BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 16 mai 2018

Lost in Hateg (3)

Ziua a treia ne-a dus la început la biserica de piatră din Sântămărie Orlea. Frumoasă, mare, și cu o istorie fascinantă. Și cu un ghid și mai fascinant - nenea care are grijă de ea. Ne-a povestit câte și mai câte, unele mai credibile, altele mai puțin, dar totul foarte interesant. Sigur, acum cred că n-aș mai putea spune nimic din toate acele chestii interesante, le-am uitat deja.






Băncuțele roşii din umbra bisericii îmbiau la contemplare.

 După biserica fortificată ne-am îndreptat din nou spre centrul Hațegului, unde am luat-o pe o străduță din spatele primăriei, cu case frumos renovate. Am ajuns la Centrul de vizitare al geoparcului dinozaurilor din Hațeg. Aici ne aștepta soțul doamnei de la casa vulcanilor, ce care se zbate să facă ceva cu acest geoparc, să îl facă cunoscut și să contribuie la bunăstarea prin turism (și nu numai) a zonei.


 Aici am făcut cunoștință cu expoziția Balauri, dragoni și dinozauri, trecând prin mitologii, de la ale noastre cu balaurii din poveste la dragonii orientali, şi la ipoteza că, dacă toate popoarele au aşa ceva în mitologie s-or fi inspirat din ceva, poate găsind scheleți de dinozauri... Cum mitologia dragonească a fost distrusă de religia creştină, unde puterea şi influența forțelor balaureşti au trebuit înfrânte simbolic de sf. Gheorghe... Şi în cele din urmă am ajuns la personajul principal al peristoriei Hațegului, Balaurul bondoc - cel din poza de mai jos. Un personaj bizar, mic de statură, cu pene ca de aripi pe membrele superioare şi cu două gheare la capătul "mânuțelor". Desigur, individul e o reconstituire pornind de la un schelet incomplet. E veridic, dar nu neapărat şi conform cu realitatea. E ştiințifică, reconstituirea asta, pe baza asemănărilor cu "rudele" apropiate despre care nu există dubii privind aspectul.
Aici mai apare un confrate ierbivor, din pacate ăstuia i-am uitat numele.
Am mai putut vedea cuiburi cu ouă de dinozaur fosilizate, ajunse temporar aici, pe perioada lucrărilor de renovare a sediului din str. General Berthelot din București.
O fosilă de cap de dinozaur dințos... și multe poze. Explicațiile și comentariile lui Cristi, ghidul nostru prin centrul de vizitare au fost extrem de interesante.


După dinozauri am ajuns la zimbri. Căldură mare și pentru noi și pentru ei, așa că n-am avut ce mare lucru să pozăm, indivizii moțăiau apatici în țarcul lor. Oricum, i-am văzut cât de masivi sunt, ditamai animalii.
După zimbri am mers la Deva pentru pauza de masă de prânz și vizitarea cetății. Cum data trecută urcasem cu telecabina și îmi displăcea ideea de stat la coadă, m-am înhăitat cu una dintre colegele de cameră, Andreea, și am urcat la cetate pe drumul de mașină. Se pare că n-a fost rău că am evitat scările, alții care au venit tot pe jos dar mai târziu și au luat-o pe scări și-au cam dat duhul tot urcând scări.
Am colindat cetatea de jur-împrejur luând-o de fiecare dată pe altă parte, mai pe sus, mai pe jos, de am și obosit aproape. Când eram gata să coborâm, cei ce urcau cu telecabina abia urcau.
De sus, ce pot spune, se vede frumos orașul, la fel și împrejurimile. Partea care-mi place cel mai mult e cea cu mult verde și cu căsuțe vechi - partea de oraș industrial nu chiar.
De data asta partea cea mai de sus era închisă - data trecută parcă ne-am învârtit pe acolo - sau poate confund eu cu altă cetate, e posibil.

După Deva - unde ne-am petrecut cea mai consistentă parte a zilei - am ajuns la Simeria. Aici am descoperit cam în fugă un minunat parc dendrologic. Parcul ăsta e imens, e un amalgam de arbori diverși, ba zone de pădure, ba de poiană, cu arbori seculari, cu heleștee, și cred că nu e greu să te pierzi prin ditamai parcul. Fiind spre apus, armate de țânțari se bucurau că am picat la fix pentru cina lor...





Apoi, mergând spre Hațeg am oprit la poalele unui deal ciudat, Măgura Uroiului pe numele său. Forma lui mi se pare similară cu cele vreo două sau trei dealuri de vis-a vis de Piatra secuiului. Narcis ne-a spus că măgura face parte din Munții Metaliferi, şi arată aşa pentru că roca sa conține fier.
Pentru că eram în depăşire de program (ca de obicei) nu am mai urcat pe vârf, am admirat apusul de la poalele măgurii Uroiului, în tălănguțele oilor ce treceau mai sus, şi păziți de un câine ciobănesc prietenos.

Ceața sau aburii care se ridicau de pe râu şi culorile stinse arătau minunat, dar evident că în poze a ieşit un rahat.

Am pornit spre cazarea noastră din Hațeg de lângă răposata fabrică de bere Hațegana (fiind cumpărată de Heineken au închis fabrica locală şi produc marca Hațegana la Bucureşti).

După cina îmbelşugată şi gustoasă aveam program surpriză. Amuzant e că nici Narcis nu ştia ce surpriză să ne facă. Îşi storcea creierii iar la un moment dat i-au strălucit ochii şi a zis gata, ştiu unde mergem. S-a stabilit adunarea peste jumătate de ora, fiecare cu hanorac, lanternă şi băutură la purtător.
Ne-am adunat în număr mare şi am pornit. Mergeam 40 de oameni pe marginea şoselei de s-or fi crucit şoferii care circulau pe acolo. Ne-a păcălit de vreo două-trei ori, Ba am oprit la benzinărie pentru realimentare cu băutură, ba la poarta unei pensiuni, ne-a dus şi ne-a plimbat pe drumuri obscure şi întunecoase până am ajuns la barajul Sântămărie Orlea. Am teecut de ecluză şi am intrat pe baraj. Aici puzderie de maşini parcate şi tot tineretul urbei pe lângă ele, care cu suc care cu bere care cu gagica... Se uitau la noi ca la urs, unii mai îndrăzneți ne-au şi întrebat ce s-a întâmplat de-am venit aşa grămadă de oameni.
Cum pe acolo circulau maşini până la urmă an ajuns pe laterala barajului, pe o pajişte cosită. Narcis a scos boxele wireless şi a început distracția. S-a dansat, s-a băut până la ore înaintate. Nu am stat până la final, m-am tirat pe parcurs cu colegele de cameră.

vineri, 11 mai 2018

Alte beri cu lăutari

De unde abia ieri fusei cu foştii colegi la bere şi o parolă, azi am fost cu actualii colegi în Berăria Germană de pe calea Rahovei. Doar că surpriză! am avut parte de exact ce nu te aştepți la o berărie germană - la reprize de program lăutăresc (prost cântate). Aproape manele. Am făcut haz de necaz ne-am amuzat...
Apoi am plecat. Parte au plecat, parte ne-am îndreptat spre Fabrica. Eu voiam să mă tirez, dar cum nimeni nu mergea spe metrou m-am ținut după ceilalți. Bobby a evadat pe drum. Am ajuns în Fabrica, a ochit Adelina o masă, ne-am aşezat... Era deja 22:10. Nu ştiu cum sau de ce, dar micii de la berăria germană şi berile s-au revoltat, m-a apucat o stare de kko.
Şi aveau prețurile chiar mai mari ca la berăria germană şi vindeau beri pseudoartizanale sub denumirea de beri craft... şi mă simțeam aiurea şi nelalocul meu şi brusc m-am gândit că iar de jenă de silă o să stau şi o să mă nedistrez şi o să beau ceva ce nici nu îmi place şi o să ratez metroul şi o să regret că am rămas la bere. Aşa că am decis scurt să mă var, chit că de abia m-am aşezat. A fost straniu, dar aşa am simțit în momentul ăla. Ciudată mai sunt!

joi, 10 mai 2018

beri şi revederi

Printr-o mare minune, azi (joi) s-a întâmplat să reuşim să ne vedem o parte dintre vechii colegi de pastel. Luci, Cip şi Ramonii, Bobby şi eu. Irina, Clau şi Anda nu au putut.
Am aflat cu ocazia asta că pentru mulți a fost o perioadă agitată, cu schimbări de job. Bobby, Cip şi Luci. Luci şi-a luat şi apartament, cică pe undeva după Domenii. Cip a plecat de la FCB şi regretă... Văd că lumea se mişcă. Interesant. Îmi dă un pic de altă viziune mai dinamică asupra realității. Chiar dacă ştiu de ce mie mi-e silă să mă apuc să caut.

un film, nişte gânduri

Luni am ajuns la deschiderea festivalului de film european, mulțumită Elenei care a primit invitații şi m-a chemat şi pe mine.
Au revoir haut-la sau cam aşa cdva se chema. Fiind deschidere de festival, am beneficiat de un pahar de şampanie în foyer, pe trăncăneala unui nene şi apoi de multe discursuri oficiale vreo oră până să înceapă filmul.

Din fericire filmul a fost interesant, dinamic şi cu destule meandre ca să merite timpul. Ca poveste, ok-ish, cu suficient accent şi pe tragism, şi pe farsă cât să captiveze. Nu neapărat credibil, mai mult ca o poveste relativ plauzibilă dar puțin probabilă. Cert e că mi-a plăcut şi m-am bucurat că l-am văzut.

Şi acum, cumva la rece, analitic: Partea cu războiul, da, foarte credibilă, comandantul sadic şi el, la fel şi afacerile sinistre post-război cu sicrie şi soldați morți.
Partea boemă cu artistul mutilat cu idei de fraudare - mai puțin credibilă, cu tot ce decurge din premisa asta. Partea artistică - desene, măşti, sublimarea suferinței în altceva - mişto.

marți, 8 mai 2018

Lost in Hațeg (2)

Nu ştiu de ce, unele postări nu se dau scrise. Aşa e şi ăsta cu Hațegul, a fost parcă prea frumos, au fost multe, poate chiar prea multe pentru capacitatea de a procesa şi a te bucura pe îndelete. 
Aşa că în capul meu a rămas oarecum un haos, o dezorganizare, şi trebuie mult efort să pun toate cele în ordine. Şi probabil că de fapt n-am chef sa pun în ordine, aş vrea să scriu cumva random, dar mi-e că pe aripile subiectivității o să uit chestii mişto.

Aşa că un mic efort... şi poate duc la bun sfârşit articolul ăsta dedicat celei de-a doua zile de preumblări prin Hațeg.

Prima a fost casa satului hațegan din Peşteana. E a unui nene pasionat, e casa bunicilor săi. Omul a adunat aici de toate cele, a făcut un muzeuț cu obiecte din zonă. Căsuța e frumoasă, curtea plină de flori, totul e autentic.


În cele trei camere - de zi, de oaspeți şi bucătăria - sunt obiecte legate de întrebuințările lor în respectivele spații. Costume tradiționale, piei de animale pe post de covor, ustensile de bucătărie... Cerdacul e plin de unelte, unele uşor de identificat, altele misterioase... Curtea mare, care cuprinde o zonă cu animăluțe în cuşti sau separeuri - iepuraşi blănoşi, gâşte, rațe, găini... apoi are câteva straturi de legume şi ceva pomişori, iar in fundul curții, umbrit de copaci seculari, descoperi o măsuță şi băncuțe la trei paşi de un pârâiaş ce susură pe sub un podeț de lemn. Idilic!

Ultimele poze au fost cu tufa de liliac fantastic de frumos înflorită. Evident în poză nu se vede frumusețea reala...

Următoarea oprire a fost la biserica din Densuş. O mai văzusem, aşa că faptul că de astă dată nu am putut-o vizita pe interior - era o slujbă, ceva pentru morți, pentru că pe o masă afară erau pachețele care se împart la pomană. Dar m-a impresionat foarte tare cântarea tristă şi cu accente de doină de jale ce se auzea pe voci de femei din biserică. Nu am mai auzit aşa ceva. Era cumva ca însăşi biserica, amalgamată, frumoasă, aparte, oarecum păgână, străveche.



Am pozat exteriorul din toate unghiurile. Toate detaliile ce aparțin Sarmisegetusei Regia şi care trăiesc acum o viață diferită de ce le fusese inițial hărăzită.

De la Densuş am mers prin sate până am ajuns la zona geoparcului dinozaurilor din Hațeg destinată casei vulcanilor. Foarte interesant întreg proiectul, iar cei doi soți, ea care ne-a condus la casa vulcanilor şi ne-a povestit de toate cele de pe acolo, de țara Hațegului care era un fel de Hawai în epoca dinozaurilor, despre dinozaurii de dimensiuni reduse, adaptați la condițiile de insulă, şi despre Hatzegopterix pterozaurul imens şi despre vulcani, şi roci, despre ce înseamnă un geoparc... o mulțime de lucruri cu adevărat interesante.


Una dintre cativitățile interesante a fost exercițiul de stat 30 de secunde cu ochii închişi şi ascultat doar ce se aude şi apoi fiecare să spună ce a auzit.

La final, ne-a dus la copacul contorsionat, pe urmele legendei lui Strâmbă-Lemne. 

Apoi ne-am îndreptat spre Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Nu am avut ghid, ne-am învârtit pe pajiştile cosite ce cuprind ruinele printr-o căldură copleşitoare. Față de prima dată, când am vizitat-o singură, la proma oră a dimineții, la deschidere, mi s-a părut mai jalnică, parcă mai săracă, nu ştiu, mi-a lăsat o impresie cam jalnică. Am impresia că au mai dus în muzee piese mai spectaculoase. Dar poate doar mi se pare.


După vizitarea ruinelor am mers să halim. Narcis vorbise la o pensiune să ne pregătească prânzul. Surpriza mare a fost ca pensiunea respectivă să fie chiar Zamolxe, unde campaserăm cu gaşca mocăită la precedenta excursie în Hațeg (câți ani să fie oare? a fost 2012, 2013?)

La cei 20 de lei dați am halit mult şi extraordinar de gustos. Şi o friptură de miel înăbuşită la ceaun, o nebunie, ceva aşa bun nu am mai mâncat de muuultă vreme.

Apoi ne-am îndreptat spre mănăstirea şi cetatea Colț. Presupusul Castel din Carpați din scrierea lui Jules Verne. Mănăstirea frumuşică, frumos poziționată, castelul cocoțat semeț pe o coastă abruptă de deal.
Remarcabil era liliacul de o culoare mov intensă și foarte foarte înțesat de flori. Cred că l-a pozat toată lumea.


O ultimă privire spre posibilul castel din Carpați, la care nu am urcat, din păcate
și pornim spre primul dintre barajele de pe Râul mare, lacul de acumulare Ostrov. Am urcat per pedes pe baraj și am admirat frumusețea peisajului, cu Retezatul înzăpezit în depărtare și cu dealuri împădurite ca niște animale preistorice costelive ce dorm la poalele Retezatului, iar salteaua pe care dorm aceștia e formată din fâșiile de câmpie cultivată și din lacul ca o oglindă în care se privesc norii și domnul soare (respectiv doamna lună, schimbul 2).





După ce ne-am mai potolit din pozat toată frumuseșea asta ce în nicun caz nu putea fi cuprinsă în vreo poză, abia o puteai cuprinde cu privirea, ne-am adunat și am pornit spre următoarele obiective. Și anume la Sânpetru, Casa dinozaurilor pitici și Casa tradițiilor.

Aici am văzut primele reprezentări pentru dinozăurașii hațegani, și ne-am distrat la secțiunea atelierelor pentru copii, unde am putut admira dinozauri fel de fel în viziunea copiilor. Neprețuit mai ales monstrulețul textil.
Casa tradițiilor e alcătuită din două camere aranjate cumva în stilul MȚR, doar că, fiind doar două... nu dau o imagine foarte vie. Prefer Casa tradițiilor din Peșteana, cu haosul ei natural.

Apoi, în drumul spre cazare, am oprit în Sântămărie Orlea, la fostul conac al familiei Bethlen (oamenii ăștia au avut multe conace, parcă mai era unul pe lângă Sighișoara?.. și din ce am mai auzit prin explicațiile diverșilor ghizi, și multe altele). Povestea clasică - naționalizare, apoi o istorie postrevoluționară mai mult sau mai puțin dubioasă și apoi părăsire. Acesta a fost folosit până relativ recent ca restaurant sub numele Casa Soare, acum fiind închis. Și păzit de un paznic atent și un câine masiv.




Seara a fost cu vânătoare de comori, amuzant și haotic. Am reușit să nu ieșim ultimele.

Related Posts with Thumbnails