BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

joi, 22 iunie 2017

Supercalifragi...


...listic?



M-am pornit de ceva vreme să citesc o carte de Vlad Zografi, „Infinitul dinăuntru”, pe care nici nu mai știu dacă eu mi-am cumpărat-o, sau dacă mi-a fost făcută cadou... Cert e că nu mă așteptasem să fie atât de deep. Deși chiar după acea cărțulie din seria de teatru de la All (Regele și cadavrul) ar fi trebuit să mă ducă mintea că omul gândește foarte profund.

M-a surprins că am găsit acolo niște gânduri înrudite cu ale mele... sau, să le zicem, teme de gândire comune...  Chestia aia cu faptul că ne hrănim cu povești, avem nevoie să fim mereu într-o poveste, că ne creăm mereu mituri proprii sau comune... Și parcă mai era ceva, dar acum îmi scapă... o să revin când îmi amintesc.
Lectura a demarat mai greu, partea cu lumea inteligibilă unei amoebe, ce operă literară/teatrală ar putea pricepe o amoebă mi-a fost mai îndepărtată de nucleul gândirii mele și probabil de asta mi-a fost oarecum indiferntă, deși era o perspectivă interesantă.
Apoi, pe măsură ce începeam să vorbim de clișee imagistice, de gândire ce devine tot mai mult o gândire în imagini, în tipare ușor recognoscibile, spre deosebire de gândirea în cuvinte.... interesul a început să crească.

Mi se pare fascinant cum, pornind de la abordarea teatrală, a regizorului, se ajunge, prin săpare pe filon, la cele mai variate și interesante abordări. Apropo de asta, mi-a plăcut mult cum a pus problema în ce privește explicațiile psihologilor din diferite unghiuri... Și da, oricând un psiholog ar putea explica totul și prin metafore filatelice... sau prin orice i-ar tuna lui, orice i-ar fi lui relevant.

luni, 19 iunie 2017

Gânduri

Observ că sunt perioade când n-am nici timp nici chef să scriu, totul aleargă, se întâmplă lucruri, dar parcă așa, în goana trenului, n-apuc să le diger, să trag concluzii, să gândesc pe îndelete.
A trecut ceva vreme de la ultimul moment când am cugetat mult și bine. Acum am mai mult crâmpeie de gânduri, unele sclipiri, unele întunecări, multe nesiguranțe și nehotărâri.

De când cu circoteca psd-ista cu demiterea lui grindeanu (nu e întâmplătoare scrierea cu litere mici a acestor denumiri) mi s-a reactualizat în minte convingerea că suntem cu toții, ca societate contemporană, pe un drum greșit. Dacă clasa politică, menită, la origini, să apere societatea și să vegheze la binele comun, a ajuns, folosindu-se de mecanismele dezvoltate în atâta timp, să deservească binele propriu și al celor cu mulți bani împotriva intereselor generale... e clar că această clasă politic a devenit o tumoare agresivă care se hrănește pe sine distrugând totul în jur, inclusiv ceea ce-o hrănește. Nu mai e nici măcar un parazit care să se facă util cumva prin simbioză, nu, este o molimă și atât. Iar molimele, tumorile trebuie oprite, extirpate, eliminate, ca să nu mai facă rău. Din păcate întregul sistem pare iremediabil corupt și infectat și mă întreb ce putem face ca să supraviețuim acestui rău omniprezent. Oricum, pare-se că de-a lungul istoriei într-un fel sau altul aceste căpușe conducătoare au existat mereu, sabotând binele și proliferând răul. Și na, încă mai existăm, în ciuda acestui fapt. Existăm, nu trăim, că au ei grijă să nu o ducem prea bine.

Așa, și? Concret, ce pana mea să fac eu în acest context? Naiba știe.

Altă gândire. O fi bine să îți faci planuri de „la pensie” sau ducă-se pe pustii, că oricum habar nu avem ce ne rezervă viitorul, ce crize, războaie, apocalipse sau dezastre sociale vor veni până atunci și vorba aia „vine valul îmi ia calul”, te trezești ca bieții oameni „chiaburi” peste care a venit comunismul și i-a lăsat în fundul gol? Garanții nu avem. Că doar Dumnezeu poate ști ce va mai fi. So, poate oamenii ăștia pe care acum îi vezi că se plimbă în fiecare weekend au dreptate. Sau nu. Sau cine știe?!

Pe scurt, oricum o dai, stăm bine, beton, conducătorii noștri iubiți ne duc cu surle și trâmbițe în prăpastie, așa vizionari cum sunt ei... iar noi, ca o turmă cuminte... Viitorul sună bine, sună minunat!




marți, 13 iunie 2017

Răsărit pe malul Dunării

Pe semitrezie așa, prin pâcla dimineții văd niște măguri păduroase plutind misterior prin cețuri albăstii - alburii, deasupra unui golf liniștit. Casc mai bine ochii să văr, apuc doar să mă gândesc că asta merită o poză, dar până să caut telefonul autocarul cotește, unghiul se schimbă, se îngustează iar priveliștea dispare. Poate a apucat s-o fotografieze cineva, mă gândesc. Dar deocamdată, dintre pozele puse la comun n-am regăsit imaginea asta.

Până cotim noi pe meandrele drumului și ajungem la Donji Milanovac, soarele s-a ridicat nițel, nehotărât, printre aburii de Dunăre.




Apoi, luându-ne câmpii către îndepărtata noastră destinație, am mers până în dreptul lui Moldova Nouă, pe malul sârbesc, cu o încercare de vizitate a cetății de la Golubac, apoi am intrat în interiorul Serbiei.

Ca o impresie fugară, satele par mai îngrijite, întreținute, toate câmpiile cultivate, iar majoritatea zonelor păduroase neatinse, nedefrișate, sălbatice. Mai puțin grandomania viloanțelor îngrămădite și fără curți. Căsuțe mai normale, cu acoperișuri de țiglă, multe flori, trandafiri mulți și mult mult verde.

luni, 12 iunie 2017

Lângă Dunăre și Sava, în cetatea teilor - Kalemegdan

Urcam spre cetate pe malul Dunării, pe promenada înțesată de lume. Localnici, turiști, toți ieșiseră să stea la aer sau să se plimbe, goniți de căldura zăpușitoare, cu mic, cu mare, cu cățel, cu purcel.



Soarele se apropia de apus, dar mai avea cam o oră și ceva până să se arunce înflăcărat în Dunăre.
Mirosul auriu de tei ne învăluia subtil și ne purta pașii spre monumenul învingătorului, loc de belvedere spre confluența Dunării cu Sava, spre insulă și spre Noul Belgrad cu edificiile sale moderne. De jos, de la poalele cetății, urca în valuri amețitoare mirosul crângului de tei de pe mal. Nici nu mai simțeai căldura toropitoare de atâta mireasmă.

Am mers puțin mai departe și ne-am reunit cu grupul. Ne-am așezat la o poză de grup. Aici a fost o fază haioasă. Cum ne pozam așa, apare un grup de chinezi pensionari. Ne-am amuzat că aveau ca ghid un nene cu steguleț albastu, să nu-l piardă, care avea cea mai tristă față din lume. Ghidul se grăbește să nu ne strice poza, dar ai noștri îl cheamă, come with us. Omul nu așteaptă altă invitație, poză, apoi așa, luați de val, îi chemăm și pe ceilalți și așa facem poză și cu chinezii pensionari din Hong Kong ce se plimbau prin Belgrad. Sa-au amuzat și ei, ne-am amuzat și noi.






Apoi ne-am continuat plimbarea, am ajuns pe undeva mai jos, după frumoasa terasă-bar, lângă o bine ascunsă biserică ortodoxă (Ružica) sub iederă, după un turn și un zid al cetății. Mi s-a părut cel mai retras și tihnit loc din cetate.

Ne-am continuat plimbarea pe lângă cetate, trecând pe lângă grădina zoologică - de data asta am reușit să văd niște papagali, niște lame...


Pe acoperişul Bosniei - vârful Maglić

Ieşind brusc din nori şi cețuri în mijlocul pădurii am intrat în colimatorul soarelui. A fost ca şi cum am fi trecut printr-o uşă invizibilă dintr-o cameră întunecată şi înnegurată în alta inundată de lumină.

Verdele proaspăt al vegetației dese lucea umed şi fraged. Am luat o curbă strânsă şi am rămas cu gurile căscate de uimire. Am văzut masivul pe care urma să îl asaltăm, conturat semyeț pe cerul albastru, trăgându-şi puterea din poienile verzi şi pline de flori de la baza sa.
 
Duba zdroncănea din toate încheieturile pe drumul poate cel mai prost din Bosnia şi am ratat pozele cu priveliştea care ne tăiase respirația. În cele din urmă i-a căzut şi toba.
Am ajuns în altă curbă, largă de astă dată, unde erau deja parcate primele dube (eram 6 în total). Ghidul ne-a spus că e de văzut o cascadă, aşa că am pornit pe urmele primilor sosiți. 

Am mers printr-o pădure frumoasă până am ajuns la un loc de belvedere, printre pini. Cascada, care era undeva sub noi nu se vedea - dedesubt era ceață. În schimb, deasupra mării alpine ce strălucea ca zăpada în lumina soarelui se ridicau crestele semețe necunoscute nouă ale Alpilor Dinarici. Era o privelişte de stampă japoneză.


Ne-am întors pentru continuarea drumului la maşini şi ne-am redistribuit în aşa fel încât să fim în 3 maşini cei pentru vârful Maglić şi restul tot în 3 pentru lacul Trnovačko Jezero.
Am mers până într-o poiană. Ne-am grupat sub conducerea celor 2 ghizi locali, Zoran şi... nu mai ştiu cum se numea al doilea. Zoran mergea primul, celălalt încheia plutonul şi făcea poze.
Ritmul a fost deloc rapid, pe indicator scria că avem 3 ore, ghidul a estimat 4, dar la final s-au dovedit 3 fix.
Am început cu un urcuş lejer prin pădurea de fagi sau frasini, am ajuns apoi la conifere şi în scurt timp am ajuns la jnepeniş.


Am ajuns în poieni alpine pline de floricele viu colorate, galbene, albastre, mov, roz, fel de fel. Soarele lumina cu putere crestele gri oțelit ale masivului ce se rifica semeț de printre poieni, flori şi jnepeni. Pe umeri purta nori fugari.
Pauză înainte de asaltul vârfului, mâncăm din pachețelele pregătite de gazdele noastre, preferatele noastre au fost napolitanele Cici sau ceva de genul ăsta.
Am pornit. Urcuşul a devenit destul de repede solicitant şi foarte curând am ajuns la porțiuni cu lanțuri. Ca aspect şi dificultate aş zice că se compară cu Piatra Craiului.


Pe măsură ce urcam, priveliştea ni se dezvăluia, amețitor de frumoasă. Pe versantul pe care urcam vederea nu ne era obturata de niciun alt munte înalt. Vedeam până hăt departe, spre masivul din Muntenegru ce poartă cel mai înalt vârf muntenegrean (pe care îl escaladau, în aceeasi zi, alți români din grupurile călătoare).
Se vedea impresionant cum se cască brusc un hău, canionul Piva, şi întinderile verzi şi păduroase ale ținuturilor bosniace şi muntenegrene. Nori grăbiți şi tot mai consistenți şi amenințători se fugăreau peste tot acest peisaj, împestrițându-l cu pete de lumini şi umbre.

Sus, tot mai sus... Am trecut de toate lanțurile, am intrat pe grohotiş, la limita dintre stânci, grohotiş şi zăpada devenită calotă glaciară. 
Am trecut şi de grohotiş, a urmat ceva pământ lutos cu ceva iarbă pe el, dar care ud fiind de la ploile din ultimele zile, aluneca extraordinar.

Peisajul devenea tot mai amețitor iar norii tot mai amenințători. A şi dat un stop de ploaie.

Am ajuns în şaua care ducea la vârf. De aici se vedea şi în cealaltă parte, dar nu cine ştie ce, acolo era perete compact de nori şi cețuri. Am putut vedea însă că toată partea de platou şi creastă era presărată de circuri glaciare mărețe, cu ceva urme de zăpadă pe ici pe colo. Ceața se ținea scai de vârful Maglič şi ne-am temut că nu vom vedea mare lucru de pe el.

Am pornit pe creastă şi în câteva minute am fost pe vârf. Ceața dansa, dar măcar spre partea dinspre care am urcat se vedea minunat. A fost un scurt moment în care fix pe vârf s-a ivit soarele, preț de 3- 4 poze apoi ceața şi norii s-au bulucit iarăşi.





Planul inițial era să coborâm pe celălalt versant, spre lacul în formă de inimă - Trnovačko Jezero - unde se aflau cei din grupul 2. Dar cum norii erau tot mai sumbri și se auzeau tot mai des tunete, iar ghizii noștri bosniaci ne-au spus că în cam o oră o oră și ceva vine ploaia și ne-au recomandat să ne întoarcem tot pe unde am venit... după o scurtă dezbatere, s-a adoptat tacit întoarcerea pe același drum, mai abrupt, dar mai scurt.

Drept care nu am mai lungit-o pe vârf ci ne-am luat picioarele la spinare și am tulit-o în jos. Iar lut, iat grohotiș, iar lanțuri. Am terminat cu lanțurile puțin înainte de a porni potopul. Un prim grupuleș ajunsese în poienița dintre jnepeni unde făcuserăm popasul mare dinaintea asaltului muntelui și am dezbătut că e frumos să îi așteptăm și pe ceilalți. Fix atunci ploaia s-a năpustit ca o perdea deasă și udă asupra noastră de nu se mai vedea la 10 metri în față. Ne-am adăpostit pe sup jnepeni în așteptarea celorlalți. Eram ca niște fantome colorate, ca niște ucenici vrăjitori așa împelerinați.

La um moment dau s-au auzit niște glasuri apoi au apărut de-ai noștri. Nu toți, dar destui. Au zis că ceilalți sunt mult în spate... decidem să plecăm și să ne așteptăm poate mai încolo, poate la mașini...

Restul călătoriei s-a desfășurat pe ploaie, apa șiroia pe noi, pe jos era aproape o baltă continuă, am lipăit într-una până la mașini. A tunat, a fulgerat, parcă întreg universul curgea în jurul nostu...

Am fost fericiți când am ajuns la mașini și am reușirt să mai scăpăm de chestiile ude. Cum-necum, cu tot cu salomonii cu goretex și cu parazăpezi tot am avut apă la șoșoni. Bag de samă că goretexul ăla n-o fi chiar așa durabil, puii mei.

Cei din grupul 2, culmea, au ajuns după noi, cu toate că la ei drumul era de 2 ore dus și tot 2 întors (la noi 3 cu 3). Au avut și ei peisaje superbe, pun aici poze cu lacul... dar tot murați (poate chiar mai murați ca noi) au ajuns la cazare.


vineri, 9 iunie 2017

Barca pe valuri. Pe Tara


Am băgat piciorul în apă şi mi-am dat seama că minunatul costum de neopren nu te izolează de apă, nu e impermeabil cum credeam. Asta e, dă-i înainte, intră în apă până la genunchi, trage de barcă cât să ajungă toată în apă fără să se raşcheteze de pietre. Toată lumea la bord! Ne cocoțăm cu chiu cu vai în barcă.
Carlo ne zice că treaba noastră e să vâslim normal când zice Forward şi invers când zice Back, go back.
Plutim frumos, lin, soarele străluceşte puternic, e cald, râul lat şi lin, strălucește turcoaz (ca Beiul de la noi).

First rapids. Ajungem la prima învolburare, suntem praf, dăm cu vâslele slab şi haotic, ne ciocnim în vâsle...
Apoi mai vin încă vreo două, parcă le prindem gustul. 

Vine una mare, Carlo ne zice că e periculoasă, cu stânci, pare și el destul de agitat... Am oprit puțin spre mal ca să ne aşteptăm între noi, cele 6 bărci de la Tri Vodenice. 

Şi am pornit, cam cu morcovu'.
De unde pluteam lejer, juuuuup am simțit cum ne trage curentul, zice Forward Carlo, fast, și începem să lopățim cu disperare, n-am luat-o noi pe cea mai bună traiectorie, ne-am mai rașchetat de câte o piatră, ne-am mai prăvălit într-un gol între valuri, ne-a sărit valul în față de zici că eram în mașina de spălat și în montaigne rousse în același timp, dar am ieșit cu bine.

  Apoi a fost un moment straniu - am tras la mal, Carlo ne-a zis că o barcă are probleme şi ne-a lăsat acolo. Am stat ce am stat cuminți, bărcile care mai erau acostate au plecat şi am rămas singurei pe mica plajă. Ne-am dat jos. A apărut o barcă cu nişte băieți veseli care au acostat şi ei. Doi au sărit din barcă şi au înotat spre o stâncă. S-au cocoțat pe ea şi s-au aruncat în apa de la baza stâncii de la înălțime. O fată mai îndrăzneață din barca noastră a intrat în vorbă (în engleză) cu ei să-i întrebe dacă au văzut vreo barcă cu probleme, că șeful nostru de barcă s-a dus să ajute, oamenii au răspuns că nu au observat... Nu mai știu cum a decurs treaba, au întrebat parcă de unde suntem, a, Romania, nice, dar voi? Belgia... super! Băieții trag la mal și scot artileria grea din apă - aveau scufundată în apă, la rece o sacoșă cu beri. Ne întreabă și pe noi, noi mai câr mai mâr, luăm una s-o bem cu toții că deh, ne gândeam... drumul mai e destul, două trei ore în față, noi în costume de neopren... în mijlocul râului... iar berea, cu efectul ei diuretic... 

Băieții, dacă au văzut că bem, ne-au mai dat, să avem la drum și o sticluță de 0,5 cu rakia. Care s-a dovedit cea mai tare treabă spre finalul călătoriei noastre pe apă, o să vedeți de ce.

Cum ne veseleam noi așa, mai cu bere, mai cu belgienii care săreau în apă de pe stâncă, apare și barca salvată, condusă de Carlo - erau tot ai noștri, intraseră pe niște pietre și nu reușiseră să iasă, mai ales că al lor șef de barcă nu știa engleză.
Carlo zice să-i păstrăm și lui o bere pentru la final, belgienii îl aud și ne pomenim că ne dau un six-pack de beri.

Pornim mai departe. Belgienii au luat-o înaine dar ne-am tot intersectat cu ei pe râu până la locul de popas de la jumătatea traseului.

Trecuserăm de ce-a fost mai greu, cică mai era una așa mai periculoasă mai spre final, dar până acolo fără probleme.
Dar asta nu înseamnă că la alea multe fără pericole nu ne-au făcut varză valurile... ohoohoo! Ba din stânga, ba din dreapta, nici nu te așteptai decât când era inevitabil să faci baie. 

Carlo se relaxase și am început să glumim, să povestim, să cântăm una-alta... ne-a făcut să intrăm într-o vâltoare cu spatele, altă dată ne-a făcut să ne învârtim în cerc, în alt moment ne-a băgat cu barca într-o cascadă... pozne d-astea. Ne-am distrat pe cinste.

Am ajuns și la popasul de mijloc de excursie, am tras la mal - aici belgienii iar se cățăraseră pe stânci si săreau,și beau bere și se hăhăiau... Și locul era plin de toți turiștii veniți la rafting în ziua aia, cu care ne călcaserăm pe picioare la locul de pornire. Vreo două bărci doar cu rusoaice, mai erau și alte multe bărci mixte cu ruși, unguri, noi cu cele 6 bărci, belgienii, pana mea, eram mulți!
A început să se înnoreze, bărcule venite mai devreme au început să se care rând pe rând. În cele din urmă am pornit și noi, sub amenințarea norilor care tot veneau.

Am mai avut parte de destule rapids care iar ne-au făcut fleașcă, doar că acum nu mai era soare și a început să ni se facă frig. Aici ne-a salvat rachia primită de la darnicii belgieni, mai toți am apelat la ea. La un moment dat Calo ne-a arătat în spate că vine ploaia, a estimat el că în vreo jumătate de oră...
Și da, se vedea venind de peste versantul muntelui, în spate, un fel de perdea albă - deja cunoșteam look-ul ăsta din ziua trecută, văzuserăm cum arată venirea ploii în munții bosniaci și sârbești.
Am început să dăm mai vioi la vâsle, mai ales că și în spate două bărci de-ale noastre începuseră să facă competiție care ajung primii la duș.
Până vâsleam mânați de ploaie Carlo ne-a mai povestit cum trece Tara prin Muntenegru și acolo pe unde eram noi ne aflam practic pe granița de pe apă dintre Muntenegru și Bosnia, apoi am depășit și zona cu podul, unde trecuserăm la venire granița în Muntenegru... Am trecut de mai multe alte tabere de rafting din Muntenegru, unde se retrăseseră mulți dintre cei de dimineață, de la pornire.
Apoi am ajuns la locul unde în Tara se vărsa râul Piva, loc de unde râul ajuns în Bosnia își schimba denumirea în Drina.
Ne-a ajuns ploaia, tot o torențială frumoasă ca toate torențialale de după-amiază din excursia asta, care a durat vreo 2 ore... Am dat la vâsle cu putere, deja ne descurcam excelent, devenise aproape o mișcare reflexă, nu mai aveam nici vâltori de când se vărsase Piva în Tara... Am ajuns la locul de acostare, ne-am dat jos și am târâit barca cu chiu cu vai până sus...
Oricum, o experiență fantastică, iar ploaia a fost un fel de cireașă de pe tort.

PS. Mulțumesc pentru poze colegilor de excursie și fotografilor oficiali pentru pozele minunate.


joi, 8 iunie 2017

Prin nori, prin Bosnia

Un drum lung printre ploi... Am intrat pe un drum forestier și ne-am pomenit în ținutul cețurilor și al norilor. Eram ca în twilight zone.
Am mers așa intrând parcă în altă dimensiune, sau într-o poveste. Cețurile se luminau și ba se adunau, ba se răsfirau în jurul nostru, pe vale.
Într-un târziu am văzut indicatorul cu Rafting Centar Drina-Tara, cu mai multe campinguri și am coborât în parcare. Ne-am năpustit din autocar pe urmele lui Andrei trecând printr-o poiană verde cu copaci pe margini, cu multe flori... și am intrat într-un mare foișor protejat de ploi cu geamuri. Nu ne-a venit să ne credem ochilor ce frumos era!
Parca am ajuns într-o poveste! Lavite de lemn acoperite de covorașe de lână țesute de mână, tradiționale, în jurul unei vetre pentru foc... alte multe mese de lemn, rustice, cu băncuțe cu cergi de lână... ne-au primit cu shot-uri de rakia (rakija de mere) care ne-au încălzit și înveselit instantaneu.
Suntem în Bosnia-Herțegovina, provincia Srpska, pe malul râului Drina, în satul de vacanță Tara-Drina, la campingul Tri Vodenice.
Ploaia a stat, din vale, de pe versanții măgurilor verzi ce străjuiesc Drina se ridică nori şi cețuri proaspete. Ciripesc diverse păsărele, rândunicile țiuie ascuțit şi intră în foişor, unde au un cuib cu pui ascunși vederii.
Totul e verde, plin de viață. Campingul rustic e autentic, probabil are o vechime mai mare decât celelalte campinguri vecine din satul de vacanță. După foişorul central ce adăposteşte sala de mese se întinde o pare poiană străjuită de căsuțele ordonate ca nişte santinele de jur împrejur. 







luni, 29 mai 2017

Restanțe

Da, n-am mai avut nici timp nici chef să mai scriu pe-aici. Nici nu mai știu exact ce-am mai făcut între timp.

pe amintite, într-o ordine aleatoare:

concert Pink Martini. Plăcut mult.

piesa la Godot - Happy End. Mișto. Savurat.

opera: Evgheni Oneghin. Super tare. Plăcut. Mult.

drumeție pe nepusă masă de 1 mai în Bulgaria, cu GreenVenture, care au cam copiat traseul lui Andrei de la Călător prin România. Am vizitat Canionul și peștera Emen; Cascada Hotnitsa; Cascada Momin Skok; Fortareata Tsarevets și Veliko Târnovo.

Primul cros pe anul ăsta

Cumva încălcându-mi hotărârea de a participa la competițiile de alergare cu plată, (mai ales că de prin noiembrie am tot avut probleme cu încheietura de la genunchiul drept, care o vreme nu m-a lăsat nici să alerg pe bandă măcar), am cedat tentației de a mă înscrie la cursa Hot Chocolate Race 10/5 K, declanșatorul a fost newsletterul cum că azi (în ziua aia) e ultima zi de înscriere cu discount de nu știu cît, de îmi ieșe vreo 65 de lai, și în secunda aia n-am mai stat pe gânduri m-am înscris și am și plătit-o. Evident că a doua zi mi-am dat seama tardiv că se suprapunea cu excursia în Bulgaria prin canioane frumoase, pe care mi-o dorisem mult, și unde obținusem un loc ca prin minune, după ce se ocupaseră oficial toate. M-am umplut de spume, m-am gândit ce naiba fac, după care zgârcita din mine a zis că dom'le, cursa am plătit-o dar excursia nu, așa că să văd dacă pot să mă retrag dintre participanți fără să provoc necazuri organizatorului. Mi-am făcut curaj și i-am scris lui Andrei, i-am explicat ce tâmpă am fost de am încurcat borcanele. Din fericire mai avea destui doritori, așa că nu a fost problemă să mă retrag.
So, it's a deal, pe 8 aprilie la ora 10 aveam de luat startul în proba de 10 km în Herăstrău. M-am cică antrenat înainte alergând pe bandă maxim 7 km (afară nu am reușit, că ba am fost plecată, ba gripată, ba era vremea de kkt. apropo, nici până acum nu am scăpat de viroza începută dinainte de excursia în Cinque Terre)
Zis și făcut. M-am trezit dimineața și am pornit-o spre parc pe jos, ca să îmi fac încălzirea. Era plăcut, mai răcorică, dar cu soare. În poiana de la Roaba de Cultură, de unde se lua startul full de lume alergăreață. Multicolori. S-a făcut o încălzire strong, apoi rapid s-a dat startul.
Am pornit. Prima tură am fost ok, dar fix după prima tură, exact după ce am trecut de poarta pentru sosire m-am pomenit cu niște crampe abdominale de mi s-a tăiat și respirația și alergarea. Am mers la pas până m-a mai lăsat apoi am luat-o iar la fugă, dar mult mai încetișor. Pe tura asta n-am mai avut soare, ci nor și răcoare bine. Cu chiu cu vai am terminat cursa, dar a fost un pic greuț și m-am cam chinuit.
Dar na, măcar am deschis sezonul le alergări medii și lungi prin Herăstrău.


miercuri, 5 aprilie 2017

Recuperare la Muntele Roșu

Acum două weekenduri trebuia să merg cu gașca noastră la Muntele Roșu - Silva. Planurile erau făcute, ne împărțiserăm și pe mașini când viroza ce mă pândea din weekendul anterior, cel din Cinque Terre, m-a lovit în plin. Tuse nasoală, muci fosforescenți și o stare generală nasoală. Am anunțat că nu mai ajung, mai ales că se anunța și vreme cu vijelie și frig. Simțeam și o oboseală groaznică, aș fi zăcut juma de zi. Ceea ce am și făcut de altfel sâmbătă. Doar că după aceea am socotit eu că nu mai am când și în ce fel să fac să ajung până la ziua lui Mitzi la cei ce se lăudaserăm că îmi pot grava pe brățare-cadou mesajul de la Maria. Nu îmi funcționa prea grozav mintea, așa că nu m-a dus capul să mă uit exact ce mă duce acolo decât abia când eram deja în 300. Evident exista varianta mult mai scurtă cu 105 la casa presei și de acolo 2 sau 3 posibile autobuze care m-ar fi lăsat chiar în față la Feeria. Așa că am mers la Romană, acolo am așteptat 131. cred că am făcut vreo 20 de minute în plus așa sau poate chiar 30... cine știe. În fine, am ajuns, a fost ok, doar că m-am trezit că oamenii ăia când au văzut pe bune brățara mi-au zis că nu o pot grava... dar văd că am deraiat și am ajuns să zic altceva decât ce îmi propusesem.
Deci să revenim la Muntele Roșu. Claudia m-a surprins acum vreo 2 săptămâni cu frumoasa inițiativă să ne organizăm pe cont propriu noi cei ce călătorim oricum cu fel de fel de gruputi organizate și să facem o drumeție dezorganizată în Ciucaș. Cu cazare la Muntele Roșu și traseu până la Cabana Ciucaș, apoi la Răscruce, vârful Gropșoarele și coborâre spre cabana Muntele Roșu, la cazare. Cum în cele din urmă am devenit mai amestecați decât se crezuse inițial ca nivel de pregătire, traseul a fost ajustat la fața locului.



Acum am avut o vreme superbă, soare puternic, zăpadă topită, cer albastru, ghiocei, viorele, brândușe. Am pornit din București mai devreme decât am fi vrut pentru că pe la Cheia era raliu și de la ora 10 se închidea șoseaua. Așadar am făcut ce am făcut și am ajuns cu toții înainte de 10. De fapt, la 10 am pornit în traseu. S-au discutat diverse variante, unii erau dornici de alt traseu decât Ciucaș, în cele din urmă am pornit cu toții pe varianta Cabana Ciucaș - vârful Ciucaș, iar cei dornici au mers apoi și către La Răscruce, (am înțeles că nu au ajuns pe Gropșoarele) de unde au coborât la cabană.
Grosul trupei a urcat nițel mai încet către cabana Ciucaș, astfel încât când noi ne luam de mâncat sau băut primii plecau deja spre vârf. Noi am plecat ceva mai târziu, în două valuri și ne-am reunit pe parcurs. Fetele care au urcat greu au rămas la cabană să se odihnească, relaxeze, să facă poze și apoi să se întoarcă la Muntele Roșu când doresc.






Noi cei mulți am atacat vârful Ciucaș pe varianta cunoscută, cea prin horn. A fost cea mai ușoară urcare, pentru că era zăpadă prietenoasă, fără gheață pe dedesubt... Pe la Babele la sfat ne-am întâlnit cu grupul Terra, care și ei făceau Ciucașul în aceeași zi. Noi urcam, ei coborau. Ne-am salutat cu cei cunoscuți, apoi am continuat.







Am ajuns pe vârf, aici bineînțeles că bătea vântul, am stat să facem poze, să admirăm peisajul, să ciugulim câte ceva. Ciucașul era extraordinar de fotogenic, cu stâncile ce se iveau printre peticele albe de zăpadă, cu cerul albastru și norișorii albi, lumini și umbre, un spectacol superb. Toată lumea a făcut poze superbe, dar chiar și așa, realitatea era și mai frumoasă.





Iar super tare a fost traseul de coborâre, prin Tigăile Mari. Frumos, pitoresc, nu foarte ușor dar cu priveliști superbe în lumina auriu-portocalie a soarelui ce se apropia de apus.

Ne-am întors la cabana Ciucaș, unde am halit ca să ne revenim după efort. Din nou, Grupul fruntaș a plecat când am sosit noi, în ideea să ajungă pe Gropșoarele.
După haleală am început coborâșul pe același traseu de la venire și am ajuns la cabană fix după ce soarele apusese.

A urmat o seară ce cântări la chitară și din gură, frumos, relaxant... un paghar de vin...
A doua zi ne-am răsfirat care încotro, unii au plecat spre Brașov, alții, cu mașina defectă, s-au tirat cu varianta salvatoare la București... Noi am zăbovit până după prânz la soare, la o bere, la o ciorbă, am gustat și bucatele de la cabana Silva...
În concluzie, ne-am întors acasă cu toții bronzați, sau mai bine zis ușor arși de soare.

Related Posts with Thumbnails