BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

sâmbătă, 23 iunie 2018

Cujetări din puțul gândirii

Pentru că lumea în care trăim se încăpățânează să fie nebună, n-avem încotro şi trăim vremuri agitate şi interesante, dacă ar fi să nu privim din pielea noastră de români ce trăiesc în România.

Deci conjurația penalilor şi imbecililor e la un pas de a se înstăpâni complet, fără niciun drept de apel din punct de vedere democratic. S-au folosit de mecanismele democrației pentru a instaura dictatura. Şi încă o dictatură a penalilor şi delincvenților, incapabili să gândească mai departe de până în dreptul nasului. Că vorba aia, poți să fii şi un hoț deştept, nu doar un borfaş limitat.

Ei, şi toată mizeria asta stă să sară în aer, opoziția şi dna-ul încearcă să muşte din ei, psd-ii fac mitinguri ca pe vremea lui Ceauşescu de 23 august, îşi vâră cozile lor de topor în toate structurile şi mecanismele care i-au împiedicat, şi dărâmă pas cu pas toate piedicile din calea fericirii lor şi anume din calea făuririi statului penal ideal, unde infractorii fac legea şi toți ceilalți sunt vinovați de ceva şi trebuie să le plăteasca infractorilor bir pentru că au privilegiul să viețuiască în minunata lume nouă.

Suntem la un pas distanță de realizarea unei distopii orweliene. De fapt, s-a ajuns aici pentru că deja ne stăpânesc din umbră de ceva vreme, dar acum i-a apucat sfruntarea să iasă la lumină şi să schimbe şi aparențele. Vor să nu se mai poată atinge nimeni de ei orice ar face. Vor să fie regi. Împărați. Cezari.
Sper să se înece dracului cu puterea aia pe care o râvnesc. Că na, după o dictatură la un timp variabil vine o revoluție, o răsturnare, un război... Astea sunt din păcate rezultatele faptelor unor minți înguste şi limitate mânate doar de ambiții şi sete de putere... Şi cine suferă? Tot oamenii de rând...

vineri, 22 iunie 2018

Festivalul fulgerelor

Cum luasem bilete la Caravaggio, la Happy cinema din Liberty Centre, am spart uşa la serviciu şi am mers sportiv pe jos în mare viteză.

De cum am ieşit pe poartă a fost evident că vine furtuna, ploaia, şi că vine fix din partea unde mergeam eu.
Norii se întinseseră pe tot cerul aproape, spre apus era un pic mai liber şi soarele mai strecura raze. Spre răsărit erau nori cenuşiu-pământii cu contur difuz iar mai în spate era vizibil că ploua. M-am rugat să nu mă prindă potopul înainte să intru la Liberty şi am băgat o viteză la mers de m-ar fi luat radarul pentru depăşirea vitezei regulamentare.
După ce am intrat pe Sebastian, puțin înainte de parc s-a pornit o vijelie de ziceam că mare minune să nu mă prindă potopul. Dar s-a mai calmat. Am ajuns la Liberty, aici pe Progresului

joi, 21 iunie 2018

Albania - ca o altă Românie

Impresia mea despre Albania, dicolo de diferențele geografice și etnice, e că este exact ca o altă Românie, poate mai în urmă cu vreo 10 ani.


La fel de prost condusă, la fel de învățați cu învârtelile și șmecherelele, la fel de „civilizați” în sens civic - nepăsarea cu care își lăsau mașinile vraiște în mijlocul străzii, pubelele de gunoi pline-ochi, comercianții de etnie rromă, casele dărăpănate cu pirande și puradei... (asta vorbind de Saranda. Care e oraș turistic, deci mai înstărit, cu mai mulți bani circulând. Nu mai vorbin de Ksamil, unde se vede că turismul e la rang de cinste. Nu știu în alte orașe mai puțin favorizate cum o fi... e drept ca și la noi dacă compari Constanța cu Petrila... o să ai mari diferențe, și de tot felul. Așa că... unde o fi adevărul, nu pot ști.)

Dar comparând Mamaia cu Saranda, aș zice că Saranda stă mai bine. O ajută și așezarea geografică între Italia și Grecia, și relieful mai spectaculos. Arată altfel un oraș-port care coboară pitoresc în trepte către mare. Și care are în față insula Corfu.

Prima poză e cu priveliștea care se vedea dimineața la 8 de la balconul camerei noastre.


La micul dejun am aflat că în programul inițial s-a produs o rocadă între cele două zile, din cauza prognozei meteo. Erau acum mai mari șansele de ploaie și mai mulți nori, așa că, în loc să mergem la plajă la Ksamil Beach, am mers să vedem lacul Syri i Kaltër  și apoi cetatea și orașul medieval Gjirokastra (Gjirokastër).

Am mers iar pe un drum șerpuitor care ne-a redus viteza până la lac. În drumul spre el am observat că tot treceam pe lângă și peste un râu foarte limpede, care pe unde era mai adânc era foarte albastru-turcoaz. Era râul Bistricë. Exact ca râul Bei. Doar că ăsta era sistematizat până aproape de lacul-izvor.
Deci chestia cu singurul lac /râu care e aşa turcoaz pe care am auzit-o despre Ochiul Bei... Şi am mai văzut un râu de culoarea asta şi prin Bulgaria.

Aici era izvorul. Apa bulbucea venind din adâncuri.
În jurul lacului şi râului era construit un întreg complex foarte frumuşel, cu restaurante, terase, care pe mal care pe apă... toate pline de flori. Şi am mai văzut nişte libelule albastru-metalizat inclusiv pe aripi, aşa cum numai pe Nera şi pe încă un râu de prin Caraş-Severin mai văzusem (Caraşova?).
Era o căldură exact ca în Cheile Nerei în iulia-august, aşa că mi-am băgat picioarele. N-am intrat decât un pas mai mult decât în poza de mai jos, când răceala de ghețar a apei mi-a ajuns de la sistemul nervos periferic la cel central şi am simțit că parcă mi se taie picioarele, aşa că am ieşit repejor.

Am stat vreme de o bere pe una dintre terasele de pe apă, era acolo aşa plăcut de-ai fi stat în prostie.


Ei, uitasem să zic, aici iar ne-am suprapus cu scuteraşii, care ne depăşiseră pe drum, aşa că era plin peste tot. Dar până ne-am preumblat noi şi am făcut poze grosul plecaseră şi devenise chiar plăcut.

Ne-a adunat cu greu Andrei şi am plecat spre Gjirokastra. Am mers iar pe nişte serpentine, am urcat şi coborât nişte munți. Mă uitam că la munții ăia ai lor se vedea cum se încrețise şi se deplasaseră straturile de rocă dură în felii paralele, inclinate la aproape 45 de grade. Unii versanți erau pietroşi şi acoperiți doar de tufe şi o iarbă sărăcăcioasă, alții, mai umbriți, aveau păduri de pini.

După munți am ajuns la şes sau poate podiş, unde iar am mers mult, iar am observat cazemate ici şi colo... În cele din urmă am ajuns la picioarele unui deal pe care am urcat un pic cu autocarul până la localitatea Gjirokastra. Satul sau poate orăşelul urca pe colină, un sat cu centrul vechi format din case de piatră, cu acoperişuri tot de piatră, frumos înşirat pe ulițe pietruite şi pline de prăvălioare şi magazinaşe şi bistrouri. Oarecum o combinație între Sighişoara şi Arbanasi.


Am urcat la cetate. Trepte de piatră şi bunicuțe sărmane care vindeau mileuri şi broderii şi plante medicinale.

Ajunşi sus Am avut impresia că cetatea e o chestie mică, un castel ceva. Ei bine, e ditamai cetățoaia. Are şi castel, şi tot felul de acareturi, o curte imensă prevăzută cu o scenă unde din vechime se organizau spectacole de zilele importante ale oraşului. Apoi şi o biserică şi nişte beciuri, totul pe o suprafață destul de mare. 

În depărtare, spre munții din zare ploua şi tuna.
O bucată de oraș văzut de sus.

Acareturi.
Scena și biserica în spate. Pe fundal de ploaie.
Biserica.

Pa lângă biserică, în jos.
La baza bisericii tot felul de încăperi, tot felul de arcade.


Și o gâză verzuie - eu - care urca foarte interesantele trepte.
Am cutreierat cam în fugă partea asta de cetate, apoi am zis să ne întoarcem. Când să ieşim am văzut că arcadele se continuă şi în partea opusă celei în care fuseserăm. Am dat o fugă şi pe acolo, prin catacombele reci şi umede şi cam neluminate, e o zonă care e in restaurare încă. Am găsit aici o mini grădină cu o bisericuță minusculă iar pe uşa ei era o denumire haioasă legată de numele unui turc, o să caut pe net poate găsesc, că memoria mea e praf.
Ei, şi după ce am mers prin galeriile întunecate am ajuns într-o zonă unde intrai complet în catacombe şi nu te descurcai fără frontală, moment în care ne-am întors, apoi am ieşit pe poarta de intrare.

De aici am coborât înapoi în orăşel, pe ulițele pietruite. Ne-am învârtit, am vânat suveniruri, am mers pe diverse străduțe iar la un moment dat, căutând unde să bem un fresh, o bere, ne-am pomenit urcând spre un restaurant situat destul de sus, de pe terasa căruia se vedea superg panorama oraşului cu tot cu norii de ploaie din depărtare.


Aici am luat şi al treilea model de bere locală. Asta e ElbaR, berea zonei respective. Până atunci nu găsisem altceva decât Birra Korça sau Tirana. Oricum, toate-s un fel de Bergenbier, adică foarte soft, de hidratare.



După această pauză de peisaj și hidratare am pornit cu autocarul înapoi în Saranda. Am mers ce-am mers până la hotel. Imediat am ieșit ca să căutăm un loc să halim. Am vrut întâi la o tavernușă locală cu specific pescăresc, dar aveau numai preparate din pește, iar Cristina și Alex nu erau deloc iubitori de pește sau fructe de mare, așa că am pornit mai departe. Am ajuns pe promenadă și am văzut o terasă simpatică, ne-am așezat la masă și n-am regretat.

Până să vină mâncarea a început o ploaie nu foarte intensă, dar carea ne-a adus un curcubeu. Care nu a ieșit el prea frumos în poză, dar ceva-ceva tot e. Era al doilea curcubeu de Albania. Noi fiind în a doua zi de Albania.



Ospătarul - am aflat a doua zi de la colegii de excursie - știa ceva română, și spunea că bunicul lui a fost vlah. Mâncarea foarte bună. Am luat o ciorbă de miel lângă care am primit un sfert mare de lămâie, și a fost perfect așa. Și o rachia a fost foarte potrivită.

Seara tot așa ne-am plimbat îndelung prin Saranda, am făcut cumpărături din supermarket și apoi am ieșit pe plaja din fața hotelului. Șezlongurile au fost perfecte, luna aproape plină care se tot furișa printre nori subțiri și schimbători lumina marea și golful din stânga. Cum vorbiserăm, eu și Cristina am decis să facem o baie nocturnă în mare. Aqua shoes au fost la marele fix, că tot malul era o bolovăneală maximă și riscul de înțepare în tălpi era maxim. Chiar am înotat câțiva metri stânga-dreapta, a fost foarte tare. Pentru mine chiar a fost prima dată când înotam noaptea în mare. Și la lumina lunii!

luni, 18 iunie 2018

Bună ziua, Albania!

În a treia zi am pornit spre Albania dis-de-dimineață. Am ajuns relativ repede, a durat mai mult statul la vamă. Vama era ca un soi de autogară de provincie, am văzut și un căluț de povară care păștea pe lateral pe-un deal, i se vedea doar o parte de spinare și hai să-i zicem șaua, deși era o construcție arhaică, am găsit o poză foarte relevantă aici
Apoi am intrat în țară, care mi-a părut stâncoasă, cam aridă, cu multă piatră peste tot și orașe ca la noi cele de provincie mai sărace. O caracteristică clară e prezența cazematelor. În nordul Albaniei erau puzderie, peste tot, nu puteai să nu le observi mai devreme sau mai târziu. Le-am regăsit mai târziu și pe coasta mării ionice. Pe unde-am umblat n-am mai văzut atâtea. E drept că nici nu am umblat eu cine știe ce. Din mersul autocarului nu am apucat să prind niciuna în poză cât să se înțeleagă ce e.

După lunga traversare a Albaniei - nu am trecut prin Tirana, am fost undeva la o relativ mică distanță, dar am evitat-o. Primul oraș mare prin care am trecut a fost Vlorë. N-am apucat să fac nicio poză, dar era clar că e altceva. Bulevarde largi, blocuri înalte, multe construcții în plin avânt, totul în construcție. Plajele abia se pregăteau pentru sezonul turistic. Partea de litoral e impresionantă, cu hoteluri, plaje care mai de care, promenadă, na, turism big style.

Am lăsat în urmă acest oraș și am continuat drumul paralel cu marea, aveam marea în dreapta și munte, sau stâncă, în stânga. 

Ne-am urmat drumul care a început să urce pe versantul muntelui, pe un drum plin de serpentine. Caracteristic a fost că pe o parte aveam munte, iar pe cealaltă, marea. Un fel de jumătate de transfăgărășan. Am urcat și am urcat până undeva la maximul unde ajungea șoseaua, în pasul Llogara. 




Aici aveam un restaurnat pe dreapta șoselei, altul pe stânga. Am ocupat mese care cum am putut, am comandat, eu o ciorbă de legume și o bere locală, deși mă tentau și fructele de mare dar am zis că lasă, or mai fi zile și pentru asta.
A durat ceva popasul, până a comandat toată lumea a mâncat și a și plătit. De aici de sus se vedea marea, dar cam cețoasă, că emana aburi... Soarele arunca o lumină brutală, de miez de zi, așa că pozele n-au ieșit prea minunate.

Cât am stat noi acolo au început să sosească o grămadă de oameni pe scutere, aveau și numere de concurs pe ei. Flori Șerban, mai vorbăreață, a intrat în vorbă cu ei și a aflat că erau italieni, un club al iubitorilor de Vespa, și participau la un circuit. A doua zi, când i-am reîntâlnit la lacul Syri i Kaltër, am citit pe numerele de concurs că era vorba de circuitul celot trei mări - Giro Tre Mari





Apoi am mai mers un pic cu autocarul până la punctul de belvedere amenajat special unde ne-am pozat la greu, am făcut și o poză de grup.




Am pornit mai departe spre Saranda (Sarandë), tot pe drumul șerpuit paralel cu marea. Multe peisaje frumoase, stânci și mare, aloe uriașe, peste tot leandri înfloriți, măslini, floră mediteraneană. Aveam parțial soare, parțial nori către partea de munte. La un moment dat am văzut și un curcubeu, nu mai știu dacă înainte sau după Himare.
Tot mergând pe drumuri sinuoase cu viteză mai redusă, s-a făcut târzior, am prins o imagine cu soarele gândindu-se să apună.


Am ajuns în Saranda la lăsarea serii, când dumul părea că nu se va mai termina vreodată. Am mers pe străduțe unde oamenii își lăsau mașinile ca la noi, mai pe mijlocul străzii, că nu se așteptau să vină un autocar pe acolo, a fost foarte interesant. Ne-am învârtit pe străzile alea de câteva ori până am ajuns la cel mai apropiat punct de hotel. Hotel complex Joni se numește locul unde am fost cazați. Drăguțel, cochețel, dar l-aș compara foarte bine cu hotelurile de la noi. Aparent mișto, dar cu tot felul de hibe la partea de gândire funcțională. Bunăoară nu aveai cum să lași aerul condiționat să meargă cât nu erai în cameră, pentru că la scosul cartelei din suport se oprea complet curentul. Și la duș, lipsa unui paravan, perdele ceva făcea să generezi lac în toată baia când făceai duș, și alte câteva mici detalii lipsă dovedeau că s-a luat în calcul doar estetica, nu și funcționalitatea lucrurilor.
Altfel curat și în regulă.
După ce ne-am cazat am ieșit în oraș să explorăm. Tot în trei, aceeași echipă de șoc. Am mers pe jos până la supermarket, doar că deja închidea, apoi mai departe pe străzi oarecum la nimereală, până, cu un ocol măricel, am ajuns mai spre centru. Am găsit niște scări care coborau, am mers pe ala și din aproape în aproape am ajuns pe faleză, pe promenadă. Aici era lume multă care se plimba, multe restaurante, plăjuțe, magazinașe, palmieri și flori. Am mers toată faleza de la un capăt la altul, apoi ne-am întors la o terăsucă care ne plăcuse și unde am luat cina.





La întoarece am mers restul falezei până în port, unde a trebuit să urcăm iar scări, pentru că era îngrădit.

Duminici şi ploi

Duminica asta m-a corupt Elena să ieşim în oraş, să colindăm pe la Street Delivery, pe la Bounty Fair şi mai zicea ea ceva de un atelier de caligrafie.
Totul a debutat cu o amânare, la ora când ar fi trebuit să pornească Elena spre Universitate a început să plouă torențial la ea. A amânat plecarea pe când stă ploaia. Eu eram în Herăstrău, acolo era doar amenințător de înnorat. A picurat un pic dar chiar doi stropi nu mai mult şi s-a oprit. Undeva departe spre televiziune tuna.
Am pornit spre Romană pe jos - schimbaserăm locul de întâlnire - şi... surpriză!  Pe trotuarul cu Herăstrăul, la Aviatorilor, era uscat, pe trotuarul dinspre Primăverii şi peste tot încolo spre Dorobanți-Romană era ud şi bălți. Fusesem la marginea ploii.
Ei, am ajuns pe jos până la Perla, acolo am luat un autobuz până la Romană. Elena a ajuns şi ea. Am pornit spre Verona, la Street Delivery. Aici a inceput să picure. A stat. Iar a picurat. Ajunseserăm până la bisericuța anglicană când a pornit o rafală zdravănă. Ne-am adăpostit momentan sub  copertina unui restaurant, apoi am traversat strada și am poposit la terasa unui mic restaurant numit Home, terasă unde mai fusesem cândva cu Mărie și Tode. Am prins și o masă sub televizorul care difuza nu știu ce meci de la Cupa mondială. Am luat o bere de care am cam tras, că ploaia a fost insistentă, continuă și cu rafale intense din când în când. Mai slăbea, mai pornea iar ca un duș, a tot plouat cât am stat acolo. Am trăncănit, am pus țara la cale...

Când am terminat berea am pornit pe Dionisie Lupu în sus către Bounty Fair unde deja se închidea, plecau toți expozanții bine plouați, apoi am continuat către TNB, unde voiam să vedem expoziția de stampe japoneze. Evident se vizita doar până la ora 6, or era deja spre 7. Măcar știm care e programul și poate om reuși într-unul dintre weekend-urile următoare. La pieja de teatru japonez de pe 19 am aflat că totul e sold-out, așa că ne-am liniștit.

Am pornit spre centrul vechi, în ideea să halim ceva înainte să mergem fiecare la casele noastre. Pornise iar ploaia, am lipăit pe străzile ude, am avut ciudata inspirație să mâncăm fructe de mare într-un restaurant cu specific grecesc. Primul avea niște prețuri babane, am căutat altul, ne-am învârtit la greu pe străduțe până am nimerit la taverna grecească cu gyros unde sunt angajați numai asiatici. Am luat kebap de vită cu oaie, dar zău că nu mi-a prea plăcut. A doua oară nu mai intru acolo să mă bați. Doar ayranul mi-a plăcut.

Una peste alta, a fost amuzant să merg prin ploaie prin centrul vechi, m-am felicitat pentru ideea de a lua sandalele de drumeție, bune și la trecut prin apă, că s-au uscat imediat.

joi, 14 iunie 2018

Perfetti sconosciuti

Cumva

Sveti Naum, un locșor plin de biserici

După drumeția pe munții Galicica, cu vârful Magaro, am pornit cu autocarul din pasul Livada către Sveti Naum.

Nu ştiam prea multe, doar ce ne zisese Andrei, că e un complex de mănăstiri, că e diametral opus oraşului Ohrid peste lac şi că de acolo se ajunge cu barca la izvoarele Ohridului.

Am ajuns pe un soare arzător dar cu tunete din stânga spate, dinspre munți, unde un nor cenuşiu se târa legat prin firişoare de ploaie de pădure şi munte. Ne aşteptam să ne prindă şi pe noi la un moment dat, eram pregătiți psihic.


Împreună cu Cristina şi Alex am intrat pe poarta complexului. Am trecut de multele căsuțe cu suveniruri, cu frumosul lac în dreapta. Am depăşit şi un complex de restaurante şi ne-am îndreptat spre mănăstire. Mănăstirea era un complex cu grădini, fântâni, garduri, păuni liberi, totul amenajat într-un stil unitar, pentru mine uşor kitsch-os, dar cât de cât acceptabil. 



Am asistat la spectacolul împăunării unui păun care a zburat din pom şi a aterizat în fața noastră, începând apoi să se înfoaie şi să-şi trepideze penele şi pantalonaşii.


Cun nu prea ştiam exact încotro să o luăm, am apucat-o pe un drumeag care ne-a dus la altă mică bisericuță, de unde am luat apă, apoi am mers mai departe, pe urmele unor indicatoare ce arătau alte bisericuțe. 

Încă 700 de metri până la următoarea, întâi pe lângă râu printr-o pădurice plină de țânțari şi de smochini, apoi pe o pajişte. Bisericuța era in reconstrucție sau renovare şi era extrem de mică, decorată cu un cuib de rândunici cu pui.

Am mers mai departe spre următoarea bisericuță. Mirişte şi câmpie, apoi am cotit cumva şi am intrat într-un tunel verde printr-un crâng tânăr. 


Mergând prin tunelul poetic am ajuns într-un loc mai luminos, unde râul se lățea, se făcea parcă lac şi am observat mai multe izvoraşe care curgeau în el. Deci ajunseserăm la izvoarele Ohridului, doar că nu cu barca ci per pedes, ca exploratorii. Era foarte frumos aici. 


Drumul ne-a ocolit apoi pe partea cealaltă a lacului-râului, tot prin tuneluri verzi, apoi printr-o pajişte, iar pe dreapta am văzut cocoțată o bisericuță frumuşică, cochetă, la care se ajungea pe trepre printre smochini mici. E străjuită de un zid de apărare, care fereşte bisericuța şi curtea ei plină de flori ca o grădină botanică.


Am intrat în curte declanşând un clopoțel dar nu a apărut nimeni. Ne-am tot învârtit prin grădină pozând cu frenezie florile superbe când pe drumul din josul bisericuței a trecut un nene îmbrăcat ca de munci în grădină și ne-a văzut. A urcat și ne-a invitat să vizităm și interiorul bisericii, ne-a deschis, ne-a explicat cât de veche este, că picturile murale au fost renovate acum vreo 10 ani - lucru care n-a lăsat cu gura căscată, pentru că păreau mult mai recent renovate - ne-a întrebat de unde suntem, a fost foarte simpatic si de treabă nenea


Am pornit mai departe pe drumul care ne-a dus printre niște acareturi mai în paragină, apoi printr-o livadă, până am ajuns la drumul principal din fața intrării la Sveti Naum. Culorile se schimbaseră, soarele nu mai strălucea așa tare, era molcom și auriu dar repede și des acoperit de perdeaua de nori.

După o pauză de-o masă rapidă la restaurantul de pe lac, unde am sorbit cu nesaț o bere macedoneană și am devorat o gurmandska pleskavița, am pornit spre ieșire, să mai aruncăm o privire la suveniruri, dar peisajul superb al apusului pe lac ne-a deturnat. S-au făcut multe poze, am intrat și cu picioarele în apă, a fost foarte mișto. În momentul ăla am regretat un pic că nu am apucat să fac o mică baie în lac, dar aia e nu poți să le faci pe toate.






Related Posts with Thumbnails