse chestii pe masă ca să nu le fure vântul. Alex s-a încumetat să iasă din casă doar înainte de cursă (pe la 3) și a găsit mai spre poartă un loc unde prindea semnal și-a stat acolo pe-o băncuță, cu laptopul în față ca să vadă cursa. A mai scăpat de mahmureală abia după cursă. Facem planuri - luni ne trezim dimineață (dacă e vremea bună) și mergem la stupi să scoatem mierea. Alex îl sună pe dom' Moraru sa vadă cum e vremea acolo și dacă are rost să ne ducem marți-miercuri la el (pe lângă Roman). Și dacă-i vremea nefavorabilă, mai vedem.
Și-a fost "mai vedem". A fost vânt parca și mai turbat ca duminică. Am plecat c-o căruță la stupi. Drum de vreo oră cu calul putere pe-un drum de țară printre câmpurile cu grâu, porumb, lucernă, floarea-soarelui și multe bălării. Am vrut să le fac poze când au deschis primul stup. Dar albinele, nervoase, au sărit pe ei. Și erau puzderie în stup, din cauza vântului n-au ieșit la cules. Așa că o lăsară baltă - oricum, se așteptau la asta. La dom' Moraru era vremea tot așa, neprielnică și n-avea rost să ne mai ducem... prognoza era că vremea se va înrăutăți, că vor fi ploi din greu până vineri... Așa că ne-am făcut bagajele, am înghesuit în mașină toate cele și, în amurg, am plecat încărcați ochi. Și asta a fost glorioasa expediție pentru cules mierea de tei, pe care n-am mai cules-o. Poate săptămâna viitoare...

Cum faci să scapi orașul de aglomerație?

2011-06-13T14:52:00.003+03:00

Simplu. Dai o zi liberă care să se "lege" cu weekendul. O sărbăroare oarecare. Rusaliile, de exemplu. Nu-mi venea să-mi cred ochilor azi dimineată, venind la muncă. 41 lejer, metroul semi-gol, Pipera - pustie! Unde sunt gloatele care se revarsa la orice ora dinspre si inspre metrou? Dar fluviile de masini? In sfarsit era liniste si pace, racoare si ceva soare. De-ar fi asa mereu...

Forfotă

2011-06-08T16:25:00.005+03:00

După ce săptămâna trecuta toate erau varză, acum văd ca nota predominantă e de agitație-forfotă-multedefăcut.
În primul rând, avem miere de salcâm (cea de rapiță s-a vândut deja toată). Am vorbit cu prietenii cărora le zisesem deja de miere și se arătaseră interesați și țuști - dintr-un foc am "măritat" 12 kg. Am mai scris e-mailuri prin care anunțam toți amicii și prietenii și foștii colegi de pe la cele x foste locuri de muncă că m-am apucat de apicultură și că am miere de vândut.
La muncă. Parcă mi se părea mie că au apărut pe-aici figuri noi, care-au umplut din locurile goale... azi s-a confirmat. A fost o ședințucă în care Claudiu, pe lângă altele, i-a salutat pe noii-veniți și a prezis că de-acum începe o nouă viață pentru EVZ, mai glorioasă. A, și mai nou avem (adica editura Evenimentul și Capital are) un consilier israelian. Întrebare răutăcioasă cu premeditare: oare onorariul stimabilului consilier din Israel depășește suma salariilor economisite (prin dat afara și demisii) minus salariile nou-angajaților?
Cu ocazia mierii o să mă văd cu prieteni cu care nu m-am mai văzut de ceva vreme. Și tare mult mă bucur! Aseară m-am văzut cu Mirela, Virgil și Irinuca... Mâine ne-a dat Mădă adunare (vechii găști de la All) și abia aștept să-i revăd și să aflu care ce mai face...

Varza

2011-06-01T14:53:00.003+03:00

E o perioadă când toate-s varză - sau așa mi se pare mie. De la perioada de concedieri și demisii încoace toate-mi par vraiște. La serviciu e de-nțeles. Acasă, de când cu albinele, mierea, călătoriile inopinate de colo-colo, activitățile cu PP-ul, iar e varza tot, venim fiecare ca la hotel, daca apare vreun proiect din care să fie o șansă sa luăm bani suntem terminați, că n-avem timp... O agitație perpetuă, care - culmea - n-are direct legătură cu mine, ci cu Alex, dar, colateral, mă zăpăcește și pe mine. Bașca, avem de lucru, fiecare câte ceva mărunțișuri, iar hardul calculatorului meu s-a bușit, doar ca să ne facă în ciudă. O perioadă în care, orice planuri ți-ai face, peste 5 minute tre' să le re-faci, peste alte 5 iar și tot așa. Varză! De-asta săptămâna trecută n-am mai mers cu Alex la Liești la recoltatul mierii de rapiță, de-aia cred că nici weekendul ăsta nu mă duc... e ca curu'. Și, colac peste pupăză, aveam prin frigider adusă de Alex vreo 2 kile de urdă de capră, și-mi vine ideea să fac clătite umplute cu urdă. Fac eu aluatul, în care zisei eu în sinea mea hai să bag și o lingură de miere. Fatal! Dacă nu au ieșit niște chestii care se lipeau ca cleiul de tigaie... care se oarecum prăjeau pe-o parte , dar mai departe, la întors sau la scosul din tigaie se făceau muci, zdrențe, în orice caz orice altceva decât clătite. Așa că mi-am pus pofta-n cui. Am mâncat zdrențele prăjite (de gustoase, erau foarte gustoase, ce-i drept) cu ceva urdă. Dar prea mare plăcere nu pot să zic ca mi-a făcut. A, și azi dimineață, altă realizare: pun la încălzit frumușel supa de găină (e drept ca stătuse ea ceva vreme uitată prin frigider)... miroase cam ciudat... gust... bleah! acră, acrită, gust nașpa de stricat - zdup cu ea-n wc. Așa ca am mâncat copios și-n dimineața asta...

O zi de marti

2011-05-18T13:32:00.006+03:00

Dacă e marţi, e şedinţă. Asta de trei săptămâni încoace. În prima ni s-a spus ca situaţia e mov, că până la sfârşitul anului trebuie să devenim rentabili, că nea Bobby nu ne mai finanţează, că urmează taieri de costuri şi fel de fel de măsuri. Că tre' să vină tot ziaristu' de la 10, că tre' să scrie mai mult etc etc. Şi că trebuie să completăm cu to(n)ţii un chestionar care să-i ajute să ia decizii pentru îmbunătăţirea activităţii etc. Şedinţa 2 - băiatu' de la personal a spus în două cuvinte cam ce puncte comune au reieşit din chestionare (adica exact platitudinile şi răspunsurile date ca sa fie date). Apoi ză big boss ne-a zis care-s primele măsuri... chestii drăguţe care sigur le-au "plăcut" ziariştilor de la EVZ (ediţia de duminică la care tre' să scrie toţi, luatul celei de-a doua zi libere prin rotaţie, creşterea numărului de pagini pentru justificarea creşterii preţului). Şi asigurarea fluxului continuu la online. Ei, şi ieri, a treia şedinţă. La care ne-a anunţat că se fac concedieri. Şoferii, toată corectura şi secretarii de redacţie. Iar şefuleţii intermediari au fost degradaţi la statului de redactori, cu leafă mai mică şi normă la scris. Cică mai urmează măsuri şi şedinţe viitoare... Pentru fiecare angajat se va stabili o parte fixă a salariului şi una variabilă. Aia variabilă va fi acordată în funcţie de îndeplinirea normelor. Care norme se vor stabili ulterior, dar până la începutul lui iunie.

Update. Azi a început să plouă cu demisii. Pen' că până luni, cei nemulțumiți de schimbările preconizate sau deja întâmplate pot să-și dea demisia și să plece în aceleași condiții cu cei restructurați - adică cu banii pe luna in curs si doua salarii compensatorii.

Bilant provizoriu: de la EVZ au demisionat circa 15 oameni.

De sambata am devenit apicultori

2011-05-02T16:18:00.002+03:00

Adica avem niște stupi, cu albine cu tot. Și i-am lasat la rapiță (cică mierea de rapiță e bestială... cristalizează imediat, dar mărunt, se face ca o cremă fină). Acu' să vedem ce-o ieși, cum ne-o merge...

Dans, dans, dans

2011-04-18T15:23:00.004+03:00

Joi seara - am reluat bunele obiceiuri ale găștii noastre de la dansuri - ieșire în Stuf. Un dj necooperant inițial, mai apoi s-a înduplecat să pună muzică ok, dar spre final nu s-a putut abține să n-o dea în bară cu Paraziții (niște melodii "tari" de tot, prin versuri mai ales). Per total distracție maximă.
Duminică - Dance Masters. L-am corupt și pe Alex, și-am ales seara de latino. Câștigătorii - și favoriții noștri și ai publicului - sunt ei:

"Poliester bio"

2011-04-15T17:13:00.002+03:00

BIO- Element de compunere cu sensul „(referitor la) viață”, care servește la formarea de substantive și adjective. [Pr.: bi-o] – Din fr. bio- (Sursa: DEX '98)
POLIESTÉR, poliesteri, s. m. Produs chimic macromolecular format din numeroase molecule de ester. [Pr.: -li-es-] – Din fr. polyester. (Sursa: DEX '98)

În ultima vreme, termenul "bio" atașat unui produs este folosit pentru a indica faptul că respectivul produs este rezultatul agriculturii organice, fără modificări genetice, fără adaosuri chimice de sinteză. Bio a înlocult "natural" deoarece acest termen a fost folosit abuziv și în mod mincinos de către industrii (alimentară, chimică, farmaceutică, cosmetică, textilă etc), care au susținut că produsele lor sunt "naturale" deși elementul "natural" din compoziția lor era în proporție infimă sau lipsea cu desăvârșire. Și atunci, cei care aveau produse cu adevărat naturale au căutat alt termen - și au ales "bio", "organic", "ecologic".

Azi, așteptând metroul spre serviciu, pe unul din monitoarele pe care se proiectau diverse reclame citesc: "H&M lansează noua colecție de haine ecologice" și apoi, în următorul cadru, apar informațiile suplimentare, pe un fundal verde: "Conscious Collection" și mai jos: "haine din bumbac bio, din in bio și POLIESTER BIO"
Bio si poliester sunt doi termeni incompatibili - părerea mea.

Căutând informații despre această aberație, aflu de aici că "poliesterul bio" e de fapt poliester RECICLAT. De unde rezultă că de fapt persoana/persoanele care au compus mesajul publicitar sunt varză când e vorba de sensul cuvintelor.
Oricum, cu siguranță că hainele din poliesterul reciclat nu vor fi mai ieftine, ci eventual mai scumpe decât altele, la fel și toate celelalte țoale eco. Doar așa, pentru ca omu' cu bani și simț ecologic (ăla care stinge becurile la ora pământului dar în rest face risipă...) trebuie să se simtă bine dând banul greu pentru a susține... ecologia. Că de fapt banii ăia se duc la oricine altcineva decât la bietul producător care ar trebui susținut...

Filme rusesti

2011-04-05T17:39:00.003+03:00

Fleacuri

2011-04-01T16:26:00.002+03:00

Trei zile de concediu, rest de anu' trecut. Joia trecută, marțea și joia asta. Luate așa împrăștiate pentru că la noi aproape toată lumea era în concediu, și mi-am zis ca măcar din două-n două zile sa fiu pe-acolo, ca reprezentant al departamentului. Joia trecuta am fost la Ploiești, să vizionăm filmul "Portretul luptătorului la tinerețe", marți am făcut o mare plimbare prin parc și apoi o vizită la Afi Cotroceni ca să-i prezint maică-mi magazine de încălțăminte, doar-doar și-o găsi ceva să-i placă și să fie comod. Ieri - am ieșit cu rolele în parc și m-am dat cu ele îndelung. Parcă-parcă încep să simt o ușoară febră musculară. Dar a fost tare bine! Mi-am promis ca anul ăsta să merg cu ele cât de des pot. Am avut baftă de vreme bună, însorită. Iarbă înverzită, flori, cântec de păsări, zbor de gâze, vânt transparent, tufe și pomi îmbobociți și gata să lanseze salve de artificii florale.

Bucurestii de altadata

2011-03-23T17:57:00.000+02:00

din primăvara de iarnă, în primăvara de vară

2011-03-15T15:28:00.004+02:00

Cam bruscă trecerea asta, din plină iarnă (cum a fost în prima săptămână de martie) în plină primăvară târzie. Dar în fine, e soare, e cald, e frumos afară. Precaută până de curând, natura parcă a-nceput a crede că gata, vine primăvara. Semnul 1: sâmbătă, când m-am întors din Herăstrău, de pe haina mea se parașutează o gărgăriță. Cam urâțică, neagră cu două bulinute albe pe laterale (probabil ca să pară o chestie neagră, mai mare și fioroasă, cu ochi depărtați). Am dus-o afară, că n-avea ce căuta în casă. Și în parc am văzut două soiuri de păsări pe care nu le mai văzusem prin parc: una semăna cu o ciocănitoare, dar scotea niste triluri ciudate, de-ai fi zis că mâțâne un copil dintr-o jucărie exasperantă; cealaltă era mică, mai mică decât vrabia, se urca pe copac sprijinindu-se în coadă, pe spate avea culoarea scoartei de copac, iar pe burtă era albicioasa cu ceva picățele maronii, avea ciocul lung, cu care căuta de zor gâze ascunse prin crăpăturile scoarței.
Semnul 2: luni, în stație la Crângași, niște țigănci vindeau zambile. Și în jurul lor zburau albine amețite de mirosul zambiliu (e prima dată pe anul ăsta când am văzut albine).

Semnul 3: azi, în Herăstrău, am văzut că, pe lângă ghiocei, au răsărit niște brândușe, și galbene, și mov. Da' astea știu sigur c-au fost plantate astă-toamnă de mâna omului. Daaar... în afară de astea, vizavi de cortul unde o tanti vinde cărțile editurilor Semne și Artemis pe gazon s-au ițit niște floricele mărunțele albe (eu le zic bănuței albi), de câmp. Și pițigoii și mierlele (locatarii permanenți ai parcului) cântau de zor.

Nu vrem garduri pe munte!

2011-03-10T17:06:00.006+02:00

Am dat peste un articol alarmant despre o lege care ar restrange masiv si abuziv practicarea turismului si sporturilor montane.
Iata textul articolului:

"APEL LA ACTIUNE pentru stoparea proiectului de lege referitor la modificarea legii ariilor protejate (OUG 57/2007), ce restrange masiv si abuziv practicarea turismului si sporturilor montane

In aceste zile la Parlament se pregateste un proiect de lege care modifica regimul legal al ariilor protejate, afectand mare parte din masivele montane din Carpati. Daca va fi aprobat in forma lui actuala, se vor institui restrictii si interdictii extrem de dure si nejustificate pentru toate formele de turism activ nemotorizat si sport montan, adica drumetie, speologie, alpinism, escalada, mountain-bike, schi de tura, free-ride, parapanta, deltaplan, rafting, canyoning. In schimb se vor inlesni alte activitati de genul exploatari forestiere, vanatoare, constructii pe teritoriul ariilor protejate, cu consecinte mult mai grave asupra echilibrului natural din aceste zone.

E vorba, printre altele, de:
- exploatari forestiere in ariile protejate, fara posibilitatea de control a acestora de catre administratori – prin excluderea articolului care prevede obligatia adaptarii amenajamentelor silvice la prevederile planurilor de management ale ariilor protejate
- constructii si investitii in parcurile nationale – prin introducerea art. 22, alineatul 11, litera i
- vanatoarea in parcurile nationale
- permiterea investitiilor in siturile Natura 2000, pe considerente economice – prin modificarea art. 28
- scoaterea din circuitul agricol sau silvic a terenurilor din ariile protejate – prin modificarea art. 27
- oprirea procesului de desemnare a ariilor naturale protejate – prin introducerea art. 11 (1), litera b2
- interdictia totala de a parasi traseele turistice marcate (desi in multe masive montane nici nu sunt aproape deloc trasee marcate, sau sunt doar cateva), indiferent de mijlocul de deplasare: pe jos, pe schiuri, pe bicicleta, pe cal - prin prevederile art. 53
- interdictia totala de campare in afara camping-urilor special amenajate (desi in majoritatea masivelor montane nu exista deloc campinguri amenajate, si chiar unde exista sunt foarte putine si prin amplasare nu acopera nevoile turismului montan) - prin prevederile art. 53
Proiectul de lege pentru aprobarea OUG 57/2007 se poate consulta aici: http://www.cdep.ro/comisii/administratie_publica/pdf/2011/rs716_07.pdf
O sinteza foarte bine elaborata si redactata de Radu Mititean de la Clubul de Cicloturism Napoca cu prevederile negative ale acestui proiect de lege gasiti aici: http://ccncluj.blogspot.com/2011/02/protest-contra-proiectului-legii.html

Daca sunteti de acord cu protestul impotriva adoptarii acestui proiect de lege va puteti manifesta adeziunea adaugandu-va in tabelul din pagina http://www.alternativetm.ro/47/624/nu-vrem-garduri-pe-munte. Acest protest va fi transmis prin email Comisiei pentru Administratie Publica din cadrul Parlamentului."

M-am înscris și eu pe lista celor ce se opun adoptării OUG 57/2007 (cu modificările dubioase recente). Cred că are prea multe "șopârle" care pot fi folosite în interesul unor iresponsabili cu bani, care ar distruge fără să gîndească orice. Și mă tem că prin adoptarea altor prevederi aș putea deveni iubitoare de trasee montane virtuale, că de umblat "brambura" prin munti (adica prin locuri pe unde NU umbla gloate de maneliști și grataragii) ar fi ilegal. La naiba! Nici să umbli prin propria țară să n-ai voie?! E aproape sigur că protestul semnat de peste 4000 de persoane și organizații Nu va fi luat în seamă de destinatari (Comisia pentru administratie publica din cadrul parlamentului), dar cu siguranță nu strică. Probabil ar mai trebui găsite și alte căi de oprire a adoptării OUG 57/2007... dar habar n-am care ar fi acelea.

Editare ulterioară:
Din păcate, Camera Deputatilor a adoptat ieri această lege... http://www.cdep.ro/pls/steno/eVot.Data?dat=20110308
asta am aflat de pe pagina de facebook a protestului http://www.causes.com/causes/585853-protest-nu-vrem-garduri-pe-munte

Sper că lupta organizațiilor de mediu și de turism nu se va opri aici și, în final, se vor modifica prevederile dubioase. Aș ajuta și eu, dar momentan nu știu cum.

sictir de primavara

2011-03-08T17:56:00.002+02:00

Deja de-o saptămână e cica primăvară. Și am o stare de sictir incredibilă. Astenie de primăvară? Nervi de primăvară. N-am deloc vreo stare primăvăratică, sau se sărbătoare sau d-astea. Dimpotrivă, m-aș ascunde în vizuină și-aș hiberna nițel... mai mult. Așa stare aiurea n-am mai avut de multă vreme. Ce primăvară, dom'le?! Fugi de-aici cu prostiile astea! Îmi sare țandăra din te miri ce, mă enervează tot, fără încetare, vreau să fac x chestii și nu-mi iese nimic, sau daca hai să zicem c-am reușit cate ceva, după eforturi seculare, am o stare de plictis total, de ne-sărbătorire, de sictir. Îmi vine să iau la bătaie pe toată lumea, începând cu mine. Mă mir, căci de-obicei simțeam primăvara, simțeam că mă bucur la ideea vagă că acuș-acuș apare soarele, se trezesc albinele, apar iarba, florile și vine vremea în care plimbarea îți face plăcere. Acum - nimic. Doar nervi că bate vântul rece, că ce-aș fi vrut nu se poate, că planurile de-acasă nu se pupă deloc cu situația din târg, că trebuie să amân nuș' ce treburi etc. Morocănoasă.

Primavara?

2011-03-03T18:48:00.003+02:00

Primavara? Unde? Păi o să vina... cândva. Poate chiar mâine, cine știe? Până atunci, avem frig, vânt, zăpadă, gheață și nori. A mai scos soarele cate un zâmbet din perna de nori, din cand în când. Prin parc însă se aud triluri... se aud ele de acum o lună și ceva. Și pițigoii și mierlele parcului mișună, zboară, cântă. Iarna și primăvara încep să se joace de-a v-ați ascunselea. Până acum a câștigat iarna.
Sâmbăta trecută ceva mi-am amintit că primăvara pândește la colț. Afară, frig și vânt tăios. În autobuz, ceva mai bine. E pe înserate. Se simte miros de flori. De zambile. Un nene și o tanti cu aspect mai de la țară s-au ridicat de pe scaune, să coboare la prima. Ambii au câte două sacoșe mari de rafie pline-ochi de zambile roz. Parfumate.

PS. Două ore după ce-am scris treaba asta, cât stăteam în staţia de tramvai de la Crângaşi, vântul mi-a lipit de faţă un fulg. Apoi încă unul. A venit tramvaiul. Când am coborât, deja ningea de-a binelea. Între timp, zăpada cea nouă, de martie, s-a depus pe jos, pe crengi, pe maşini. Într-o zi de mâine voi spune, poate... unde sunt zăpezile (de martie) de altă dată?

Roșia Montană, la 1880 de ani de atestare documentară

2011-02-07T12:56:00.004+02:00

Săptămâna trecuta am primit un mesaj pe e-mail care suna asa:
"Salutare tuturor,

Ziua Roşiei Montane în Bucureşti începe cu Marşul Roşiei Montane, ce se va desfăşura de la ora 13:30 pe traseul Piaţa Roma (Lipscani) – Piaţa Universităţii – Piaţa Romană – Muzeul Ţăranului Român.

Evenimentul de la Clubul Ţăranului, aflat în incinta Muzeului Tăranului Român, începe la ora 16 cu o prezentare istorică, urmată de proiecţia documentarelor Rosia Montana - Noul Eldorado şi Alethea - Amintiri din viitorul Rosiei Montane. Urmează vernisajul expoziţiei Roşia Montană – Ieri şi Azi, cu fotografii de arhivă şi actuale. Spre seară, mare-concert-mare cu the dada si Partizan!

Vă aşteptăm duminică, 6 februarie, să spunem împreună La Mulţi Ani, Roşia Montană!"

Cum subiectul Roșia Montană mă interesează de ceva vreme, și concluzia pe care am tras-o despre ce se întâmplă acolo e că nu-i deloc bine, în ciuda imensei reclame pe care și-o face RMGC, am decis să participăm și noi la marș. Dacă astă-vară am ratat Fân Fest, (un proiect al diverselor ONG-uri de a înviora turismul din zona Roșiei Montana), am zis măcar acum să începem să facem ceva, în afară de-a da din gură pe bloguri...

Ne-am înființat la Piața Roma (capătul dinspre bulevard al Lipscaniului, unde-au mutat statuia Lupoaicei) la 13:30 trecute fix. Era ceva lume, mai puțină decât era necesar să atragă atenția mass-media, dar mai multă decât se așteptau organizatorii... Mult tineret, dar și câțiva oameni mai în vârstă. Atmosferă pașnică. Mulți polițiști și jandarmi primprejur. S-au împărțit ecusoane verzi cu inscripții despre aniversarea a 1880 de ani de la atestarea documentară a Alburnus Major (Roșia Montană). Alex a găsit pe-acolo niște băieți cu care se mai întâlnise la protestul din fața ministerului culturii de astă vară, când marele minister al culturii refuzase să înscrie Roșia Montană în patrimoniul UNESCO. Pe la ora 14 a apărut un nene organizator care-a vorbit la o portavoce de plastic lipita pe alocuri cu scotch și ne-a povestit despre parcursul marșului și manifestările ulterioare. S-au scos bannere cu/despre Roșia Montană, s-au făcut poze. S-a depus o coroană de flori la monumentul Lupoaicei, s-au spus câteva cuvinte despre descoperirea inscripției romane care atestă vechimea minelor de la Roșia Montană, apoi s-a pornit marșul. De la Lupoaică până la Universitate am avut voie să circulăm pe banda 1, după care numai pe trotuar. Oamenii întâlniți se uitau pătrat la noi, genul "ia uite și la tâmpiții ăștia", sau ne ignorau complet. Nimeni interesat.
În fine, am ajuns și la Muzeul Țăranului, unde s-a încheiat marșul, s-au făcut ultimele poze, s-a rostit un ultim discurs de mulțumire pentru participanți și-apoi s-au strâns pancartele. Din păcate aici m-am tirat și eu lăsândul acolo pe Alex, cu speranța că o să revin mai târziu, după ce ma întâlnesc cu maică-mea, și-o să stăm să vedem și proiecția de film, concertele, expoziția de fotografii. Dar cum cunoscuții lui nu erau genul să stea la manifestări d-astea, a plecat și el, și nici eu nu m-am mai dus.

Ei, și azi, de curiozitate, am zis că caut prin presă, să văd dacă a scris careva ceva, dacă a fost băgat în seamă evenimentul... Evident că nu prea. Nimeni n-are interes să prezinte faptul că există unii care nu cred că RMGC (Roșia Montana Gold Corporation) vrea binele oamenilor de la Roșia Montană sau al localității, ori că ar aduce vreun bine statului român. Și așa oamenii cred ce spune omniprezenta reclamă a celor de la Gabriel Resources despre RMGC, mai ales că au cumpărat o grămadă de personalități care să spună cât bine va aduce extragerea aurului de către RMGC statului, localității și oamenilor din zonă.

Asta denotă și comentariile pe marginea putinelor articole apărute despre eveniment.
În Adevărul a apărut o știre:

"Roşia Montană, aniversată în stradă

* Andreea Ofiţeru Duminică 6 feb 2011

Sute de oameni au ieşit ieri în stradă, în Bucureşti şi în alte 18 oraşe din ţară, pentru a sărbători prima atestare documentară a unei localităţi din România, Roşia Montană, în urmă cu 1880 de ani.

„Au venit aici mai ales studenţi de la facultăţile de ecologie, dar şi mulţi reprezentanti ai organizaţiilor neguvernamentale (ONG) care vor să păstrăm ceea ce ne-au transmis 100 de generaţii", a spus Dan Trifu, reprezentantul Coaliţiei de Mediu. El a precizat că 18 ONG-uri vor milita în acest an pentru includerea Roşia Montană în patrimoniul UNESCO. Alături de tineri au ieşit în stradă şi arhitecţi şi specialişti în patrimoniu, printre care Silvia Oostveen, vicepreşedinte al Asociaţiei Heritage, partener UNESCO. Ea le-a spus participanţilor că Roşia Montană e cea mai veche dovadă a colaborării dintre daci şi romani şi că acest lucru nu trebuie distrus. Ea promite lobby pe lângă UNESCO, astfel încât aşezarea să devină sit protejat de organizaţie.

Și comentariile:
___________________

Symplu06.Feb.11-21:58hs
Tampiti

Mihai06.Feb.11-22:43hs
@SYMPLU
Timpit esti tu. Poate ai - sau vei avea - copii pt care ti-ai dori o lume mai curata, fara poluare, in care sa-ti fie respectata natura si istoria neamului din care te tragi. Mai gandeste-te...Uita-te in oglinda si intreaba-te pe cine merita sa reprezinti in parerile tale...

Ryan07.Feb.11-01:05hs
stiu ca alegeti pentru selectie sint deosebit prin calitati

Anton07.Feb.11-08:07hs
Romanii au o pasiune pentru iesitul in strada, chiar si cand e vb de a salva o localitate. Nu stiu cum isi imagineaza ca fac acest lucru. Un mars e doar un mars, nu e actiune care sa aduca beneficii localitatii.

Marius07.Feb.11-08:10hs
Pai de ce nu au sarbatorit la Rosia peintre rosieni? E mai cool sa iesi in strada in Bucuresti. Are cine sa te vada.

Simplu07.Feb.11-08:38hs
Salut

ioana07.Feb.11-11:53hs
In loc sa caute sponsori pentru a sarbatori Ziua Rosiei Montane, mai bine ai strange bani sa ajute oamenii din localitate. E pacat ca tot ce fac aceste ONG-uri e doar de fatada.
__________________

Asta e realitatea. Nu știm și nici nu vrem să știm. Nu ne pasă. Și emitem concluzii bazate pe neștiința și nepăsarea noastră.

__________________

Alte articole din presă legate de eveniment (nu le dau pe cele care doar transmit comunicatul de presă ce anunța evenimentele legate de aniversare):

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/elena-udrea-pentru-rosia-montana-58145.html

http://www.adevarul.ro/locale/constanta/Ziua_Rosiei_Montane-sarabatorita_la_Constanta_in_Club_Doors_0_422357834.html
__________________

Iar pentru scepticii neinformați:

există mai multe acțiuni pentru ajutorarea roșienilor.
- prima este încercarea de includere a Roșiei Montana în patrimoniul UNESCO, astfel încât vestigiile istorice să nu fie distruse. Sigur, asta nu e suficient, ar trebui alocați și bani de la Ministerul Turismului pentru dezvoltarea turistică a zonei și promovare.
- a doua - valorificare zonei prin turism. Acțiune la care putem contribui. Oricare dintre noi. Cum? Vizitând Roșia Montana. Aducând astfel bani prin turism direct roșienilor. Nu prin donații cu destinație obscură, greu de verificat.
Pentru informatii si detalii, exista un grup de discutii pe yahoo: VizitatiRosiaMontana@yahoogroups.com

Și, în final, un documentar cutremurător: Alethea. Din păcate, doar povestit, căci nu am găsit pe net documentarul în sine (căci pe cine interesează chestii d-astea neplăcute?), iar site-ul oficial nu mai funcționează (probabil a deranjat?).

Un filmulet despre consum

2011-01-24T16:48:00.002+02:00

Multi si-au pus deja intrebari, altii poate inca nu...

Film interzis si socant - adevarul despre viata220.ro

an nou si-un nou inceput

2011-01-04T17:20:00.003+02:00

iata ca la inceput de an se-anunta schimbari. s-au facut restructurari la noi la dtp, s-a schimbat seful de dtp si s-au desfiintat doua posturi de dtp. printre fericitii castigatori - si io. dar mi s-a propus o alternativa, si anume mutarea la capital tv, ca editor video. am acceptat provocarea. punct si de la capat. o meserie noua, de la zero. ceva nou de invatat. sa vedem cum va fi.

mlm-uri și cujetări

2010-12-20T16:20:00.002+02:00

mlm? ce .... mai e și aia? ei, nește chestii denumite pompos multi-level-marketing. model hamerican, mâncaț-aș! e o chestie foarte mare. adica șmecheră. pentru ăia de-o inventară, și pentru unii mai „habotnici“. nu zic că-i ceva rău. doar că nu-i cazul sa ne pierdem mințile de fericire c-am găsit rețeta succesului. da’ ce-mi veni să bat câmpii despre mlm-uri? păi dădui vineri peste unu’ și îmi fu servită o prezentare.
așaaa, și-atunci am făcut (din nou) conexiuni între diversele mlm-uri pe care le-am adulmecat în viața asta: amway, herbalife, avon, oriflame și acum, iată, nu skin.
toate se bazează pe un ceva-minune (produsele cele mai..., tehnologiile cele mai... rețeta de afacere cea mai... și așa mai departe). și, colac peste pupăză, după ce au toate aceste chestii unice și irepetabile și minunate, te mai pot face să te și îmbogățești! cum? intrând în afacere (pentru majoritatea se plătește o sumă la înscriere, care-ți ofera access la diverse chestii, eventual niște produse și desigur multă maculatură cu diverse informații despre ce și cum să faci). și ți se „garantează“ că dacă faci cu sfințenie și neabătut ce ți se spune, în x timp (care depinde numai și numai de tine) vei ajunge la nu’ș ce nivel și vei câștiga z bani. pentru asta, nu trebuie decât să vorbești cu n+1 persoane, adică să-ți suni toți prietenii, cunoscuții, necunoscuții, dușmanii și rudele și să le prezinți „afacerea“. și, dacă reușești să aduci să se înscrie x persoane, deja ai garantat un venit rezidual etc, etc. cul! simplu ca bună ziua! și toți vom fi în vreo afacere, toți vom cumpăra și vinde niște chestii minunate, deci vom fi sănătoși, frumoși, machiați și bogați! un mapamond de vânzători. și câțiva fraieri care n-au vrut să se înscrie în afacerile mlm care na, or să producă acele multe chestii extraordinare, muncind ca sclavii 100 de ore pe săptămână pe un salariu de mizerie, drept pedeapsă că n-au vrut să fie bogați și mlm-iști. dar daca și fraierii ăia se vor deștepta? atunci cine va mai produce toate minunile alea? am găsit! răspunsul e la îndemână! roboții! ce mai, visul american! toată lumea face prezentări de afaceri, cumpără, consumă, nimeni nu muncește și toți sunt bogați! o lume bazată pe consum, consum și iar consum în demență.
Oricum, din câte am văzut, toate afacerile tip mlm se bazează dacă nu pe o minciună, măcar pe o exagerare a calităților produsului-tehnologiei-serviciului, apoi pe dorința omului de a avea mai mult, de a fi mai bogat (chiar ți se recomandă să te gândești la ce-ți dorești mai mult ca să te determini singur/ă să activezi în rețea mai cu spor), de a ieși din capcana serviciu-timp-bani. de fapt, faci același lucru, dar pentru alții, și ai impresia c-ai scăpat, deși... tot castele de nisip construiești. și, în plus, nici nu-i chiar așa de simplu să-ți faci acea rețea suficient de mare încât să-ți „garanteze“ faimosul câștig rezidual... o auto-iluzionare, până la urmă. sigur, sunt destui și cei care reușesc să facă bani frumoși din astfel de afaceri. dar probabil tre’ să nu-ți pui prea multe întrebări, să faci exact ce ți se spune ca un roboțel cuminte și să ai și-un dram de noroc, precum și nervi tari (pentru a suporta zecile, sutele, poate chiar miile de refuzuri).
în fine, când m-am apucat să scriu chestia asta aveam o idee relativă despre ce voiam să spun, dar m-am rătăcit pe parcurs și-acu n-am concluzie. da’ poate nici nu trebuie. mai ales c-aici la serviciu e o căldură nebună, de simt cum mi se topesc creierii, așa că nu mai risc să zic nimic.

ze tivi

2010-12-16T16:29:00.005+02:00

de o vreme încoace nu mă mai uit la știri, la emisiunile „comentatoristice“, nici la „-șouri“, nici la așa-zisele emisiuni de divertisment. pentru că nu le mai suport. îmi creează o stare proastă, nervi și nimic bun. e adevărat, așa pierd legătura cu realitatea celorlalți, a celor ce se uită mult la toate acestea. și eventuale subiecte de comentat, sau față de care să mă indignez. și implicit să scriu. deci un blog mai sărac în subiecte actuale și mai bogat în subiecte contemplative. mai puțin analitico-critic și mai mult descriptiv. Dar prefer așa. decât să îmi umplu mintea de toate gunoaiele pe care le servesc pe tavă televiziunile de „infotainment“ (m-am crăcănat de râs cand am auzit termenul, folosit pompos de un patron din media - mogulaș, iubitor, ca tot românul cu pretenții, de termeni luați de-a gata din engleză, ca să „dea bine“).
evident, nu e nimic nou în asta, știm (teoretic) cu toții că televiziunea ne schimbă viața... numai că uneori uităm sau ne facem că uităm asta. http://www.youtube.com/watch?v=AKYCaHYYF3U

fulgi

2010-12-14T17:53:00.002+02:00

Prima ninsoare de anul asta m-a prins vineri, 10 decembrie. Ieșisem până la bancă, după un extras de cont. distanță de-o stație de tramvai. cand am pornit, se vedeau la orizont nori negri (doar într-o parte a cerului). La bancă am așteptat destul, timp în care a început să fulguiască, întâi un fulg, doi, zece și-apoi mii și sute, mânați de un vânt intens. Ieșind din banca m-a întâmpinat o mica furtună de zăpadă. N-am mai așteptat tramvaiul și-am luat-o pe jos. După ce-am trecut de stația de metrou bag de seamă că din partea opusă norului se chinuie să iasă soarele. Și chiar a ieșit. Și-am avut astfel parte de prima ninsoare din iarna asta, o ninsoare intempestivă, iar spre final chiar însorită.
Aseara - ninsoare măruntă. Azi - fugi adevărați, pufoși. O încântare sa umbli prin parc, chiar așa, în fugă spre serviciu.
foto: blogu.lu (via reportervirtual.ro)

1 decembrie

2010-12-01T16:09:00.004+02:00

Decembrie debutează în forță: frig (grade cu minus), ploaie, gheață pe ramurile tufelor și copacilor, gheață pe mașini, vânt. Drapele tricolore ude și înghețate. Un cățel scos la plimbare de la scara de bloc vecină de un băiat. Alți doi băieți se uită la cățel și râd în hohote. Cățelul se enervează și latră isteric. Cățelul pekinez era îmbrăcat de iarnă (de o stăpână nebună): o hăinuță roz matlasată... și... avea ghetuțe albe cu cusături roz (or fi fost de la vreo păpușă? sau s-a inventat încălțăminte pentru câini?). Vântul suflă tăios și cu putere. Mă precipit prin parcarea Billa ca s-ajung în stația lui 41. Văd că unii din stația de tramvai fug către cea de autobuz. La stop, oprit un 641. Mă prind care-i faza și fug și eu. Gata, l-am prins. Merge, merge. Înainte de Lujerului, câteva 41-uri înșirate. Stau locului. La podul Ciurel muuulte tramvaie stateau cârd unul după altul. Mai în față, o mașină se intervenții ratb și câțiva muncitori se chinuiau să repare cablul. Mai mergem puțin. Se aude și se simte un huruit de utilaj greu. Pe cealaltă parte a șoselei, un cârd imens de mașini militare (plecate de la paradă, bănuiesc), înșirat pe toată lungimea șoselei, până la Crângași.

fragmente. final de noiembrie

2010-11-30T18:17:00.002+02:00

cald. frig. ceață. ploaie. suplimentul Lumea în 2011. deadline. predare. texte. poze. corectură. citire. recitire. bun de tipar. mic haos. salariu. card. glamourette made in china - 10 lei. chirie. mai mica. căutăm. tocăniță. praz. dănăilă în cora. provizii. site-uri. finalizare. detalii. butoane flash. 1 decembrie. pregătiri. avioane. elicoptere. tribune. steaguri. amintiri despre 1 decembrie pe drumuri de munte.

Noiembrie; lejer, de vara

2010-11-17T18:26:00.003+02:00

Dacă nu mă înșel, toamna a debutat anul ăsta în forță: pe 31 august - 1 septembrie s-a răcit brusc vremea, parcă a și plouat, era o atmosferă de noiembrie. În rest nu mai țin minte exact cum a fost luna septembrie, probabil amestecată. Dar octombrie, cel prognozat să fie călduros, cu zile cu 22 de grade, sigur n-a fost conform așteptărilor. În schimb noiembrie cel de la coada toamnei a debutat cu o vreme de vară. 1 noiembrie a fost o zi minunată. Dar a fost urmată de două zile oribile, ceața nu s-a ridicat deloc, a fost frig, umezeală și cam deprimant. Bine că imediat după cele două zile oribile au urmat (și încă pare c-ar mai ține-o așa) zile de vară amestecate cu zile tomnatice. În a doua săptămână de noiembrie au început să cadă masiv frunzele din copaci. Și-n trei zile gata, copacii sunt desfrunziți, dacă le-au mai rămas 2-3 frunze întârziate. Aleea dinspre Arcul de Triumf are acum trunchiuri negre, despodobite de galbenul, ruginiul și ocrul coronamentului din primele zile de noiembrie. Dar ce frumos era în zilele în care ningea cu frunze! Dar și mai-nainte, până să cadă frunzele... Cer albastru, frunze în culori schimbătoare de la zi la zi, galbenul frunzișului dădea aleilor un aer vesel chiar și în zilele cețoase și neplăcute. Dar cerul de seară... Culori fantastice, topindu-se pe măsură ce ultimele raze se stingeau... Uneori norișorii împrăștiați de briza imperceptibilă se întindeau în straturi pe cer, ca niște foi pufoase, incendiate întâi în culori pastelate (bleu- roz, roz-portocaliu, portocaliu-movuliu) iar apoi, pe măsură ce cădea înserarea, culorile se accentuau, se aprindeau și contrastau din ce în ce pe fundalul care se întuneca... iar în final toate culorile se duceau la culcare, obosite. Iar pe lac, toate astea se vedeau indoit, oglinda liniștită a apei reflectând spectacolul de lumini și umbre, adăugându-i neliniștea undelor. Pe măsură ce cade înserarea, când lumina e muribundă, pe deasupra lacului trec stoluri de ciori croncănitoare, mânate de migrația lor de seara și de dimineață (n-am înțeles niciodată de ce, mai ales în sezonul rece, oștirile de ciori vin seara în oraș, înnoptează aici, pe copaci sau pe antenele tv, iar dimineața pornesc, pleacă de unde-or fi venit...)

ma intreb

2010-11-10T18:39:00.003+02:00

de vreo două săptămâni, de cand le-am văzut prima dată în Herăstrau: ce păsări or fi? Au trecut pe 1 noiembrie în stoluri către sud. Câteva au poposit pe lac, le-am vazut cel puțin o săptămână, ba mai multe, ba mai puține. Sunt negre, cam cât rațele sălbatice, dar mai filiforme, cu gâtul mai lung decât o rață și cu ciocul destul de lung (uneori mi s-a parut galben, alteori alb). Și în plus, cum plutesc ele pe apă, odata plonjeaza în apă, unde stau destul de mult, ieșind la o distanță destul de mare față de locul de intrare, uneori cu câte un mic peștișor în cioc. Ce păsări or fi?

multe distractii

2010-11-07T13:45:00.002+02:00

Au tot fost la evenimente în ultima vreme... și toate reușite. Ziua Raliței, sărbătorită în Oldies-ul mutat în buricul târgului, cu dans până târziu în noapte, practic până au închis clubul, cu lume multă și veselă. Apoi botezul micului Tudor al fratelui lui Alex, și sărbătorirea evenimentului la Casa Jienilor, într-o atmosferă plăcuta, cu animatoarea pentru cei mici care-a avut un succes fantastic la copii, cu personalul foarte atent și pe fază. Apoi ziua mea (pe care n-am prea avut chef să o sărbătoresc, am oscilat îndelung între a serba cu multă lume și a nu serba deloc, mai ales din cauză de $$$, în final i-am chemat la noi acasă pe sora și verișoara lui Alex, cu soți, copii) cand, deși nu mă prea așteptam (de obicei ma simt cam aiurea de zilele mele) m-am simțit foarte bine (și sper că la fel toată lumea). A fost o serbare sărăcuță, cu bere (care din fericire a ajuns la limită) din ultimii bani din buzunar , cu zacuscă de ghebe din lotul nostru manufacturat, alune proaspăt prăjite și cu... hamsii prăjite cu mujdei (asta în loc de tort). Voie buna, cât cuprinde.
Săptămâna trecută mi-am luat concediu, ca măcar în preajma zilei mele să fiu liniștită, să am timp să-mi fac buletinul, să lucrez la designul celor două site-uri pentru care am primit comandă, să fac apoi în dream primul site, în html cu css. M-am plimbat aproape în fiecare zi cu maică-mea prin parc și-am admirat culorile toamnei, lacul aproape secat și vietățile de pe el (rațe, gâște, pescăruși și alte păsări migratoare). Au fost câteva zile luminoase și calme, deosebit de plăcute. Dar și două cețoase, reci și jilave. Per total, de data asta chiar am simțit că m-am odihnit.

toamna si nervi

2010-10-26T13:32:00.003+03:00

azi, desi am plecat de-acasa cu voie buna, am reusit, pana s-ajung la munca, sa ma umplu de nervi. cauza? evidența populației, daravela cu eliberarea buletinelor. dar s-o luam pe firul evenimentelor (si al nervilor)
acu’ vreo luna primesc o scrisoare de la ing. im care ma anumta... ca o sa-mi expire buletinul, si ca imediat ce-l fac pe cel nou, tre’ sa ma prezint la ei ca sa „actualizeze“ datele. ok, drăguț, nu? ei, drăguț, poate, dar cu o lună înainte, când mi-a expirat cardul de ing, nu s-au deranjat să mă anunțe în vreun fel. oricum, zisei ca bine că m-au anunțat, mă uit pe buletin, expiră într-adevăr pe 4. caut pe net ce trebuie pentru eliberarea buletinului și programul secțiilor de poliție. Și aici începe „organizarea“ de fier a autorităților noastre. Dau întâi peste un site minunat de bine și de clar organivat, http://depabd.mai.gov.ro/, în care reușesc să mă prind că trebuie să mă uit la evidența persoanelor, la documente necesare. aici apar două „necunoscute“: de unde se pot lua timbrele fiscale de 4 lei și unde se plătește suma de 7 lei ce reprezintă contravaloarea cărții de identitate. Evident, nu precizează nimeni ceva de genul ăsta pe site-urile oficiale. doar din comentariile mai vechi ale diversilor cetățeni pe diverse site-uri aflu că ba se poate plăti numai la sediile locale de colectare a taxelor și impozitelor, ba că mai merge și la cec, în fine.
Caut mai departe programul secțiilor de poliție, în speranța că voi găsi, la secția la care sunt arondată, și programul biroului care se ocupa de buletine. Ei, surpriză: http://www.politiacapitalei.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1034&Itemid=1465! adică nu știm și nu ne interesează, căutați la ei, la DEPABD (primul link, la care deja fusesem, și care dădea doar ce acte îți trebuie, dar n-avea nicio grijă despre unde se găsesc rahaturile alea de biruri unde tre’ sa duci actele alea, și evident, nici vreun program de funcționare).
Nu mă las, mai caut și găsesc alt site minunat, http://www.dgepmb.ro/, unde, în fine, poți găsi adresele mărețelor birouri de evidență a populației și chiar și programul lor de funcționare! (http://www.dgepmb.ro/servicii-publice-comunitare/9).
Ei, și azi, înarmată cu acte și copii mă prezint la mizeria aia de birou care funcționează în cadrul secției de poliție. Am ajuns la ora 11. Surpriză! Programul scris cu pixul pe o hârtiuță lipită pe ușă era suficient de diferit de cel oficial, de pe site. Oricum, cert e că azi programul începea de la ora 12:30. Bun, mă preumblu, cu maică-mea cu tot după mine (ea trebuia să dea pe formular cu subsemnata că eu locuiesc la ea) și iau ce-mi lipsea, adica timbrul fiscal (de la poștă) și chitanța cu cei 7 lei pentru eliberarea buletinului (de la taxe și impozite). Când ajung înapoi la secție, de unde prima dată, la 11, era gol, nici țipenie pe hol, acu era buluc de lume, toți așteptând deschiderea... ghici?... a biroului de evidență a populației. M-au apucat toți dracii când am văzut grămădenia de lume (era de stat la coadă cu indulgență vreo două ore, dacă nu mai mult), mi-am băgat picioarele și m-am cărat. Dar cu siguranță că în orice zi aș veni și la orice oră va fi același puhoi de lume... normal, dacă ne gândim la ce program „generos“ au cei de la birourile curului... nu mai mult de șapte ore, pe care oricum le reduc cu de la ei putere, venind mai târziu... și oricum, eficiența și rapiditatea funcționarelor de la birourile de evidența populației, precum și nesfârșita lor amabilitate sunt bine știute. Așa încât cu mare drag aștept următoarea zi în care voi păși pragul minunatului birou de evidența populației, în care îmi voi pierde cu mult rost ore bune din timpul liber... Da’ cred ca daca vreo amabilă de la ghișeu o să fie prea amabilă o s-o mușc!

zacusca, nunta si muraturi

2010-10-11T13:37:00.004+03:00

după săptămână nebună cu topul, lucrurile s-au liniștit. topul era paginat. o săptămână s-au facut permutări de reclame și pagini. s-au mai adăugat 8 pagini, ca să mai prindem reclamă. a mai durat o săptămână până au obținut reclamele alea, plus încă o săptămână pentru a schimba o poza... nu orice poza, ci aceea a fraților-patroni ai noștri. și în final, s-a dus la tipar și topul.
între timp, mi-a venit ideea creață să facem zacuscă. ceea ce am și făcut. și încă în trei varante: una de vinete, una de ghebe și una de ardei. prima o făcurăm chiar după ce-am terminat cu topul, a doua imediat ce ne-am întors de la nunta de la sibiu și ultima, în weekendul asta. toate au ieșit bestial. acu’ avem zacuscă pentru toată iarna.
într-o marți, cred că acum doua săptămâni (ce repede trece vremea!), am reușit să ies cu Dana la alergat. inițial planul era să mergem pe stadionul tineretului, dar cum era contra cost, am preferat herăstrăul. și a fost foarte mișto.
apoi, de vinerea trecută pana luni am fost la sibiu, la nunta unui văr de-al lui Alex (al doilea, că anul trecut am fost, tot prin octombrie, la nunta primului). Foarte reușit, mini-vacanță. Duminică aflăm că Mirella (altă verișoară de-a lui Alex) ne-a cumpărat două găleți de ghebe de pe unde se dusese, spre munte (chiar noi o rugaserăm ca dacă mai trece pe-acolo să ne ia și nouă). Ei, și-așa că luni, imediat ce ne-am întors de la sibiu ne-am dus, am luat ghebele și-am trecut la șmotru: spălare și curățare de ghebe... vreo 4-5 kile.
iar apoi... încă o săptămână fără evenimente notabile, în afară de vremea rece, mohorâtă și ploioasă. iar vineri m-am hotărât să punem și murături. țup în piață, unde mai mult ne facem idee că toate-s scumpe, mai puțin varza și gogonelele. până la urmă am luat ardei, gogoșari și ceapă din care făcutam a treia tură de zacuscă, de data asta tip liutenița bulgărească. iar sâmbătă am ieșit relativ devreme și-am găsit și castraveți, și varză, și ne-am întors dim piață bine plouați și încărcați ca niște pomi de căciun. si gata, acu’ avem și murături pentru la iarnă.
ieri am ieșit spre seară în herăstrău... un cer fantastic, cu nori gri aprinși în portocaliu de soarele mergând spre asfințit.. niște culori fantastice, ireale, imposibil de redat. și mulți pescăruși ce foșgăiau în zbor aproape de luciul apei.

consideratii despre jurnalism

2010-09-23T14:17:00.003+03:00

Un coleg de la Capital a scris un articol foarte edificator, dupa parerea mea: http://businesscover.ro/presa-romaneasca-carpa-am-fost-zdreanta-am-ajuns/. Cred ca asta spune totul, atat despre marea masa a jurnalistilor-zdreanta, cat si despre cei care inca isi mai fac treaba asa cum trebuie... Business Cover asta, site-ul asta, a fost infiintat de cativa fosti colegi de Capital (Razvan, Vali, Victor - cei cativa care au preferat sa demisioneze decat sa accepte micsorarea de salariu din februarie-martie... plus Aurel, autorul articolului in cauza, care a ramas la Capital).

urmează o săptămână „de foc“

2010-09-09T20:08:00.004+03:00

a inceput nebunia cu Top-ul. O să stăm peste program cine știe cât, o să venim sâmbătă-duminică la munca... sper ca vom trece cu bine și peste asta, măcar de anul ăsta n-ar mai fi nervi cât casa și drame și stat inclusiv peste noapte la serviciu...

mici marunte si fara prea mare importanta

2010-09-02T15:24:00.005+03:00

în pasajul Lujerului se asfaltează de vreo săptămână și ceva. încă nu au terminat.

casa vinului doctor pușcă pare să aibă dificultăți. jumătate din magazin a fost înghițit de mic.ro care e deja în funcțiune și strălucitor. cealaltă jumătate, care conține intrarea și firma, pare a fi in renovare, sper din tot sufletul să nu se desființeze doctor pușcă, chiar ar fi păcat.
UPDATE. Am aflat că noul sediu este in piata Romană pe strada Visarion NR.9, langa pasapoarte (tel 0213101507), și urmeaza sa fie deschis altul în B-dul Unirii la fântâni, langa TCM

am văzut de câteva săptămâni niște afișe multicolore lipite prin stațiile de tramvai, pe stâlpi, mă rog, destul de omniprezente: the bulldog the spice shop. de când am vazut afișul prima data m-am întrebat ce mama naibii or vinde aștia, ia să-i caut pe net. nu știu cum se făcu, dar ieri mi-am amintit. și-am căutat. da, un magazin încă în probe, va vinde iarbă (probabil) și bongs (noroc c-am văzut într-un film ce naiba-s alea, că după aspect... aș fi zis că-s vaze decorative).

ne-am luat un tuci mărișor, n-am rezistat când l-am văzut (noi visam de cel puțin un an așa ceva). gulașuri, tocănițe, abia vă așteptăm.

am participat la concursul lansat pe site-ul experimentalist.ro pentru designul noii cutii de bere grolsch. votarea s-a încheiat ieri. azi se așteaptă rezultatele. nu-mi fac iluzii, propuneri au fost căcălău, unele foarte mișto, așa că sunt șanse infime să câștig. doar experiență. multe mulțumiri celor cărora le-au plăcut variantele mele și le-au votat.
apropo de același concurs, alex a înscris și el o variantă, virală, pornind de la ideea că grolsch e bere olandeză, olanda - țara lalelelor, a morilor de vânt, a saboților dar și prima care a legalizat drogurile ușoare. și a mers pe ultima idee, desenând berea-joint. nu i-au publicat-o pe site.

am fost pe la cristina să-i dam cd-urile cu filmările de la botez, ne-am distrat cu bebe Maria, a fost distractiv și relaxant.

ne-am abonat la livrarea de lapte de capră de la laptesibranzadecapra.ro; livrează în cate o zi pe săptămână pentru fiecare sector (la noi miercuri). E tare bun. Am luat și caș de capră, tare bun și acela.

borșul îmi reușește din ce în ce mai repede și mai bine. Păcat că cel puțin pănă acum, se apucă să facă și floare (ca la murături).

mic concediu de buzunar săptămâna trecută. căldură mare, mon cher, București, parcă nici n-a fost, nici măcar nu m-am simțit mai odihnită.

ați văzut vreodată bocanci mucegăiți? nici eu. până de curând.

a venit toamna cu vânt și ploi răzlețe. și răcorire bruscă. sâmbătă (28 august) a fost una dintre cele mai calde zile ale verii. duminica a fost însă din alt anotimp, cu vânt rece și tăios.

Grolsch - concurs GCan creative battle (3)

2010-08-26T15:02:00.005+03:00

Am urcat pe site si a treia varianta, derivata din a doua, tot cu Berilă. Daţi-mi o notă mare ca să câştig! (concursul se termină pe 31 august)
http://www.experimentalist.ro/gcan/entries/berila-revine.html

Dar cine este Berilă? Pe site-ul cu concursul l-am prezentat aşa: Propun ca noul can Grolsch sa fie reprezentat de mascota Berilă (Berilă este compus majoritar din cutii de bere – forma corpului, ochii, nasul, gura)

Grolsch - concurs GCan creative battle (2)

2010-08-20T13:22:00.004+03:00

Am aberat si o a doua propunere, daca va place, votati-o!

http://www.experimentalist.ro/gcan/entries/berila.html

P.S. Personajul compus din cutii de bere este Berilă.

Grolsch - concurs GCan creative battle (1)

2010-08-19T14:19:00.006+03:00

M-a incitat ideea de a încerca să fac designul unei cutii de bere, mai ales că se dă și-un premiu în bani, asta în afara faptului că ai șansa să vezi cutia „ta“ pe mesele oamenilor. chestie care, dacă ești un simplu cetățean care nu (mai) lucrează în publicitate, nu prea are cum să ți se întâmple. Așa că m-am băgat și eu în concurs, deocamdată cu o variantă (din maxim trei permise). Iat-o:

http://www.experimentalist.ro/gcan/entries/bule_si_valurele.html

dacă vă place, votați-o! (nota publicului contează în proporție de 40% la evaluarea finala)

talmeș-balmeș

2010-07-30T15:48:00.003+03:00

de vară, lejer... nimic deosebit, zilele seamănă între ele și fug cu repeziciune ținându-se de mână... săptămâni calde și înăbușitoare și săptămâni tropical-ploioase plus bonus câteva zile mai răcoroase. borș. ciorbe crude. ba evenimente buluc, ba pauză completă. veverițe, rațe, diverse bâzdâgănii. nori albi și pufoși pe un cer albastru. dileme, trileme. bani tot mai puțini. ce e de făcut să fie mai bine? zbateri de pește pe uscat. plăcintă cu fructe. lapte crud de la Ferma de lapte via Naturalia. Drepturi de autor. salata de vinete. iarba plantata cu mare hei-rupism în preajma zilei mediului în herastrau se usucă într-o veselie, ajutată de udatul (inundatul) excesiv cu furtunul, cu presiune maximă. o ciocănitoare. țoale hippy. informații. moșulică mi-a dat cu dedicație cartea la care am muncit în primăvară, în sfârșit a ieșit de la tipar. ne gândim să refacem site-ul. o înghețată eșuată. amici care nu se țin de cuvânt. prin birouri au început invazia de vară gândăceii misterioși (oricum, vara asta au fost muuult mai puțini față de anii anteriori. poate și din cauză că intre timp s-au construit și finalizat 2-3 clădiri de birouri în imediata apropiere). o libelulă. o terasă apărută aproape peste noapte în herăstrău, numită „fără fițe“ probabil inspirându-se de la fosta „la fițe“, căzută eroic în așa-zisa campanie de demolare a teraselor ilegale din herăstrău. au demolat 4 terase, apoi s-au construit 10 sau mai multe. în special după ce s-a dat legea care permite construirea pe spațiile verzi. talmeș-balmeș.

vineri 23

2010-07-23T15:27:00.005+03:00

O zi banală. Cald de dimineață ca de obicei în ultima săptămână, cald și umezeală. M-am întâlnit cu mama pe la gara, ca sa cautam editura de la care voia ea să cumpere o cărțulie, Bucătăria fără foc. Ajungem pe strada respectivă, nici un semn ca ar fi vreo editură. Case, curți, o mașină de poliție parcată la umbră lângă un zid părăsit, un cățel slăbănog dar jucăuș... și ajungem rapid la capătul străzii. Să ne lăsăm păgubașe... să mergem la autobuz? pornim încetișor către stația de autobuz când îmi sclipește o idee salvatoare, adică să-l sun pe alex, să se uite pe net la adresa exacta a editurii. Cu ocazia asta am constatat că mi-am uitat telefonul acasă. Dar încă o idee salvatoare: sun de pe telefonul maică-mi pe al meu, într-un târziu răspunde alex, îi explic ce și cum. Se rezolva, numai sa aștept câteva minute, că era pe budă. Până să sune, ii zic maică-mi hai sa mai mergem pe strada aia și să ne mai uităm... ea parcă își amintea că era la numărul 5, și eu tot așa... ajungem acolo, ne uităm... o curte cu gard gri înalt, poartă închisă și nimic altceva. Dar avem noroc, iese o tanti cu o mătură și-o intreb daca știe de editură, zice că e acolo, intrăm, luăm cartea, totul minunat.
Ajunsă la serviciu întâi și întâi văd că e cam pustiu pe la noi în redacție, dar oamenii nu erau nici în sala de ședințe... îmi amintesc că la 12:30 cei de la EVZ fuseseră anunțați că o sa fie o ședință cu Claudiu despre drepturile de autor. Peste ceva timp apar oamenii și aflăm că iar o să ne trezim cu mai puțini bani, în urma trecerii banilor din drepturile de autor pe cartea de munca și impozitarea în consecință. cică între 8 și 15 la sută. personal mi-e frică să calculez și să văd cu cât o să mai rămân...
A, și să nu uităm, de unde era cald, zăpușeală și nori puțini, acum jumătate de oră, pe la 3 și-un pic, a venit iar o mare furtună, cu vijelie și ploaie zdravănă.
Și încă o chestie, de unde abia așteptam să ieșim cu Maria și Tudor la o bere, a picat planul...

vederi, revederi, beri, hâc... pe care l-am băut

2010-07-19T15:54:00.003+03:00

un sfârșit de săptămână plin de evenimente, așa de multe că n-am avut încotro și-am ratat două. prima chestie, de pre-uichend, a fost anuntul fox-ilor cu căsătoria și invitatia de ieșire în baricade pe joi seara. cum joia a fost din nou cea mai lunga zi de munca, terminată pe la ora 11 noaptea, am zis pas. a doua zi, două evenimente: primul anunțat și de mult așteptat, vizita lui Pisi și adunarea cu Mirela și Virgil cu Pisi și cu prietenul ei cel neștiut de noi până atunci, Guillaume, în Herăstrău; al doilea, invitatia Mariei și-a lui Tudor să ne scoată la o bere cu ocazia zilei lor, în Piranha... din păcate nu se putea și colo și colo, așa c-a trebuit sa aleg, și ne-am dus la Pisi, că și-așa vine o dată pe an sau mai rar, iar Tudor și Maria sunt in București și ne-om mai putea vedea... ei, și deci ne-am dus, ne-am întâlnit, ne-am distrat, am văzut-o și pe Irina cea mică câteva minute, și-apoi la terasa, la bere, am trăncănit de toate pentru toți îndelung, de nu ne mai dădeam duși... am constatat că eu una m-am pilit bine de tot. iar sâmbătă, din cauza botezului Mariei cea mică a Cristinei, ne-am trezit la 8 jumate, cu capetele cât casa și-o mahmureală pe măsură, ne-am mișcat cu încetinitorul, am ajuns în fine acasă la Cristina unde-am mai stat vreo jumătate de oră așteptând diverși invitați întârziați, apoi am pornit spre biserică unde Alex a filmat iar eu am făcut poze (sper să fi ieșit și câteva mișto, că rateuri știu c-am dat vreo câteva), o biserică nouă, doar cu zidurile gata, „la roșu“ cum se zice, cu un preot tinerel și destul de simpatic, care știa sa se poarte cu copiii (zicea că are și el 3 acasă). prin curtea-șantier a bisericii mi-am rupt un toc în vreme ca ma străduiam să pozez pe toată lumea. și-n tot timpul ăsta ma simțeam oribilo-mahmuro-somnoroasă. la fel și alex. în fine, ajungem și la restaurant, unde scap și de tocul rămas. ne așezăm și dă-i și luptă, eu cu ape plate, alex cu ballantine’s-uri, și-apoi desigur, desfășurarea obișnuită, trăncăneli, antreu, trăncăneli, felul 1 etc... ajungem acasă pe la nouă seara și gata, cădem lați și recuperăm somnul lipsă până a doua zi spre amiază. duminică-zi de recuperare.

Consolidarea... consolidării

2010-07-05T16:50:00.003+03:00

De ceva vreme, de fapt de câte ori trec prin pasajul Lujerului (adică zilnic), îmi zic ia pune mâna și scrie, nu de alta, dar macar să te răcorești, despre măreața “consolidare“.
Care va să zica, acum destulă vreme au început lucrările. adică, la început, niște muncitori au pus niște pietre și alte rahaturi pe marginile pasajului, suficient cât să îngusteze substanțial pasajul subteran. și așa a rămas câteva săptămâni. după o vreme, au început ceva mișcări. Muncitorii au zgâriat superficial pereții pasajului, i-au hârșâit o țâră. Pe urmă iar a rămas așa câteva săptămâni. Bun, și-apoi începe consolidarea. Adica astuparea zgârieturilor de ei făcute. Din loc in loc au cimentat cate o mică suprafață, aleator aleasă. Și asta a fost consolidarea. Mi-am zis „poate ca or fi făcut și ceva ce nu se vede, nu trebuie să mă pripesc cu judecata“. Dar peste (iar) câteva săptămâni de acalmie, a venit prima rundă de ploi de vară. A doua zi după prima ploaie mai torențială, din tavanul pasajului subteran consolidat ploua. de fapt turna șiroaie, se scurgea un mic râuleț. Bun, m-am gândit, sper că muncitorii se vor sesiza si or sa repare beleaua. iar au trecut câteva săptămâni în care n-am văzut picior de muncitor. Si acum vreo două, hai maxim trei săptămâni, încep sa pună schele. Ei, iată ceva progrese, ma gândesc. Aș! Știți pentru ce sunt schelele? Pentru a pavoaza pereții pasajului cu plăci lucitoare. Ce consolidare! Ce astupare de găuri! Ce contează astea? Să punem plăci să astupăm totul, să arate frumos, că asta contează! Și să tocăm, desigur, banii publici (că tot e criză, nu?) pe lucrări de cosmetizare denumite pompos „consolidare“, „reabilitare“ și alte „-ări“. Că la pasajele care chiar sunt în pragul prăbușirii (podul Constanța din cartierul Chibrit) nu face nimeni nimic, chit că poate mâine-poimâine ne trezim că trece peste pod un tren și pică cu tot cu pod peste șosea. Că doar acolo chiar trebuie cheltuiți bani, trebuie muncit, nu glumă, și-atunci nu mai ies atâția bănuți șpăguiți și sifonați ca în cazul pasajelor care nu au de fapt probleme majore, dar pe „consolidarea“ cărora se dau bani cât s-ar da dacă le-ar reconstrui de la zero (cu siguranță), în timp ce de fapt se face doar o pavoazare ce valorează probabil sub 10% din valoarea încasată de „meșterii manole“ cu pile la stat.

Mamaia? Daca va place. Mie nu

2010-07-05T16:23:00.004+03:00

Ce-mi veni să scriu, așa, nitam-nisam de... Mamaia? Mai ales că nu-mi place? Ei, pur și simplu am citit pe Reporter Virtual asta, ceva de bloggeri puturoși și, cum e vară și lenea e mare, inspirație de scris ceva mai de doamne-ajută pe blog n-am, mi-am zis ia să scriu și eu o chestie despre Mamaia așa cum o văd eu, chit că nu ma tentează deloc premiul, ba poate tocmai de asta. Cred că cea mai nașpa chestie ar fi să câștig, că sigur nu m-ar lăsa inima să nu mă duc, daca tot ar fi moca. Și-atunci ce m-aș face?

Mie personal nu-mi mai place de ani buni Mamaia. Aglomerația de tip chinezesc (pe plajă n-ai loc să arunci un ac), gălăgia, muzicile din toate părțile + forfotă, mașini de fițe, tipi și tipe de fițe, fițe de fițe, totul amestecat cu băștinași tuciurii, puradei de băștinași, mizerie, culori țipătoare, voci țipătoare, personaje țipătoare, totul compactat de n-ai loc, aer, apă, nisip, nici un metru liber în jurul tau, indiferent de situatie sau moment, asta înseamnă pentru mine Mamaia. Cel puțin asta e impresia ce mi-a lăsat-o Mamaia acum vreo trei sau patru ani, cand am pășit ultima dată acolo. Eram cu gașca, într-una din vacanțele petrecute în 2 mai... în fiecare seară ne duceam ba în Vamă, ba cine mai știe pe unde. Chiar la plecare oamenii au zis hai sa facem o ultimă zi de plajă în Mamaia. Zis și făcut. Îmi amintesc că plaja era plină-ochi, de-abia aveai unde pune piciorul sa treci. Am găsit un loc relativ aproape de culoarul pentru diversele chestii cu motor pentru balacit prin apă (ski-jeturi și banane sau cum le-o zice, amicii ăștia cu care eram așa le ziceau). La fel de multă lume era și în apă ca și pe plajă. Mizerie multă, coșuri de gunoi pline cu vârf, revărsându-se. Oameni, copii, căței, o forfotă fără sfârșit prin și peste toată lumea care zăcea prăjindu-se la soare, cu umbreluțe sau fără umbreluțe. Amicii mei ziceau că le place Mamaia pentru ca e plină de viață. Da, plină, prea-plină, dând pe-afară de viață, daca viață înseamnă forfotă, țigănie, gălăgie și zgomot de-ți explodează timpanele, alergătură după senzații tari, tot mai tari, care să confirme sufletului tău amorțit faptul ca ești viu. Poate mie tocmai de-aia nu imi place Mamaia. Pentru că n-am nevoie de senzații artificiale diverse care să-mi confirme faptul că n-am murit încă, care să-mi distragă atenția de la o viață fadă. Dacă e să aleg, prefer locuri mai liniștite, gen Vama la început și sfârșit de sezon (deși nici Vama nu mai e ce-afost, devenint o Mamaie mai tânără), când vezi lume puțină sau foarte puțină pe acolo, sau câte un țărm de mai nimeni știut. Și daca mă plictisesc cumva, sunt destule locuri interesante prin zona Dobrogei de văzut, de aflat, de povestit, pot merge și la o discotecă, dacă am chef. Dar nu forfotă și agitație într-una, să mă simt furmică într-un mușuroi de furnici. Mă simt destul de furnică în mărețul București, nu-mi mai trebuie și-n vacanță. Nu îmi place.

mersul pe bicicleta...

2010-06-21T13:46:00.003+03:00

...nu se invata asa de usor cum ma asteptasem. In saptamana asta de vacanta ce-a trecut mi-am zis ca-i musai sa invat sa merg pe bicicleta. Am gasit niste biciclete mai micutze, asa ca pt mine, in parcul kiseleff. Si-n cele doua ore de inchiriere, in prima zi, m-am chinuit ca pe hotii de cai. groaznic si enervant, ca nimic nu-mi iesea ca lumea, imi dadeam la greu cu pedalele peste gambe, in orice caz nu mi s-a parut ca fac vreun progres. maxima realizare: sa dau o pedala, sa pun un picior jos. n-am reusit sa leg doua pedalari. mergeam cam c-o trotineta. Alex mai mult a stat dupa fundul meu sa imi zica sa incerc sa fac ba aia, ba ailalta, iar mie mai nimic nu-mi reusise... transpirasem 7 transpiratii si aveam genunchii de guma cand s-au terminat cele 2 ore. Din fericire, a doua oara cand ne-am dus chiar am reusit sa biciclez. prost, desigur, cam c-o directie aproximativa, mai ales cand treceam pe langa oameni, mame cu carucioare si copii, catei in lesa etc. cred ca de teama manevram mai prost ghidonul. In fine, satisfactia a fost destula c-am reusit sa dau din pedale, suficienta cat sa acopere durerea de fund si vanataile pe care mi le-am facut in aceasta lupta cu bicicleta.

Muere lentamente

2010-05-27T14:36:00.003+03:00

Muere lentamente

atribuit lui Pablo Neruda, dar scrisa de Martha Medeiros

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

------------

Muere lentamente / Martha Medeiros

Muere lentamente
quien se transforma en esclavo del hábito,
repitiendo todos los días los mismos trayectos,
quien no cambia de marca.
No arriesga vestir un color nuevo y no le habla a quien no conoce.

Muere lentamente
quien hace de la televisión su gurú.

Muere lentamente
quien evita una pasión,
quien prefiere el negro sobre blanco
y los puntos sobre las “íes” a un remolino de emociones,
justamente las que rescatan el brillo de los ojos,
sonrisas de los bostezos,
corazones a los tropiezos y sentimientos.

Muere lentamente
quien no voltea la mesa cuando está infeliz en el trabajo,
quien no arriesga lo cierto por lo incierto para ir detrás de un sueño,
quien no se permite por lo menos una vez en la vida,
huir de los consejos sensatos.

Muere lentamente
quien no viaja,
quien no lee,
quien no oye música,
quien no encuentra gracia en si mismo.

Muere lentamente
quien destruye su amor propio,
quien no se deja ayudar.

Muere lentamente,
quien pasa los días quejándose de su mala suerte
o de la lluvia incesante.

Muere lentamente,
quien abandona un proyecto antes de iniciarlo,
no preguntando de un asunto que desconoce
o no respondiendo cuando le indagan sobre algo que sabe.

Evitemos la muerte en suaves cuotas,
recordando siempre que estar vivo exige un esfuerzo mucho mayor
que el simple hecho de respirar.
Solamente la ardiente paciencia hará que conquistemos
una espléndida felicidad.

fragmente

2010-05-25T16:51:00.002+03:00

scanteierea razelor printre frunzele de salcie. un avion mic si alb pe cer. coada de doua ore la inchirieri biciclete. zi libera. bulevardul unirii, cu soare, vant, picaturi de ploaie, copaci si catei. herastraul invadat de ambarcatiuni. o ratza cu 9 boboci. mirari retrospective. pana acum 3 ani, muzica avea o importanta mai mare pentru mine, se poate vedea chiar pe blog, aveam deseori postari cu muzici; oare de ce acum nu mai e asa. absurditati politicianisme. tara lui papura-voda. lapte. varza noua. piatza. politia calare. caini. pisica-vanatoare care a prins o vrabie. nori. cer noros. foarte noros. negru-violet. ploi de seara. mici vijelii. cald. zapuseala. verde. biciclete. serial coreean. intalniri cu elena, dana si natalia, prestabilite si anulate. cer albastru cu nori. cu barba-fara barba. filme chinezesti cu zburatori. bere. alune. povestea cu bicicleta furata din fatza firmei si hotul tupeist, care, intrebat fiind de un coleg care fuma acolo ce face (taia lantul cu un cleste), a raspuns senin ca a uitat cifrul... iar la ceva vreme, vine politia, anuntata ca s-a furat bicicleta in cauza... lebede. ratze. floare cu paduchi.