BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 8 noiembrie 2017

Cică

Anul ăsta, începutul de noiembrie cu ziua mea cu tot mi-a fost foarte neclar și haotic. Ca și vremea de afară, cețos.

Cea mai mare zăpăceală și stare contradictorie am avut-o din cauză că fix de ziua mea, care pica sâmbătă, fix atunci s-a găsit Irina să își facă nunta. Cu scuzele de rigoare și cu anunțat din timp, așa că, deși nu mi-a plăcut deloc, am decis să merg.
În plus, colac peste pupăză, și Cătălina, care se serba și ea pe 2 noiembrie și-a organizat party-ul de ziua ei tot pe 4 noiembrie.
Pentru că știam că merg la nuntă și naiba știe când apar și eu, nu m-am combinat la organizare. așa că de ziua mea am fost la nunta altcuiva și la party-ul de ziua altcuiva. A fost un pic nu știu cum, adică nu m-am simțit chiar ok. Și în străfundurile întunecate ale spiritului de scorpion, am fost chiar pissed off. Și încă mai sunt. Ceea ce mă pune pe gânduri în ce privește dacă nu o fi fost mai bine să îmi bag picioarele și să fac cu totul altceva, cumva ca anul trecut, să plec naibii undeva departe, ceva doar pentru suflețelul meu. O să meditez la treaba asta și poate la anu' o sa fac ceva și n-o să mă mai simt așa dedublată - the good me, care se bucură și nu se simte ofticată că alții și-au adjudecat ziua mea, și the bad me, care ar înjura și-ar băga picioarele sau ar face fițe ținând să fiu eu aia care se simte bine și în centrul propriei mele atenții.

Cică stăm bine, ca nație. Și avem o conducere beton. De aia simțim cu toții că ne ia mama dracului, pentru că viitorul sună bine.

Cică am chef. Da, poate de dormit și de făcut orice altceva în afară de a merge la muncă zi de zi.


marți, 7 noiembrie 2017

Călătorie spre Maramureș

Pe 21 septembrie, cu noaptea-n cap, adică la 5:15, pe aripile taxiului, am ajund la punctul de întâlnire de la Izvor. Era imediat după „alarma” de furtună care s-a dovedit un fâs. Era cam răcorică, iar până să plecăm a început să și picure. Se pare că au fost unii care s-au speriat de alertele meteo și au renunțat.
Autocarul a ajuns mai târziu, pe la 5:30 (dacă știam nu mai luam taxiul și veneam cu metroul, dar na, nu poți ști niciodată cum e). Nu era nicio figură cunoscută, doar parcă ceva vag, din vedere. Așa cum era figura colegei de bancă - Denisa - pe care s-a dovedit că o știam din vedere de prin excursiile cu Terra (și ea pe mine).
În cele din urmă a sosit și autocarul, ne-am suit, am pornit. Ziua avea următorul plan de mers: Ploiești, Brașov, Sighișoara, Ungheni (unde am luat masa la un mare împinge tava, Darina se numea), Târgu Mureș, Bistrița, Năsăud, Moisei, Borșa.
A fost lung drumul. Dar și interesant. Am prins niște nori luminați de soare și petice albastre de cer de toată frumusețea. Iar la Ungheni, unde am făcut popasul pentru masa de prânz, am putut să și fotografiem cerul.



Acest restaurant pe sistem autoservire avea mâncare ieftină și bună. Iar după masă am văzut că avea în spate diverse acareturi: un iaz, niște țarcuri unde am descoperit niște căpriori și niște ponei și parcă și niște păsăreturi.
Apoi ne-am urcat iar în autocar și iar am meeers până la intrarea în Maramureș, unde iar am făcut o oprire scurtă, la un popas în stil rustic maramureșan.

Apoi am pornit mai departe spre Borșa. Am mers prin orășele, sate, comune - și peste tot m-a uimit abundența de viloaie și de șantiere de construcții și de depozite de materiale de construcții. S-a dus pe apa sâmbetei imaginea mea despre Maramureș.
În cele din urmă am sosit în Borșa. Am mai prins un pic de lumină cât să ieșim puțin prin oraș înainte de masa de seară, să o luăm puțin pe-un drumeag ce pornea la dreapta și urca printre dealuri.





 Am găsit chiar și un mic monument al eroilor. Am mai urcat un pic, dar s-au înmulțit lătrăturile și câinii , s-au rarefiat casele și ființele umane, așa că nu ne-am avântat mai departe ci ne-am întirs la șosea continuând până spre minimarketurile de unde urma să ne luăm apă și care ce mai dorea.

 Fix vis-a-vis de supermarketul de unde ne-am luat apă era un alt magazinaș-bar, unde mi-au plăcut cei trei bătrânei ce stăteau la bere sub îndemnul reclamei de coca-cola „Deschide și savurează fericirea”.
Mai aveam timp doar de întors la cazare, să ne lăsăm achizițiile și să coborâm la cină.
Cina a fost bună, consistentă și extrem de binevenită, cu supă, friptură și desert. Am stat la palavre până mai târzior... alții și-au continuat seara și la un joc de ping-pong sau biliard - exista o sală amenajată în acest sens la subsol.

luni, 30 octombrie 2017

Maramureș plai cu flori... și cu betoane

Da, e frumos Maramureșul.
Doar că prezența atât de multor căsoaie viloaie, toate de beton și complet nerespectând frumusețea și tradiția zonei m-a surprins (neplăcut). Cumva mă așteptam să vie, dar nu în așa măsură. Și nu așa de-a... ca mucii-n fasole. Când ai așa o frumusețe  - pentru care e renumită zona, vin turiști etc etc... adică alții apreciază... tu lași ce ai frumos în paragină și construiești lângă (sau în loc de) o măgăoaie de beton, mare, cât mai mare, că de, să fie modern. Aproape că-mi părea rău că ăia o duc bine muncind prin străinătățuri și au bani să își facă viloanțele alea stricând aspectul tradițional al satului transilvănean.



Practic, îmi dau seama că am ajuns prea târziu în Maramureș, e așa, ca „la steaua care-a răsărit”: azi o vedem și nu e. Așa și cu frumusețea satului maramureșan - pe când era autentică și nealterată n-o vedea nimeni, acum, că e trâmbițată și vin turiștii s-o vadă, s-a compromis.
O imagine despre fenomenul ăsta am găsit-o la proiectul „Mandrie si beton”, care cumva explica mentalitatea ce sta in spatele fenomenului. M-am bucurat mult cand am descoperit, mulțumită colegilor de la muncă acest site care mi-a limpezit mirarea și confuzia legată de noul Maramureș.

Ce mi-a plăcut și într-adevăr mi-a redat imaginea despre cum a fost și ar fi trebuit să fie Maramureșul tradițional a fost Muzeul Satului Maramureșan. O bucățică de Maramureș autentică și frumoasă.

Dar ca să punem lucrurile într-o ordine oarecare, să stabilim: am fost în Maramureș la vreme de toamnă, în perioada 21-24 septembrie (deci puțin după vârful sezonului), într-o perioadă ploioasă, la câteva zile după furtunile devastatoare din vestul țării și după alarma falsă de mare furtună de la București.
Am avut vreme bună, ne-a plouat într-o singură zi și am stat cazați în Borșa, chiar la intrarea în localitate, la o pensiune-viloaie de beton.

Despre ce-am văzut însă... într-un episod ce urmează.

vineri, 27 octombrie 2017

Ultima Vamă (în cazul meu prima și ultima pe 2017)

În septembrie, weekendul cu numărul 2, (9-10 septembrie) gașca noastră mocăită pusese la cale o iețire de sfârșit de sezon în Vamă. Conu știa pe cineva care închiria o vilă întreagă pentru weekend și trebuia doar să ne adunăm destui cât să renteze pe cap de locuitor afacerea asta. În stilul nostru caracteristic ne-am adunat, socotit, calculit, calculot de în final eu personal abia dacă aveam habar câți suntem.
Am plecat din București vineri noaptea, abial la ora 21 am reușit să ne adunăm la Sălăjan la statuie și s-o pornim. Ultimul întârziat a fost Clona, după ce-a ajuns și el o pornirăm.
Călătorie de noapte la ceas de miazănoapte pe sub luna cu aripi de nor străveziu și schelet de vânt. Am ajuns în benzinăria de la Constanța la 12 noaptea, a trebuit să stăm vreo 5-10 minute pentru că se făcea casa, ma rog, d-ale aparaturii electronice.
Apoi am ajuns în Vamă la scurt timp. I-am găsit pe cei veniți mai devreme (mașina lui Iulian) la masă pe verandă deja abțiguiți de vișinată și ce-or mai fi consumat. După ce ne-am despachetat și instalat prin camere am și tras o mică plimbare prin vamă la ceas de noapte, cu dănțuială la Stuf, shoturi de jagger și apoi beri la terasa de rockeri motocicliști.
Dar cum îmi picau ochii în gură de somn am abandonat oamenii mai petrecăreți în favoarea somnului.
Dimineața nu mai știu când am făcut ochi, nu foarte devreme, dar nici foarte târziu. Mai erau câțiva treji și după un soi de mic dejun plus o cafea am pornit spre plajă - un grup mic, minuscul.
Am mers spre așa-zisul Magheru din Vamă și apoi la plajă. Ne-am întins catrafusele. Apa era mai recișoară și cu ceva valuri. Eu m-am distrat făcându-mi alergarea de dimineață  întâi înspre bulgari, apoi înapoi și încă un pic mai departe de locul nostru și retur.
După ce am alergat nu mi s-a mai părut așa rece apa, m-am bălăcit până a început să îmi fie mai răcoare. Ți cum stăteam să mă usuc, pac, văd parcă niște siluete cunoscuteȘ Flori?! zic eu și tipa se întoarcem era chiar ea, cu Mihai. Știam că urmau să vină, antamesem să se cazeze în aceeași vilă cu noi, dar habar nu aveam cum o să facem să ne și găsim.

 Problem solved, de găsit ne-am găsit, și-au pus și ei lucrurile lângă noi. Au mai apărut pe parcurs și mulți de-ai noștri, dintre cei ce dormiseră mai mult. Am stat mult pe plajă, practic nu am mai ținut cont de orele de pauză de soare, că totuși e toamnă... ca atare a doua zi mi-au apărut dunguțe albe sau roșii noi. Mai pe la prânz (late prânz) am votat să mâncăm în oraș, dar ne-am împărțit, grosul găștii s-a dus la „Povestea ceaunului”, iar eu cu Flori și Mihai am mers la cherhana, că tot nu mai fusesem acolo.
Mi-a plăcut mâncarea, gustoasă și proaspătă. Dacă erau și porțiile nițel mai mari (cum fuseseră mai demult, am aflat de la Flori), era beton.
 Am profitat de priveliștea pitorească și am tras niște poze prin zona aia.


 Am găsit și niște cățeluși la vârsta aia când sunt ca niște butoiașe jucăușe, doar că ăștia erau odraslele unui dulău solid, așa că moșteniseră dimensiunile mari de la taică-su. Mihai i-a hrănit cu un sandwich, mai apăruseră niște băieți care ziceau că vor să-i ia acasă, etc.
Apoi ușor ușor ne-am îndreptat spre locul unde făcuserăm plajă. Nu am găsit pe nimeni dintre ai noștri, dar ăn schimb am găsit șezlonguri părăsite de lumea care se săturase de plajă, mai ales că soarele era deja spre apus și răcoarea începuse să se facă simțită. Am stat ce-am stat până ni s-a făcut răcoare, moment în care ne-am retras către terase, unde, culmea, nu bătea vântul și deci era mai cald cu câteva grade. Pe aici am mai găsit fragmente din gașcă, stăteau pe prosoape.
  După ce-am ciugulit niște porumb copt și am făcut liste de cumpărături din Kaufland (Iulian zisese că urma să meargă să facă cumpărături) ne-am strâns și am pornit spre cazare. Apusul arăta foarte frumos, fiecare și-a făcut pozele sale, mie cele dinspre mare nu mi-au ieșit cine știe ce, dar cele cu apusul propriu-zis, da...
 Apoi după ce ne-am făcut duș și ne-am schimbat am ieșit din nou în oraș ca să dansăm, să mâncăm și să bem. Am țopăit iar la Stuf, am mai băut niște shoturi, de astă dată mi-am ales ceva mai necunoscut, cred că bob marley se chema shot-ul, bun, foarte bun.
Apoi după o vreme ne-am retras, care când a fost doborât de somn.
 Duminică dimineașă am reușit să mă trezesc mai devreme, drept care am și ieșit mai devreme la plajă, de astă dată am ieșit la mare mergând pe străduța noastră (Pescărușului) și am constatat că am ieșit la mult pozatul „acolo” pe care tocmai de asta l-am pozat invers,

Ne-am întins lucrurile, iar eu am tras din nou o alergare, de astă dată mai lungă, adică tot ca în urmă cu o zi, doar că în partea dinspre 2 mai am alergat până după cherhana, când am observat că alerg printre nudiști bătrâni, moment în care am făcut cale întoarsă.
 Am stat la plajă până pe la 12-1, nu mai știu exact, în orice caz, parcă pe la 2-3 ne-am urnit - după ce ne-am mocăit după bunul nostru obicei.
 
 Plecând din Vamă ne-am oprit însă pentru prânz în 2 mai, la Dinamo, unde am halit pe cinste, ca de obicei - bun și mai ieftin.
Apoi drum întins până la București, fără evenimente deosebite.

joi, 26 octombrie 2017

Prin Munții Grohotiș (ați auzit de ei?) sau Octombrie colorat

Spre rușinea mea, eu una nici nu știam că există. Oi fi învățat la geografie? Posibil, dar clar că denumirea nu mi-a lăsat nicio sclipire printre neuroni. De pasul Bratocea da, ăsta suna cunoscut, desigur că habar nu aveam unde e, dar măcar suna familiar.

 Când colo, erau aici, la îndemână. Pe drumul de Cheia treci de cheia și mergi până la pasul Bratocea. De acolo am înțeles că dacă o iei într-o parte ajungi în Ciucaș, iar în cealaltă, ajungi în Munții Grohotiș.
 Tocmai pentu că nu mai fusesem aici, dar și pentru că era într-un moment ok, când aveam și bani și nici nu eram prea obosită, m-am băgat să particip la această excursie organizată de Andinio Travel (Călător prin România). A fost pe 15 octombrie, într-o duminică.
Am lăsat autocarul în pasul Bratocea și am pornit-o pe marcajul cu bandă roșie. Am urcat susținut prin pădure, și încă de aici ne-am dat seama că o să avem de furcă cu vântul. După această porțiune împădurită care ne-a făcut să gâfâim am ieșit într-o poieniță, de fapt era începutul golului alpin. Aici în sfârșit am avut o vedere de ansamblu . Mai ieșea și câte un pic de soare, mai cețos de fel.
Apropo de soare cețos. Pe când urcam dinspre Cheia am văzut vârfuri de munți acoperite de un fel de cușme transparent-translucide de nori, rotunjite probabil de curenți. Iar noi acum eram sub o astfel de cușmă. Din păcate în poze nu mi-a ieșit clar acest fenomen, nu i-a ieșit nimănui.
 După o pauză de poze am pornit mai departe pe potecă, pentru că drumul era lung și am toot mers pe coline ierboase rotunjite apoi după un timp am dat de tot mai multe porțiuni cu zăpadă - weekendul anterior ninsese zdravăn în Bucegi, iar ce vedeam noi erau doar rămășițe, dar era clar că fusese groasă treaba.
 Norii și soarele se tot jucau pe cer creând figuri și forme fantastice care luminate, care umbrite.


 După un drum lung pe aceste culmi domoale și rotunjite am ajuns la vârf. Deja de ceva vreme ne bătea un vânt dur, rece, ascuțit, tăios care ne-a făcut să ne înfofolim cu toat ce aveam și să ne blindăm pe cât se poate. După vârf era o vălicică unde ne-am ascuns ca să mâncăm ceva și să facem poza de grup înainte de a porni să coborâm.
 Am mers din nou o grămadă, drumul nu era greu dar era foarte lung, presărat cu fâșii de zăpadă, mocirluțe, smocuri obositoare de iarbă și însoțit de vântul cel neprietenos.
De la răscruce am pornit-o pe altă cale decât urcaserăm, pentru că urma să ajungem direct în Cheia. Am ajuns din nou la limita golului alpin cu pădurea. Un mic popas de recrupare, apoi am intrat în pădure.
Aici copacii înați, cu frunze galbene tremurătoare vuiau înspăimântător sub biciul vântului supărat.

 Cum mergeam înainte pe cărare, vântul apleca trunchiurile drepte în așa fel încât aveai uneori senzația că ești într-un port arhiplin cu veliere, cu catarge pe care valurile le înclinau mereu care încotro, parcă era ceva fluid iar frunzele galbene păreau a fi un model straniu de pînze ale acestor catatge cenușii. Iar vuietul era incredibil, nu semăna cu nimic și era mai amenințător decât orice vuiet auzisem până atunci.


Aici se termina coborârea, a apărut primul acoperiș de casă din Cheia. Ne-am luat la revedere de la pădurea colorată și am continuat pe plat până la restaurant.
La restaurant am prins un apus senzațional, n-am mai ieșit afară că era frig și bătea vântul turbat, dar pentru o poză făcută prin geam chiar a ieșit bine.




miercuri, 25 octombrie 2017

Circuit prin Deltă, puțin Sfântu Gheorghe și back to Sulina - Concediu 2017 ep, 4 sezonul 2

 Carevasăzică ne-am trezit devreme, nici nu mai știu la cât era plecarea, la 7, la 8, ceva de genul ăsta, așa că ne-am pregătit merinde de drum, ne-am îmbrăcat, am luat și chestii de acoperit când o să ne bată soarele în cap și gataaa. am ieșit pe ponton. N-am așteptat prea mult. Florian a adus și două vâsle, pentru că ne vorbise de o zonă cu multe păsări, dar unde era de mers la vâsle, silențios, ca să nu le speriem.
 Și am mer și am tot mers, canale, plauri, lacuri mai mari sau mai mici, am fost și pe acel canal mic unde au vâslit băieții, am văzut ceva păsări, inclusiv un cum îi zicea el - pescăraș albastru. O chestie mică ce dispărea în zbor cât ai clipi.
Nu mai știu exact care au fost lacurile și canalele, din amintiri aș zice Roșu-Împuțita, Roșuleț-Roșu, alte lacuri fără număr, lacul și canalul Erenciuc unde am văzut din mers arinișul cu același nume, care chiar era interesant. Apoi am intrat pe brațul Sf. Gheorghe, unde am mers blană, cu viteză mare până la pontoanele din Sf. Gheorghe.
Aici am mers la masă la cherhana - un loc pitoresc, amenajat drăguț, doar că am stat la o mare coadă ca să comandăm de mâncare. Nu știu cum naiba dar se pare că nu am făcut absolut nicio poză cu cherhanaua, cu toate că mi-a plăcut și am ochit niște detalii mișto, dar probabil criza de timp și-a spus cuvântul. Mâncarea a fost absolut bestială! Și storceagul, și felul 2, totul a fost nemaipomenit.
Apoi am avut o oră sau o oră și jumătate program liber.
Am prins un trocarici - de fapt un nene a ținut trocariciul până am ajuns și noi la el și, după un drum mai lung decât mă așteptasem, am ajuns la plajă. Cele două baruri stânga-dreapta reprezintă amenajarea maximă, apoi plaja așa cum a lăsat-o Dumnezeu, marea și oamenii.

 Adică așa. Nisip fin și mare nesfârșită, la fel ca și plaja. Valuri pitorești și peștișori, apă limpede, totul a fost ca un vis. Mi-am făcut de lucru mergând să găsesc locul unde se vărsa brațul  sf. Gheorghe îm mare.
 Și pe plaja asta se plimbau liniștite vacile, iar chiar acolo la vărsarea Dunării în mare stăteau liniștite, era o mică cireadă acolo, staționau printre efigiile trecerii lor prin decor.
Până m-am întors la restul găștii - oameni cu cap, au stat și s-au tot bălăcit în acest timp - se făcuse deja timpul să plecăm. Punctul de adunare era chiar la vărsarea Dunării, unde fusesem mai devreme.
I-am găsit acolo pe Florian și prietena lui cu încă trei pasageri. Ne-am adunat cu toții, am făcut poze pe niște stânci pe acolo - poze pe care iar nu le am, fotografii noștri ni le-or da peste câțiva ani - apoi am pornit cu barca pe drumul de întoarcere. De astă dată nu am mai făcut popasuri pe lacuri sau canale, am mers pe brațul sf Gheorghe și apoi pe canalul cordon litoral până la Sulina, cu full speed, de ne fâlfâiau și ochii.
Ajunși la cazare ne-am desțelenit apoi desigur am ieșit pe înserat la masă, de astă dată din lipsă de locuri am ajuns să încercăm o terasă nouă, unde mâncarea a fost tare bună - a, era unul dintre puținele locuri unde făceau și pizza. Au venit și Florian cu prietena și am stat la taclale și la beri până târziu în noapte, nu ne mai dădeam duși.

marți, 24 octombrie 2017

Sulina, Farul din Sulina, Canalul cu sălcii, apusul la vărsarea Dunării - Concediu 2017 ep, 3 sezonul 2


Dimineața am reușit, măcar parțial să ne trezim mai devreme și s-o pornim la plajă. Tot cu ocolire la cafea și un ecler.
De astă dată m-am înhăitat cu Baftă și Vali și am mers pe jos până la plajă, n-am mai stat după microbuz. Era în special un pod peste un canal, unde stătea lumea la pescuit, iar firele de înaltă tensiune ce treceau pe pod erau pline de rămățișe de cârlige și fire de undițe - nu cred că era de bine pentru nepricepuții care au aruncat undița în felul ăsta.
Ăsta era un preview pentru excursiile pe canale ce urmau.
Bun, deci ajungem la plajă, iar același program variat, adică am tras întâi o alergare de colo până colo, acum nițel mai lungă, m-am dus și puțin în golful care se făcea după dig sau stânci ce era acolo, dar solul era neprietenos cu tălpile mele așa că m-am întors repede - și am aflat după aia că am făcut bine, că acolo era plin de șerpi.
Apoi bălăceli multe, ceva prăjeală la soare dar mai puțintică și cu mai multă cremă, că eram cam prăjită după ziua 2. Apoi pe la 11:30 mi-am strâns bagajele și am pornit per pedes către oraș, eram chitită să vizitez farul, că în altă zi nu se prevedea să mai am când.

Am mers ce-am mers, am mai pozat peisajul, am vrut să intru să văd și cimitirul (împărțit pe trei culte: musulmani, ortodocși și catolici), despre care îmi spuseseră că e interesant, dar cum dinspre unde veneam eu n-am găsit o intrare secundară și ar fi trebuit să intru de la capătul dinspre far și să mă întorc, am renunțat la idee.
Am ajuns la far. Clădirea frumoasă, veche dar solidă și bine întreținută.


Mi-au plăcut diverse detalii, cum ar fi complexul de lentile care difuzează lumina, scara-melc cu treptele de lemn... balconul circular de unde vedeai toată Sulina... gemurile rotunde etc.




Am intrat și în muzeu, unde, pentru că ne adunaserăm întâmplător mai mulți, doamna de la intrare ne-a povestit despre exponate, despre Sulina și cum s-a dezvoltat de-a lungul timpului, despre scriitorul Jean Bart (care era căpitan de navă), despre dirijorul George Georgescu.




Apoi, sub presiunea timpului fiind, am pornit spre oraș, să fac cumpărături pentru diminețile viitoare și excursiile prin Deltă prognozate și apoi să apuc să fac și un duș până să vină tot poporul și să se facă coadă la dușuri.


Și am ajuns prima la cazare, daaar surpriză! Era doamna care făcea curat și n-am apucat să fac niciun duș că fix în baie se desfășura activitatea ei. Apoi hop, apare și Baftă. Dacă tot n-aveam ce face m-am apucat să halesc. În sfârșit termină treburile doamna și pleacă, dar bang, apare toată lumea. Super!
Mă bag oricum cu japca la duș aia e, să mă înjure, eu am încercat  dar aia e.
În fine totul se aranjează, toată lumea face duș, se spală pe cap, mă rog fiecare ce-a poftit. Se apropie ora la care urma să ne vedem cu Florian la ponton, între timp se mai decaleaza cu jumătate de oră, ieșim, și tot așa încă o oră când eram deja în așteptare. M-am cam ofitcat, că dacă știam de la început că era ore 4 sau 5 nu 3 apucam să închiriez o bicicletă și să mă plimb prin Sulina, cum visasem din prima zi.



Mai jos în poză, noi așteptând.
Într-un final glorios, apare și Florian, debarcă oamenii și apoi urmează să ne îmbarce pe noi.
Și în fine pornim. Canalul cu sălcii era undeva aproape de Sulina, plecând din canalul navigabil.
A fost dificil pentru el, s-a chinuit zdravăn cu vegetația acvatică, acum am înțeles și noi de ce zicea de caiace. Pentru că a fost un an ploios, vegetația crescuse sălbatic, și de sus, și din laterale ne atacau frunze și ierburi și pe ele insectuțe, iar de jos algele de râu se tot agățau de palele elicei.. Nici n-am făcut vreo poză, că băgasem telefonul undeva în pungi în fundul rucsacului sa nu se ude whatver.
Cert e că, cu toată vegetația care ne ataca din toate părțile, cu toate miile de broscuțe de toate dimensiunile staționate pe frunzele de nufăr, cu toate păsările pe care le-am văzut, stârci de toate felurile, cormorani și fel de fel, ce să spun, a fost minunat, fantastic de frumos.

Odată bucla respectivă terminată am ieșit undeva mai spre Crișan de unde a mai luat câțiva pasageri, apoi înapoi la Sulina, de unde a mai luat alți pasageri, de s-a umplut barca. A făcut plinul - apropo e amuzantă benzinăria pentru șalupe și bărci.
Și o pornirăm pe canal către vărsarea Dunării în mare. Deja apucasem să îmi scot telefonul din rucsac și de aici măcar am poze.
Am depășit zona de nave ruginite și dezmembrate. Pe o epavă, un stârc cenușiu stătea și se bronza. Ne-am oprit să-l pozăm. În timp ce îl mitraliam cu pozele, individul, ca să prindă mai mult soare, și-a deschis aripile, cumva ca și cum ar fi stat cu mâinile în șolduri. Ne-am distart, iar cel mai mult s-a distrat Florian însuși, care ne-a zis că n-a mai văzut până acum un stârc care să stea în felul ăsta, caraghios.


Apoi am mers mai departe, până spre pontonul unde era ancorată nava-pilot, aproapre de farul nou. Și am aflat că nicio navă care intră de pe Marea Neagră în Dunăre nu are voie să intre pe canal fără nava-pilot românească - chestie datând de pe vremea când brațul Sulina nu prea era sistematizat și eșuau multe nave și era musai să ai o navă pilot care să știe cum e canalul.
Apoi am depășit și farul cel nou și am întrat în mare. S-au pornit valurile, dar fiind marea liniștită, a fost incomparabil cu ce povestea Vera despre data trecută când erau balurile așa de mari că n-au mers mai departe și a trebuit să se întoarcă barca.
Deci am avut o mare liniștită, superbă, un soare ce se ducea spre apus luminos și netulburat, iar după puțină vreme am ajuns la epava navei turcești Turgut Usta - o epavă pe care furtunile o mută de colo colo.

Ne-am oprit la epavă și ne-am cățărat pe ea. A fost foarte interesant, ditamai fierătania ruginită, cum urcam pe scările alea înclinate, puntea înclinată și ea... tot felul de găuri de aerisire, pentru lanțuri, chepenguri, în fine. A fost ceva aparte. Am făcut și poze - dar deh, pentru că nu-mi luasem mobilul cu mine de frică să nu îl scap pe-acolo, au făcut alții și prin urmare n-am niciuna dintre pozele cu noi pe puntea de comandă în lumina apusului.
Apoi Florian ne-a grăbit hai hai, să coborâm ca să prindem apusul de la insula cu păsări. Și am mers până am dat de o zonă cu apa foarte mică, ajungea până pe la genunchi, că ai noștri au coborât, iar ceva mai departe era o puzderie de păsări - am văzut o grămadă de pelicani, care-și tot luau zborul, cârduri-cârduri, apoi și alte zburătoare mai mici și negre, care au început să se agite când Vali s-a apropiat de insulă - ele aveau acolo cuiburi, era normal să se agite.

Aici am prins apusul, sau apusul ne-a prins și ne-a surprins, a fost absolut mirific. De-o parte era soarele care se scufunda în mare arzător, portocaliu, iar de cealaltă, insula păsărilor, unde culorile virau spre mov.




Ne-am întors pe înserare, am prins culorile cerului post-apus, tot cerul era incendiat, portocaliu aprins, strălucitor, apoi, până am ajuns în sulina tot cerul se stinsese și devenise albastru indgo, doar luminile țărmului luceau incandescent - roșii pe maul nostru, verzi pe malul celălalt.

Ajunși pe mal ne-am propus să halim, nici nu mai știu exact unde, s-ar putea chiar la noi, la Casa Coral, pentru că prietena lui Florian, ghida noastră, care ne povestise atâtea și atâtea chestii interesante, ne-a spus că aici au pește proaspăt și bine gătit.
Am comandat pește, biban de mare, și într-adevăr a fost delicios. Am stat până târziu la taclale, dar a trebuit să ne retragem, pentru că a doua zi de dimineață aveam marele circuit de toată ziua prin Deltă cu ajungere la Sfântu Gheorghe.

Related Posts with Thumbnails