BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

duminică, 22 aprilie 2018

Canionul de liliac - Rusenski Lom

Parfum de liliac. Verde mult, galben de rapiță şi maro de arătură sub un albastru strălucitor.
Suntem în Bulgaria, nu departe de Ruse. Canionul Rusenski Lom, în zona chiliei rupestre de la Ivanovo.
Am urcat trepte de piatră trecând de biserica rupestră, înotând prin mirosul de liliac, până sus pe deasupra canionului. Se vede întreaga panoramă a canionului în formă de S, larg, cu pereți calcaroşi erodați în forme interesante. De jos, dinspre râul Rusenski Lom, cel ce a săpat canionul, răzbat triluri de broaşte, iar din tufele de liliac de pe creastă ciripiruri păsăreşti.
Pornim să coborâm, pe ecopoteca Gramovets, către nivelul luncii râului. Descoperim vegetație de junglă, cu liane şi arbori împodobiți de liane, ne întâmpină o căldură umedă exact ca în Cheile Nerei pe porțiunea dinspre podul Bei spre cantonul Damian. Şi țânțărimea aferentă.
Doar că porțiunile alternează şi peisajul şi microclimatul se schimbă şi ele. Față de Cheile Nerei a fost parfum. Traseul ales de Andrei ne-a coborât, ne-a plimbat prin diverse porțiuni de junglă apoi ne-a urcat din nou prin altă parte pe canion, de unde am ajuns din nou în poteca ce ducea către biserica de la Ivanovo.

Apoi am mers către peştera Orlova Chuka (stânca vulturilor). O peşteră calcaroasă foarte ramificată, cu ceva stalactite şi stalagmite, dar nu extrem de multe. Impresionante sunt mai ales coridoarele din porțiunea numită Labirint. Am văzut doar un liliac micuț dormind, probabil grosul erau în alte galerii, mai nevizitate. Am văzut ceva  peşteri de când drumețesc, dar asta are un ceva aparte. Sigur,probabil nu am văzut destule, dar chiar şi aşa. Are un ceva distinctiv.

Finalul călătoriei a fost la Ruse, unde am mers un pic pe faleză, apoi ne-am îndreptat spre centru. Mulți castani în floare şi tot atât de mulți copaci cu flori roz în plină explozie florală. Am văzut copacii ăştia şi în Bucureşti, dar rar. Spre toamnă fac un fel de păstăioare. De data asta centrul Ruse-ului mi s-a părut mai provincial ca ultimele două dăți, nu ştiu să explic exact de ce, poate pentru că am mers pe stada aia în lucrări de pavare şi bordurare... poate că tăiaseră scurt ramurile copacilor de pe aleea centrală... poate că era ceva mai puțină lume... nu ştiu.

În fuga autocarului, un instantaneu dinamic. Un bănuț de aramă incandescent lunecând spre orizont de pe cerul albastru  bordurat cu roz-portocaliu-movuliu către stratul verde intens şi crud  susținut de statul maro intens al pământului. Sub toate, farfuria gri a şoselei. Si cerul zgâriat in W-uri de dârele alburii aurii ale avioanelor.

vineri, 20 aprilie 2018

O zi de rahat

Una din zilela alea când nici nu ai dormit cât e nevoie, când te jenează şi te enervează ceva, când la muncă e avalanşă de urgențe de la clienți nesimțiți, când totul arde, e mult, e urgent de îți vine să bați pe cineva.

Perspectiva excursiei ce vine parcă nici nu mă mai încântă, la gândul că ce drăguț o să umblu eu prin canioane bulgăreşti cu botu' ăsta umflat şi care se simte dubios, parcă juma' de față e de buldog, flencănitoare. Bleah!

miercuri, 18 aprilie 2018

Cu botu' umflat

Şi ziua inexorabilei operații dentare a venit. Se formase un chist la rădăcina dintelui, destul de mare, am dedus eu din conversația profesională a dentiştilor.
Nasoală experiență. Ce-i drept nu chiar aşa nasoală cum mi-aş fi putut închpui, dar nasoală. Cu freza pe os, scobit pe deasupra rădăcinii dintelui, o groază de operațiuni nasoale toate. A durat circa o oră toată "distracția".
Aşa că acum umblu cu botul umflat. Comprese reci is the leac.

2 zile mai târziu. Botu' tot umflat. Verificat cu dentistul, e un hematom. O să fie bine. Cândva.

luni, 16 aprilie 2018

Spotlight festival 4. O părere personală

După deschiderea de joi, despre care am scris deja, am ajuns şi sâmbătă.
M-am întâlnit cu Nico la Hanul lui Manuc. De aici se prefigura aglomerația ce urma să fie.

Am pornit spre piața Națiunilor Unite. De la stegulețele colorate am intrat pe Calea Victoriei. Era să nu vedem deasupra capetelor noastre proiecția 100 styles of textures, drăguț simpluț. 





Am ajuns la chestia cea mai spectaculoasă, și anume concursul de video mapping de pe palatul CEC. Foarte mișto. M-a dezamăgit proiecția românească, care era foarte colorată și mult prea plină de toate clișeele posibile, vulturi aurii, whatever. A fost ceva gen șaorma cu de toate, să placă la toată lumea. 
Am urmărit toate cele 6 proiecții, unele mi-au amintit de ce-a fost la ediția din toamnă de pe Casa Poporului, altele mai puțin. Aia românească era clar nouă.

Am luptat să ne deplasăm și să mergem mai departe. După ce-am trecut de ambuteiajul din fața CEC am trecut de șotronelul de pe clădirea BCR și ne-am oprit puțin să admirăm omul fără față sau masca metamorfozată de texturi, apoi am înaintat pe sub pendulul lumios și am ajuns la Pisica nomadă, care chiar era o chestie drăguță. Am ajuns și la intersecția cu Elisabeta, unde am luat-o către Primăria București. Am traversat spre Cișmigiu și am privit proiecția. Ok-ish.

Am mers pe bulevard în sus apoi, spre TNB. Am văzut că hotelul de pe colț  Elisabeta cu Victoriei avea și el o imagine proiectată, ceva cu umbre de oameni fericiți. Și Cercul Militar parca avea ceva oarece, a, da, aia cu pupăturile. Așa, și la Universitate erau cărțile de joc și o imagine pe una dintre clădiri.

Pe TNB era un ecran pe care era proiecta un film documentar-propagandistic pentru centanar. Ăsta măcar era ce trebuie. Cum timpul zburase fără să ne dăm seama și se apropia ora limită pentru transport, n-am stat mult să privim filmul de pe TNB și am luat-o pe scurtătură către Odeon. Aici iar nu era prea interesant, fațada era luminată în culori schimbătoare iar scrisul cu „iubire” în toate limbile pământului rămânea locului.

Mergând mai departe am ajuns la palatrul telefoanelor pe care printre elemente de caleidoscop zbura un fluture, am depășit și asta, pe fațada Novotel, unde era îmbulzeală, era o altă proiecție de video-mapping mai psihedelic-colorată, am răzbătut cu greu mai departe și am ajuns la Disco Balls-urile asortate cu DJ-ii de la Virgin Radio - aici chiar era antren, muzica tare dar bună te cam făcea să îți vină cheful de dans. 

Am trecut și de aici mai departe, am ajuns la grădina lumioasă de la Krețulescu, foarte de efect. La întoarcere pe bulevard am văzut că și pe clăditea MAI era proiectată o imagine tricolor partiotardă. Mergând mai departe, pe clădirea BCU am văzut filmulețul despre istoria Căii Victoriei fostă podul Mogoșoaiei - un film drăguț, un pic rudimentar pe alocuri.



Apoi am pornit pe lângă Ateneu - care, personal mi s-a părut a fi prea din cale-afară de colorat și încărcat de proiecția luminoasă pe străduța ce duce spre Magheru.

Și cu asta gata, am apucat să prindem Nico ultimul metrou iar eu ultimul troleu. 

Deci una peste alta drăguț, aglomerat, din păcare unele obiective parcă prea înzorzonate și sau/și prea tricolorizate, cu prea mulți vulturi aurii și pesudo-lupi dacici aurii și ei... Cumva parcă prea pe gustul doamnei primar. Vezi? D-aia n-o să ajung eu vreodată primar.

Explozie de verde. Şi de flori

Începusem cu avânt postarea asta dar se vede că n-am salvat nimic.

Azi, pe când alergam în jurul lacului, priveam fascinată bolțile verzi, de verde viu, ale copacilor şi tufelor... Alergam printr-un pseudo-tunel verde. Lumini şi umbre, soare şi vânt răcoros. Pe lac rățoii făcuseră o gaşcă şi pluteau calmi. Un rățoi şi o rață mare şi mai blondă dormeau pe pontonul dezafectat al debarcaderului din dreptul Casei Presei. 

Frunze şi frunzulițe făceau cu mâna soarelui ce se tot ascundea pâclos printre nori transparenți.




La finalul turului de lac am luat-o prin Grădina Japoneză - văzusem de ieri că nu mai era închisă cu lacăt ca săptămâna trecută. Cireşii ornamentali cu flori bogate, luxuriante se răsfățau în soare în fosta poiană de lavandă. Oamenii roiau printre cireşi ca albinele, îmbătați de rozul petalelor şi de frumusețea florilor. Prea multă lume pentru gustul meu aşa că am făcut câteva poze şi dusă am fost.

Pentru mine ziua de azi a fost un fel de baie de verde crud şi roz pufos, o beție verde - roz cu soare şi cer.

vineri, 13 aprilie 2018

Căldură mare

Vreme de nevralgii, guturaiuri și răceli - dimineața și seara răcoare, ziua cald, leșinător de cald. În scurtele excursii de prânz la Lidl am transpirat și aveam exact senzația pe care o ai când ești la mare, dar nu pe plajă ci în oraș. Aceeași căldură combinată cu răcoare de briză.

Mă simt haotică, în sensul că aș vrea să fac multe, dar mă tot împiedic în amănunte contradictorii. Am cele două excursii care iată, vin acuș-acuș, am cheltuieli importante cu reparatul de dinți și nu știu cum tre' să pun și bani deoparte pentru banii de buzunar și asigurarea de călătorie pentru marea călătorie balcanică de mai-iunie. Au mai fost și încurcăturile cu cardul de membru de la Worldclass încurcate la recepție, sper ca măcar asta să se rezolve azi.

Dimineața în spatele blocului ciripesc fel de fel de zburătoare noi în plus față de obișnuitele vrăbii și porumbei. Toate cele înfrunzesc de la o zi la alta într-un ritm alert.

Mă trezesc tot mai greu dimineața, iar sunt low energy, dar îmi revin - sper.

În drumul printre căsuțe şi blocuri până la Afi m-a zăpăcit o boare, un miros de liliac. Halucinații olfactive? Ei bine, nu.  Pe lângă Plaza am descoperit un liliac în plină floare ascuns undeva după un şir de meri înfloriți şi ei.


Tot vineri eram pe cale să pornesc în descoperirea Spotlight festival-ului complet, doar că m-a făcut Nico să mă răzgândesc, că zicea că ar vrea sâmbăta. Aşa că mi-am puf pofta-n cui până în seara următoare.

Lumini multicolore

Cu falca amorțită am pornit-o pe jos pe cheiul gârlei spe Unirii. Blocuri, pomi în floare, căței mărunți şi certăreți la plimbare.

În trecere am constatat ce frumos arată părculețul din centrul pieței Unirii, cu iarba verde aprins şi pomişori cu flori de un roz incandescent.

Am tăiat-o prin centrul vechi circulat dar încă neaglomerat apoi pe Academiei, apropo am văzut la Universitate o grămadă de chestii de street food şi lume buluc - posibil să aibă legătură cu Spotlight festival.

Am sosit în piațeta din fața Ateneului şi mirosurile de friptane cârnați şi alte d-astea m-au întâmpinat, odată cu puhoiul de lume. M-am postat în dreptul scenei şi m-am plictisit aşteptând. La un moment dat apar unii care se postează cam în fața mea, în special unul înalt m-a „bucurat” că mi-a luat priveliştea. Mă trezesc că unul dintre ei mă salută - era Mihai R. Începe şi show-ul, primii nişte ucraineni parcă, drăguț dar neimpresionant. Apoi alții britanici parcă, aici da, a fost show. Ha, cica e fix pe dos! Ăia interesanții, Light Balance, erau ucrainenii.

Nu m-am obosit să încerc măcar să fac vreo poză, cu costumele lor luminoase dinamic şi coregrafia alertă era imposibil să îmi iasă ceva decent. Dar am găsit pe youtube show-ul lor filmat pentru America Got Talent.


Show-ul s-a terminat, mulțimea a pornit pe urmele britanicilor să vadă obiectivele Spotlighi spre splai, eu am pornit invers, spe Victoriei, tot pe jos. Ateneul arăta frumuşel dar de atâtea crengi nu se vedea de-o poză bună. Am pozat palatul Ştirbei, care arăta bine, cu tot cu Calea Victoriei inundată de maşini în ambuteiaj. Am ajuns şi la muzeul Antipa, care e şi el frumos luminat... şi gata.


Ori mâine ori poimâine vreau să merg de la un capăt la altul, să văd toate obiectivele. Oricum, şi spectacolul mulțimii e interesant în sine.

marți, 10 aprilie 2018

Prin soare, printre miresme

Alerg printr-un delir al corcoduşilor în floare, şi mirosul lor mă îmbată. Soarele străluceşte pe un cer albastru, lacul luceşte liniștit. Iarba verde licărește împestrițată de floricele galbene, albe, mov, albastre... roz....
Din loc în loc, pâlcuri de pomi în floare aruncă mreje aromate spre trecători. Castanii şi-au început şi ei înmugurirea. Rațele sălbatice de pe lac navighează liniştite.

La un moment dat o boare distinctă de aromă de toporași mai-mai să mă devieze de la traseu, noroc că erau după gard, de neatins și greu de văzut. O altă piedică a fost porțiunea de zambile dintre fostele pavilioane Expoflora. Oricum, la tot pasul apărea ceva frumos, o floricică, o frunzuliță, un pițigoi, o veveriță.

A fost cu adevărat o vreme superbă și am constatat că m-am și bronzat de-a lungul alergărilor mele de sărbătoare.

joi, 5 aprilie 2018

ca înainte de ploaie

Toată ziua a fost o atmosferă ca dinainte de ploaie. Chiar când am ieşit din bloc, în plin soare, m-a întâmpinat un miros exact ca după trei stropi de ploaie. Nu ştiu de unde până unde.

Seara, în drumul spre dentist, cer acoperit, amenințător şi o zăpuşeală antipatică. Exact ca înainte de ploaie.

O pisică neagră în stația lui 139. Un moş cu nepoți încearcă să o sperie uşuind-o din vorbe, dar pisica n-avea treabă, paşte liniştită nişte verdeață.

În 139 o aglomerație cum n-am mai prins, în mod normal nu urcam, dar din cauza dentistului mă grăbeam aşa că am mers ca o sardea înghesuită în conservă.

Tot drumul până la Poli s-a mers horror, parcă tot mapamondul ieşise să circule fix atunci fix acolo. Dovadă că pe la Timpuri Noi pe Calea Văcăreşti nu era niciun trafic.

După plombat şi terminat chinul cu prima măsea tratată, când am ieşit afară eram bucuroasă, îmi zâmbeau florile de prin copăcei, o plăcere. Mai ales că operația o să fie mai încolo, în vreo 2 săptămâni, momentan răsuflu uşurată, o să tremure future Liuba mai încolo.

miercuri, 4 aprilie 2018

miros de primăvară. dinți

Se pare că treaba cu dinții o să devină foileton, că îmi tot servesc surprize şi complicații. Grozav! Că tot povestea Cris de aventurile ei cu măseaua de minte... na, se pare că mă paşte şi pe mine o operație.

Dar să lăsăm chestiile neplăcute deoparte, că odată şi odată poate s-or rezolva şi ele.

Azi am constatat că aerul e plin de miros de primăvară.  Miros de pomi în floare. Te amețeşte şi te face să uiți de miasmele oraşului. Şi când te gândeşti că au luat startul de vreo săptămână.  Că abia înainte de Florii s-a gândit primăvara să vină de-a adevăratelea, după topirea nămeților. Abia aştept să trag o alergare în zilele astea libere către şi prin Herăstrău, să mă îmbăt cu mirosul de flori de corcoduş...

A, şi uitasem ziua de luni, când Dana, de ziua onomastică, ne-a răsfățat cu brânzeturi gourmet fel de fel, cu fructe, vin şi pate de casă. Şi chiar a fost o zi mişto, şi pentru noi, şi pentru ea.

marți, 3 aprilie 2018

Înotul printre nori

Duminică aveam un chef nebun să înot. O zi aiurită, ba ploaie torențială dimineața, ba soare şi vânt. O zi cu nori spectaculoşi. Toată ziua m-am uitat la ei, ba albi, ba gri-oțel, ba albăstrui, în mii de forme incredibile.
În drum spre sală m-am bucurat de corcoduși în floare, de narcise îmbobocite, de frunzulițe verzi și de vântul înviorător (în cartierul meu de baștină sufla extrem de nervos, dar în oraș era mult mai prietenos).
De la piscină se vedea bine spre parcul Titan-IOR. Şi cum înotam aşa, mai priveam pe geam la cetatea norilor mereu mişcătoare şi schimbătoare. Şi la câțiva porumbei care se mai refugiau de vânt pe marginea geamului.
Am înotat vreo oră - fără pauze - și mă tot gândeam văzându-i pe alții care înotau în diverse stiluri că deh, ar fi cazul să mă apuc și eu să învăț, să încerc mai multe... Doar că fiind aglomerat, nu-mi dadea mâna să staționez pentru experimente și să încurc circulația pe culoar (chiar dacă mulți alții n-aveau nicio greață să facă asta).
Cumva, ar fi ideal să învăț să fac pluta (da, culmea, ceea ce poate toată lumea mie nu-mi iese așa simplu) și să nu mă mai panichez dacă iau apă la bord. And the next step - bras. șamd.
Partea mișto e că, se pare că alergatul mă ajută cumva la rezistență (probabil legat de respirație) de pur și simplu nu m-am simțit deloc obosită după o oră. Dacă nu mă freca la cap maică-mea să vin acasă mai curând, cred că mai mergea o oră de bălăceală. A, da, și data viitoare musai să-mi iau apa cu mine, că la un moment dat mă cam deshidratasem - de asta mi-am dat seama abia la vestiar, după saună.

La lifturi, la plecare, am admirat încă o dată peisajul norilor către parc, prin imensul geam. Între două straturi de nori întunecați, unul sus și altul jos, un strat alb diafan se umflase ca o pânză de corabie cu nervuri...

Am terminat de citit Ambasadorul invizibil de Nichita Danilov. De unde îmi plăcuse la început, în ciuda macabrului din partea cu androginii, în partea cu ambasadorul invizibil m-a enervat, m-a plictisit, a fost prea mult, prea, prea. Am trecut la ceva mult mult mai hrănitor: Portretul artistului la tinerețe de James Joyce.

dinți şi toporaşi

Mă amuzam acum dându-mi seama că pot asocia pauzele de scris pe blog (valabil de juma' de an doar) cu momentele când am avut aplicația de Blogger dezinstalată. Că de la muncă n-am timp, acasă n-am chef să mai pornesc calculatorul doar pentru scris, iar de când mi-am făcut abonamentul la sală a rămas şi mai puțin timp. Da' pe telefon poți să scrii aproape imediat (mă rog, la cald) ce ți-a trecut prin minte la momentul x... că dacă amâni zboară ideea fără urmă.

Aşa că azi m-am trezit de dimineața cu o falcă-n cer şi una-n pământ (nici chiar aşa, doar cu falca umflată) după lucrările stomatologice de ieri. Am cujetat ce pana mea să fac, am decis să merg să fac radiografia prescrisă tot aseară just in case că s-ar agrava lucrurile. Am anulat şi rezervarea la cycling ca să nu provoc soarta. 
Deci dimineața m-am distrat cu chestii d-astea. 

La prânz, ca să mă mai mişc, am ieşti cu colegii la cumpărături în Lidl. La întoarcere am trecut fix pe unde am trecut şi ieri. Diferența - pe lângă un bloc înflorise din răsputeri un lan de toporaşi. Tot spațiul verde era invadat de movul vitejilor toporaşi. Care ieri abia se luptau să iasă la lumină.
Muguri de corcoduş, pe care-credeam arşi de îngheț, au revenit la viață şi stau să izbucnească la lumină.  Ca şi cum, constrânsă până acum să stea înghețată, natura şi-a încordat muşchii şi brusc aruncă în aer comanda: start!

sâmbătă, 31 martie 2018

alergare şi teatru

Am profitat de vremea caldă, perfectă pentru alergat şi am ieşit la prima alergare pe anul ăsta în Herăstrău. Că sună tare aiurea "prima alergare în regele Mihai".

Frunzulițe, câteva floricele mai curajoase pe jos, iarbă înviorată pe alocuri, câteva rațe şi vaporaşe. Destul de puțini alergători, am văzut mai mulți când mă întorceam. O alergare reconfortantă, dacă nu vorbeam cu Nico să ne vedem la târgul de la intrarea Charles de Gaulle cred că puteam să mai dau o jumătate de tură.

Seara, teatru. Aveam bilete luate la Căsătorie în trei la Teatrelli, o comedie de situație relaxantă, fără pretenții.  Mariei nu i-a plăcut, lui Cris şi mie da. După am mai stat la o bere să ne mai punem la punct cu cine ce mai face şi să punem la cale următoarea adunare a găştii dansatoare...

vineri, 30 martie 2018

Odeon, AR şi VR

Că tot se revarsă peste noi tehnologii noi, iacă am ajuns şi eu să mă uit ca vițelul la poarta noua la diverse chestii... Ocazia a fost o vizită la teatrul Odeon. Cu Terra. La fața locului am aflat că era Ziua mondială a teatrelor, de aceea aveau tururi ghidate şi intrare liberă. 

Oamenii se pregătiseră serios şi pe lângă ce se putea vedea cu ochiul liber prin teatru, am descoperit cu ajutorul Augmented Reality (AR) imagini de epocă cu clădirea teatrului, cu actori, cu inaugurarea, filmulețe de epocă, în fine, multe lucruri interesante. Suportul pt AR erau nişte lucrări artistice despre care ai fi zis că sunt tablouri moderne, dar care privite prin intermediul telefoanelor şi al aplicației culturesc100 îți dezvăluiau acele imagini şi filmulețe de care vorbeam mai devreme.


Odată intrați din foyer în hol ne-a fost prezentat un filmuleț cu date interesante despre istoria clădirii şi personalitățile artistice care şi-au legat soarta de acest teatru.

Apoi am vizitat sala mică de la subsol, cu instalația de vizualizat emoțiile spectatorului. Amuzant.



După asta am urcat scara şi am ajuns în holul mare unde ne aşteptau costumele Doinei Levința.



Am urcat apoi în sala mare la balcon, apoi am coborât jos, în sala mare. Aici ne-a aşteptat o experiență Virtual Reality, deoarece cu ochelarii VR vedeai în jurul tău în sală personaje de epocă, ba o demoazelă cochetă, ba un soldat, ba un filfizon a la Caragiale, iar pe scenă vedeai începutul unui spectacol de pe vremuri.

Apoi am făcut o incursiune pe scenă apoi în culise.






Apoi, când credeam că gata, am mai re-intrat în sală pentru momentul-surpriză. Sala are, de la începuturile ei, tavanul decapotabil! A fost foarte tare. S-au lansat baloane spre luna de afară.
Ce pot spune, chiar a fost frumos, antrenant și surprinzător. O surpriză plăcută.

Related Posts with Thumbnails