BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

duminică, 15 iulie 2018

Puzzle

*
Pe undeva pe sub straturile de civilizație, educație etc îmi dau seama câteodată că tot mai e o fetiță sălbatică care se ascunde prin tufişuri sau pe sub mese, sare garduri, țopăie în ploaie, se cocoață în pomi şi face fel de fel de drăcii.

*
undeva, în adâncuri, sunt balauri... sau alte fiare. Cum cică scria pe hărțile vechi pe zonele sălbatice necunoscute "hic sunt leones".

*
pe undeva e cineva care la un moment dat s-a decis să nu răspundă cu ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte şi să aleagă calea mai dificilă de a strânge din dinți ca să meargă mai departe. Răspunzând cu bine la rău.

*
mai e şi o ființă orgolioasă şi încăpățânată care scoate ghearele când are impresia că e tratată ca şi cum ar fi invizibilă sau ca şi cum nu ar conta.

*
curiozitatea ştiințifică e la loc de cinste pentru mica cercetătoare care smulgea picioare de gândaci de bucătărie, care observa cu atenție animale şi păsări trăgând concluzii proprii înainte să ajungă să citească. Şi care făcea experimente chimice în bucătărie ca să vadă cum cristalizează diverse substanțe şi amestecuri. Şi care desfăcea ceasurile mecanice până la ultima piesă...

*
mai e şi cineva care a lăsat deoparte orgoliile şi preconcepțiile pentru celălalt, care a învățat că în iubire e nevoie de enorm de multă răbdare şi înțelegere. Oare de unde le-a avut la vremea aia?!

*
mai e şi cineva care nu poate trăi bine fără o conexiune cu natura, fără măcar un parc, fără soare, fără aer curat, fără ploaie, fără munți şi mări.

*
globe-trotter cu gust de călătorii lungi şi plonjări în alte culturi şi societăți cât mai diferite şi exotice. Cu dor de ducă şi nesaț de a descoperi locuri şi moduri de gândire şi viață noi...

*
cineva care visează la binele umanității şi încearcă să pună o cărămidă măcar la treaba asta

*
cineva dezamăgit de oameni care îşi opreşte primul impuls de a sări să ajute sau să facă ce ar considera normal din cauză că a văzut deja prea multă prefăcătorie şi minciună şi manipulare care mizează tocmai pe pornirile altruiste ca să tragă foloase.

*
cineva stresat care aleargă prin parc şi îi place la nebunie... care îşi exorcizează demonii şi neliniştile prin alergare.

*
cineva care adoră să înoate şi se simte ca peştele (sau ca broasca, judecând după singurul stil de înot care-i iese) în apă.

*
şi un şoarece de bibliotecă care de mic a devorat toată biblioteca familiei. Apoi a trecut al biblioteci publice, unde s-a pierdut în imensitatea ofertei. Ce-i drept, cu vremea şi timpul liber a intrat la apă. Dar curiozitatea şi setea de poveşti, istorii, întâmplări, lumi şi vieți a rămas intactă.

*
detectiv de conjunctură jumătate jurnalist de investigații care caută ace în carele cu fân ca să afle dedesubturile unor lucruri tulburi

*
laşitate mică care se strecoară printre situații bulversante şi dubioase şi ambigue ca să fie neobservată şi să nu ia atitudine. eu sunt mic nu ştiu nimic

*
veselă şi nebunatică - copilă zglobie şi fără griji

*

întunecată de gânduri şi de toate grijile şi nedreptățile lumii, plumb în suflet şi lipsă de speranță, şoarece în labirint. prizonieră în colivia creată de propria minte. conştientă de prea multe contradicții flagrante concomitente ale lumii şi societății, un drum surpat şi periculos fără sfârşit.

*
chef de ocazie, în zilele bune. Fantezie în farfurie (sau în tigaie/oală)

*
călătoare cu 10 000 de vieți trăite prin poveştile citite auzite sau văzute, însetata de şi mai multe poveşti... Fantasia e în siguranță, nu se va destrăma în neant... poveşti noi sau vechi, rod al imaginației altora sau chiar al ei...

*
gândire la rece, critică aspră şi dură ca o lamă de sabie de samurai

*
pe aripile dansului trăieşte în altă dimensiune. paşii se înşiră singuri, căutând armonia mişcare-melodie

*
în creierii munților, sub pătura cerului înstelat, îşi dă seama de cât de puține lucruri are nevoie cu adevărat: un loc relativ sigur unde să doarmă, ceva hrană, apă şi strictul necesar pentru supraviețuire.

*
lup singuratic ce bântuie prin lume simțindu-se prea diferit de restul haitei în majoritatea timpului

*
adunătoare de găşti şi factor de coeziune în restul timpului

***

miercuri, 11 iulie 2018

Vid

Sunt zile în care totul e ok more or less dar la un moment dat apar nişte căcățişuri stresante care devin pe final de program chiar enervante şi îți dau tot zen-ul peste cap şi te umplu de draci. Şi ai naibii draci nu se lasă duşi de te trezeşti că i-ai luat şi acasă. Ei, azi e o astfel de zi. Aşa că acum încerc să îi trimit înapoi la galere, ba dând cu aspiratorul, ba scriind.
Vid. Închid ochii şi parcă sunt cu fața la un zid gol. În afară de asta nimic. Doar un zid la un milimetru distanță.

luni, 9 iulie 2018

Un loc sub soare

De mult timp mă tot întreb care naibii o fi locul meu sub soare, pe lumea asta. Nu cred că ştou asta nici până în clipa asta. Doar că parcă nu-i aici. Dar unde mama naibii o fi?

Multă vreme aveam impresia că sunt a acestui loc în care am apărut pe lume. Şi simpla idee de a pleca mi se părea revoltătoare, un fel de trădare pentru rădăcinile mele. Apoi cu timpul am aflat pe de o parte că rădăcinile mele sunt doar în cel mult jumătate de-aici, mă rog, strică ecuația necunoscuta numită taică-miu.  Oricum, am aflat că din partea maică-mi jumate de neam aparține neamului jidovului rătăcitor, genă turanică am aflat mai recent că ar fi, am aflat eu de puțină vreme de la un coleg mai cunoscător într-ale istoriei. Ce pana mea o mai fi şi din partea tatălui, Dumnezeu cu mila. După numele pe care l-am smuls la un moment dat de la mama, Urbanche/ke sau Urbanchi/ki... cum ziceam Dumnezeu cu mila.

De mulți ani, greu e să îmi storc creierii să zic câți

Prin Piatra Craiului


Simțeam nevoia de o drumeție la munte, deja trecuse cam mult timp de când nu mai văzusem muntele... Practic din Macedonia, când am urcat pe Magaro. În perioada asta au tot fost anunțate ture mișto, greu era mai mult să te hotărăști unde să te duci. Când mi-am limitat opțiunișe la ture de o zi s-a mai simplificat treaba. Iar o tură în Piatra Craiului, mai ales undeva unde n-am mai fost, era de nerefuzat.

S-a nimerit să fie pe 7 iulie, când s-a decis și Vali să-și serbeze ziua. M-am felicitat că n-am ales o tură de două zile, așa c-am făcut un combo drumeție + beție after.

Cum toată săptămâna a fost ploioasă, am fost cu morcovu'. Pe vineri, când dădeau prognoză nașpa, cu ploaie strașnică mai ales la munte am zis ok, aia e, mă impermeabilizez la maximum și mă duc oricum.

Și bineînțeles că n-a fost dracu' atât de negru și nici ploaia așa de groaznică. Ba chiar acolo, la Zărnești - Plaiu Foii a fost cu mult mai bine ca în București. La plecare am avut soare (e drept că din cauza asta a fost o zăpușeală de parcă făceam drumeție în saună), am mers o bucată de drum prin poieni și fânețe la poalele muntelui, până la Colțul Chiliilor. Am recunoscut parte din traseul făcut acum j'de mii de ani cu Cristina și Mireluța de la Corint, când am mers noi așa frumos prin Crăpătură până în Șaua Crăpăturii, de unde se vedea fantastic de frumos... Chiar mă gândesc că nu știu din ce cauză, până acum nicun grup de drumeși dintr-ăștia pe care îi urmăresc eu n-am făcut vreo excursie cu urcare prin partea asta, deși e super spectaculos.


Când am ajuns aproape de Colțul Chiliilor cerul s-a acoperit cu nori translucizi, dar încă neamenințători. Când să plecăm începe să picure. Și mai și tuna.


Ei, îmi zic, asta e, îmi pun suprapantalonii, că pe urmă e mai complicat dacă se pornește ploaia în plină urcare. Zis și făcut. Bineînțeles că am făcut extrasaună, dar na, pe de altă parte mi-a prins bine mai târziu, cînd pe la jumătatea urcării a început de-adevăratelea ploaia.


Și deci începurăm urcarea. Acu urcarăm, nu glumă. Nu cine știe ce greu, dar susținut. Și cum ziceam, la un moment dat a și început ploaia. Am urcat prin ploaie resemnați. Partea amuzantă e că la cinci minute de refugiul Diana ploaia s-a oprit complet. Iar când am ajuns, a ieșit și soarele.



Așa că la refugiu am apucat să ne uscăm, să halim, să facem poze. Andrei ne-a dus și la punctul de belvedere de unde se vedeau superb Turnurile Dianei. Aveam vedere spre cealaltă parte a muchieu pe care era refugiul - peisaj cu nori de toate felurile și pini și stânci.




Apoi am pornit să coborâm. Traseu tot așa, necunoscut mie. Aveam coborâre pe Valea urșilor. Pe coborâre am avut mai multe ture mici de ploaie, care ne-au „ajutat” mult la coborârea pe grohotiș. Care a fost extrem de solicitantă și cam hard-core. Noroc că erau și ceva copaci pe traiectorie, altfen la naiba, coboram târâș. Drept care am făcut și febră musculară (eu care nu mai fac demult febra musculară la picioare... la cât alerg...) de la acestă coborâre.

La un moment dat am făcut pauză de regrupare într-o zonă mai plată. Și din nou soarele ne-a zâmbit printre frunze. Și ne-a însoțit tot restul coborârii, care de acolo a fost mult mai lină.



Am intrat într-o zonă de potecă pe lângă un râuleț, frumos, cu iarbă verde, care ne-a dus mai jos prin niște poieni străjuite de arbori și cu o vedere minunată asupra crestelor stâncoase ale Craiului. Soarele ne zâmbea difuz, strălucind în frunze.


Chiar înainte de a ajunge la autocar am stat să pozăm într-o poiană, șiiii... s-au revărsat oile. O turmă pe deal, coborând în lumina apusului de munte.

Ei, a fost o tură mișto. Cu soare, cu ploaie, cu grohotiș, tot tacâmul. Popasul de masă de la Pârâul Rece a fost binevenit. Și, pentru mine, a fost încălzirea pentru seară, căci chiar atunci Cătălina punea pe grup poze cu sangria cu care ne îmbia să ajungem mai repede la petrecere. Se pare că toată lumea întârzia.

Ajunși în piața Victoriei pe la 20:30, am luat tot bagajul și am pornit spre Cătă și Vali. Când am ajuns deja veniseră toți, eram ultimul mohican. Nu credeam să iasă foarte mișto, mă gândeam că o să fiu obosită, bla, bla. Dar cum atmosfera a fost foarte animată și mișto am fost în priză. Ne-am distrat ca la revelioanele alea mișto, ce să mai discutăm.

luni, 2 iulie 2018

Ksamil beach și Butrint

Ksamil e un sătuc albanez pe țărmul Mării Ionice. Da' are niște plaje și niște priveliști de nu-ți vine să crezi - mai ales pentru o prea puțin cunoscătoare într-ale plajelor lumii ca mine. Până acum e the best din ce am văzut (Sulina, Sf. Gheorghe, plajele de la Năvodari la Vama Veche, plajele bulgărești de la Burgas și Sozopol, Nisa, Cannes, Barcelona... și cam atât).

Apa este limpede cristal la mal iar spre încolo devine turcoaz și abia mai încolo se închide, semna că acolo încep alge și/sau pietre. Nisipul e din sfărâmătură fină de rocă albă gen marmură. iar în larg îți fac cu ochiul niște insulițe, 4 la număr din câte mi s-a spus. Două se vedeau de pe plaja unde stăteam noi, restul erau mai departe în spate. Îmi pare un pic rău că nu m-am aventurat să înot până la una din ele, dar m-am temut nițel, la cât sunt eu de „expertă” la înot. A fost soare și multă multă bălăceală.
Ce-i drept, nici nu prea aveai cum să nu înoti acolo, până și non-înotătorii cu teamă de apă au intrat în apă. măcar la mal. Cele 7 ore alocate au trecut foarte repede. Cu o pauză de masă la restaurantul căruia îi aparținea porțiunea de plajă pe care o ocupaserăm. Aici mâncare bună, bestială și o servire ultra eficientă și rapidă. Atâta eficiență n-am mai văzut nicăieri. Că bineânțeles ne-am dus la ora de vârf, când mergea toată lumea și prindeai greu o masă. Cum se elibera o masă instantaneu veneau ospătarii și debarasau cu viteza fulgerului, venea și o tanti cu mopul și cârpa care dădea cu mopul pe jos și cu cârpa pe scaunele de plastic (multă lumea direct de pe plajă, cu costumele ude, so...) și într-un minut masa era gata de alți clienți. În alt minut aveai meniul, apoi nu așteptai prea mult să îți ia comanda, iar timpul de servire era absolut decent pentru niște preparate proaspete atunci făcute. Aici am zis că acum ori niciodată, e momentul să comand fructe de mare, așa că m-am aruncat la o salată de fructe de mare la grătar. Care a fost și extraordinar de bună, și multă, m-am luptat ceva cu ea.

Vedere frontală de pe plajă: apa turcoaz,  insulă în dreapta, insulă în stânga.
Apa şi nisipul.
Asta e o poză de la cei ce s-au aventurat cu bărcuțe sau hidrobiciclete mai departe, spre larg.
Tot de la alții.


Apoi, la ora stabilită, ne-am adunat la autocar şi am pornit spre Butrint. Am ajuns repede, mergând tot pe lângă yn râu, tot destul de turcoaz...

Am ajuns la intrare, cam toropiți de zăpuşeală. Cerul se acoperise cu un voal translucid de abur.
Am luat-o în sens invers decât grosul grupului. Am urcat nişte trepte de piatră, ne-am intersectat cu o mireasă, cu fotograf şi mire. Aici m-a prins în poză Cristina, la urcatul treptelor. La capătul lor era o intrare boltită într-un zid de apărare solid.


Am intrat şi ne-am pomenit într-o curte interioară de castel medieval.



Era frumoasă şi lumina, puțin aurită, de amiază. Curtea era frumoasă, cu multă verdeață. Ne-am băgat în toate cotloanele, ne-am cocoțat peste tot.



Aici ne suiserăm pe trepte până unde s-a putut pe turnul dintr-o poză de mai sus, unde era o galerie cu ferestre boltite în arc, plină de cuiburi de rândunici cu pui asurzitori. 
Aici am văzut că mai jos de nivelul curții mai era o mini curte interioară foarte frumuşică şi am pornit să caut intrarea.

Culmea e că am şi găsit-o. Era curtea interioară a micului muzeu de istorie a Butrintului.Mi-a plăcut mult şi muzeul, şi curtea, şi faptul că era aşa izolat şi liniştit. Am aflat că cetatea Butrint a fost cetate în mai multe epoci istorice, de aici şi tipurile diferite de construcții şi ruine. Şi în fiecare epocă a avut altă configurație.



Într-un târziu am ieşit din muzeu şi am părăsit cetatea mică din vârful peninsulei, pe partea opusă intrării. Aici am găsit o fotogenică terasă care încă nu funcționa. Evident că nu am pozat-o, deși merita.
Am pornit pe o cărare prin vegetația luxuriantă, pe principiul că tocmai veniseră pe acolo mulți nemți pensionari, deci undeva trebuia să ducă. Mergând așa pe neve la un moment dat am dat de Alex și colegul lui de cameră și am aflat așa că ei ocoliseră butrintul pe cealaltă parte și acum ajungeau la cetățuie. Deci noi eram ok mergând înainte pe poteca misterioasă dintre ruine.
La un moment dat poteca ne-a purtat mai aproape de mal, unde se vedea tare mișto râul cu malul îndepărtat pe fundalul cerului destul de dubios ce promitea ploaie.

Am trecut pe lângă ziduri vechi, masive, din blocuri de piatră bătrâne, înnegrite de trecerea atâtor secole peste ele, apoi printre ruinele unor clădiri mai recente, relativ.

Pentru că se apropiase vertiginos ora de plecare am parcurs în mare viteză restul, tot felul de foste bisericuțe şi construcții, iar la final am ajuns la construcțiile din ansamblul roman, cu amfiteatru şi o groază de alte edificii despre care habar n-am, dar care se pot identifica pe hartă.
Ceea ce am şi făcut în autocar, am urmărit traseul pe care am mers citind ce ruină fusese ce la vremea ei. Aşa am văzut că mai erau câteva construcții pe care le ratasem complet. Dar cam 90% văzusem. Cam prea pe fugă, dar totuşi suficient cât să îmi fac o idee despre Butrint.
Evident, e de vizitat şi revizitat, e mult de văzut şi de cercetat. M-aş întoarce oricând cu plăcere să mă plimb în linişte şi tihnă prin cetate, să mă cocoț să văd orice cotlon tainic.

joi, 28 iunie 2018

Nori şi ploi

De o săptămână am intrat în sezonul ploilor torențiale şi al aburilor. Vin ploi straşnice, cu tunete şi fulgere. Şi câte un potop.

Marți am zis haa, azi merg pe jos până acasă. Zis şi făcut. Am pornit vioi pe străduțe spre Afi, apoi mai departe pe jos pe lângă Politehnică, între timp se cam întuneca cerul, bătea şi un vânticel vioi, dar era în acelaşi timp şi zăpuşeală. M-am luat după alții şi după amintirile vagi prin parcul politehnicii în ideea să scurtez cumva drumul, să tai colțul spre Grozăveşti.
Frumuşel în parc, am recunoscut poteca pietruită cu dale, apoi am urmat drumul de maşină care cotea puternic. Am urmat drumul până am dat de o zonă unde se făcea o intersecție cu o străduță unde tocmai se turnase beton pe mijloc, m-am chiombit şi tadaaam! mi-am dat seama că dădea spre Shorley şi Pui de urs. Aici înainte era un gard solid şi nu puteai intra/ieşi în/din Poli. Acum mergeai ca-n brânză.
Am mers pe străduță până am dat de podul Basarab am traversat, am mers pe lângă Orhideea, apoi spre Kaufland, moment în care a început să plouă de-a binelea. Am trecut prin pasaj până în Grivița şi am aşteptat troleul. Ploua sănătos dar liniştot. Până la Aşchiuță ploaia deja se diminuase. Cum în troleu crăpam de cald am sărit jos şi am mai mers trei stații pe jos până acasă. Ei, şi la 5 minute după a început să toarne cu găleata. Şi a durat ceva.

Ei, dar ieri... joi adică... Tot aşa, am vrut să vin pe jos profitând de faptul că nu ploua. Am făcut acelaşi traseu până la Grozăveşti, cu mica diferență că la finalul străduței am făcut stânga spre Dâmbovița. La traversare am privit în spate, spre Apaca şi Poli şi am descoperit cu uimire că cerul era negru de nori posomorâți. Când şi de unde v-ați furişat în spatele meu?
Cum pornise şi vântul, am abandonat pe loc ideea de mers pe jos şi am luat un tramvai. De pe podul Basarab se vedea foarte neliniştitor cerul în spate, o vâltoare de nori vineți şi negri amestecați cu spumă albă luminoasă pe ici- colo.
Am coborât la troleu. Şi din stație se vedeau norii învolburați.
În fine, am ajuns acasă cu trena de nori negri pe umeri, fâlfâită de vânt... am închis uşa... şi în 10 minute a pornit potopul. Şi a turnat... în reprize, iar după o vreme s-au pornit şi fulgerele şi tunetele...

Update. Şi azi, sâmbătă, după porția de înot, la ieşirea din Park Lake m-a întâmpinat un cer straniu, cenuşiu amenințător la bază, dar auriu strălucitor sus spre stânga. Culoare de unt în topire cu adaos de aur. Am ajuns acasă, la ultimii metri a început să picure vag, am închis uşa. Şi în trei minute a pornit o ploaie straşnică.

sâmbătă, 23 iunie 2018

Cujetări din puțul gândirii

Pentru că lumea în care trăim se încăpățânează să fie nebună, n-avem încotro şi trăim vremuri agitate şi interesante, dacă ar fi să nu privim din pielea noastră de români ce trăiesc în România.

Deci conjurația penalilor şi imbecililor e la un pas de a se înstăpâni complet, fără niciun drept de apel din punct de vedere democratic. S-au folosit de mecanismele democrației pentru a instaura dictatura. Şi încă o dictatură a penalilor şi delincvenților, incapabili să gândească mai departe de până în dreptul nasului. Că vorba aia, poți să fii şi un hoț deştept, nu doar un borfaş limitat.

Ei, şi toată mizeria asta stă să sară în aer, opoziția şi dna-ul încearcă să muşte din ei, psd-ii fac mitinguri ca pe vremea lui Ceauşescu de 23 august, îşi vâră cozile lor de topor în toate structurile şi mecanismele care i-au împiedicat, şi dărâmă pas cu pas toate piedicile din calea fericirii lor şi anume din calea făuririi statului penal ideal, unde infractorii fac legea şi toți ceilalți sunt vinovați de ceva şi trebuie să le plăteasca infractorilor bir pentru că au privilegiul să viețuiască în minunata lume nouă.

Suntem la un pas distanță de realizarea unei distopii orweliene. De fapt, s-a ajuns aici pentru că deja ne stăpânesc din umbră de ceva vreme, dar acum i-a apucat sfruntarea să iasă la lumină şi să schimbe şi aparențele. Vor să nu se mai poată atinge nimeni de ei orice ar face. Vor să fie regi. Împărați. Cezari.
Sper să se înece dracului cu puterea aia pe care o râvnesc. Că na, după o dictatură la un timp variabil vine o revoluție, o răsturnare, un război... Astea sunt din păcate rezultatele faptelor unor minți înguste şi limitate mânate doar de ambiții şi sete de putere... Şi cine suferă? Tot oamenii de rând...

vineri, 22 iunie 2018

Festivalul fulgerelor

Cum luasem bilete la Caravaggio, la Happy cinema din Liberty Centre, am spart uşa la serviciu şi am mers sportiv pe jos în mare viteză.

De cum am ieşit pe poartă a fost evident că vine furtuna, ploaia, şi că vine fix din partea unde mergeam eu.
Norii se întinseseră pe tot cerul aproape, spre apus era un pic mai liber şi soarele mai strecura raze. Spre răsărit erau nori cenuşiu-pământii cu contur difuz iar mai în spate era vizibil că ploua. M-am rugat să nu mă prindă potopul înainte să intru la Liberty şi am băgat o viteză la mers de m-ar fi luat radarul pentru depăşirea vitezei regulamentare.
După ce am intrat pe Sebastian, puțin înainte de parc s-a pornit o vijelie de ziceam că mare minune să nu mă prindă potopul. Dar s-a mai calmat. Am ajuns la Liberty, aici pe Progresului

joi, 21 iunie 2018

Albania - ca o altă Românie

Impresia mea despre Albania, dicolo de diferențele geografice și etnice, e că este exact ca o altă Românie, poate mai în urmă cu vreo 10 ani.


La fel de prost condusă, la fel de învățați cu învârtelile și șmecherelele, la fel de „civilizați” în sens civic - nepăsarea cu care își lăsau mașinile vraiște în mijlocul străzii, pubelele de gunoi pline-ochi, comercianții de etnie rromă, casele dărăpănate cu pirande și puradei... (asta vorbind de Saranda. Care e oraș turistic, deci mai înstărit, cu mai mulți bani circulând. Nu mai vorbin de Ksamil, unde se vede că turismul e la rang de cinste. Nu știu în alte orașe mai puțin favorizate cum o fi... e drept ca și la noi dacă compari Constanța cu Petrila... o să ai mari diferențe, și de tot felul. Așa că... unde o fi adevărul, nu pot ști.)

Dar comparând Mamaia cu Saranda, aș zice că Saranda stă mai bine. O ajută și așezarea geografică între Italia și Grecia, și relieful mai spectaculos. Arată altfel un oraș-port care coboară pitoresc în trepte către mare. Și care are în față insula Corfu.

Prima poză e cu priveliștea care se vedea dimineața la 8 de la balconul camerei noastre.


La micul dejun am aflat că în programul inițial s-a produs o rocadă între cele două zile, din cauza prognozei meteo. Erau acum mai mari șansele de ploaie și mai mulți nori, așa că, în loc să mergem la plajă la Ksamil Beach, am mers să vedem lacul Syri i Kaltër  și apoi cetatea și orașul medieval Gjirokastra (Gjirokastër).

Am mers iar pe un drum șerpuitor care ne-a redus viteza până la lac. În drumul spre el am observat că tot treceam pe lângă și peste un râu foarte limpede, care pe unde era mai adânc era foarte albastru-turcoaz. Era râul Bistricë. Exact ca râul Bei. Doar că ăsta era sistematizat până aproape de lacul-izvor.
Deci chestia cu singurul lac /râu care e aşa turcoaz pe care am auzit-o despre Ochiul Bei... Şi am mai văzut un râu de culoarea asta şi prin Bulgaria.

Aici era izvorul. Apa bulbucea venind din adâncuri.
În jurul lacului şi râului era construit un întreg complex foarte frumuşel, cu restaurante, terase, care pe mal care pe apă... toate pline de flori. Şi am mai văzut nişte libelule albastru-metalizat inclusiv pe aripi, aşa cum numai pe Nera şi pe încă un râu de prin Caraş-Severin mai văzusem (Caraşova?).
Era o căldură exact ca în Cheile Nerei în iulia-august, aşa că mi-am băgat picioarele. N-am intrat decât un pas mai mult decât în poza de mai jos, când răceala de ghețar a apei mi-a ajuns de la sistemul nervos periferic la cel central şi am simțit că parcă mi se taie picioarele, aşa că am ieşit repejor.

Am stat vreme de o bere pe una dintre terasele de pe apă, era acolo aşa plăcut de-ai fi stat în prostie.


Ei, uitasem să zic, aici iar ne-am suprapus cu scuteraşii, care ne depăşiseră pe drum, aşa că era plin peste tot. Dar până ne-am preumblat noi şi am făcut poze grosul plecaseră şi devenise chiar plăcut.

Ne-a adunat cu greu Andrei şi am plecat spre Gjirokastra. Am mers iar pe nişte serpentine, am urcat şi coborât nişte munți. Mă uitam că la munții ăia ai lor se vedea cum se încrețise şi se deplasaseră straturile de rocă dură în felii paralele, inclinate la aproape 45 de grade. Unii versanți erau pietroşi şi acoperiți doar de tufe şi o iarbă sărăcăcioasă, alții, mai umbriți, aveau păduri de pini.

După munți am ajuns la şes sau poate podiş, unde iar am mers mult, iar am observat cazemate ici şi colo... În cele din urmă am ajuns la picioarele unui deal pe care am urcat un pic cu autocarul până la localitatea Gjirokastra. Satul sau poate orăşelul urca pe colină, un sat cu centrul vechi format din case de piatră, cu acoperişuri tot de piatră, frumos înşirat pe ulițe pietruite şi pline de prăvălioare şi magazinaşe şi bistrouri. Oarecum o combinație între Sighişoara şi Arbanasi.


Am urcat la cetate. Trepte de piatră şi bunicuțe sărmane care vindeau mileuri şi broderii şi plante medicinale.

Ajunşi sus Am avut impresia că cetatea e o chestie mică, un castel ceva. Ei bine, e ditamai cetățoaia. Are şi castel, şi tot felul de acareturi, o curte imensă prevăzută cu o scenă unde din vechime se organizau spectacole de zilele importante ale oraşului. Apoi şi o biserică şi nişte beciuri, totul pe o suprafață destul de mare. 

În depărtare, spre munții din zare ploua şi tuna.
O bucată de oraș văzut de sus.

Acareturi.
Scena și biserica în spate. Pe fundal de ploaie.
Biserica.

Pa lângă biserică, în jos.
La baza bisericii tot felul de încăperi, tot felul de arcade.


Și o gâză verzuie - eu - care urca foarte interesantele trepte.
Am cutreierat cam în fugă partea asta de cetate, apoi am zis să ne întoarcem. Când să ieşim am văzut că arcadele se continuă şi în partea opusă celei în care fuseserăm. Am dat o fugă şi pe acolo, prin catacombele reci şi umede şi cam neluminate, e o zonă care e in restaurare încă. Am găsit aici o mini grădină cu o bisericuță minusculă iar pe uşa ei era o denumire haioasă legată de numele unui turc, o să caut pe net poate găsesc, că memoria mea e praf.
Ei, şi după ce am mers prin galeriile întunecate am ajuns într-o zonă unde intrai complet în catacombe şi nu te descurcai fără frontală, moment în care ne-am întors, apoi am ieşit pe poarta de intrare.

De aici am coborât înapoi în orăşel, pe ulițele pietruite. Ne-am învârtit, am vânat suveniruri, am mers pe diverse străduțe iar la un moment dat, căutând unde să bem un fresh, o bere, ne-am pomenit urcând spre un restaurant situat destul de sus, de pe terasa căruia se vedea superg panorama oraşului cu tot cu norii de ploaie din depărtare.


Aici am luat şi al treilea model de bere locală. Asta e ElbaR, berea zonei respective. Până atunci nu găsisem altceva decât Birra Korça sau Tirana. Oricum, toate-s un fel de Bergenbier, adică foarte soft, de hidratare.



După această pauză de peisaj și hidratare am pornit cu autocarul înapoi în Saranda. Am mers ce-am mers până la hotel. Imediat am ieșit ca să căutăm un loc să halim. Am vrut întâi la o tavernușă locală cu specific pescăresc, dar aveau numai preparate din pește, iar Cristina și Alex nu erau deloc iubitori de pește sau fructe de mare, așa că am pornit mai departe. Am ajuns pe promenadă și am văzut o terasă simpatică, ne-am așezat la masă și n-am regretat.

Până să vină mâncarea a început o ploaie nu foarte intensă, dar carea ne-a adus un curcubeu. Care nu a ieșit el prea frumos în poză, dar ceva-ceva tot e. Era al doilea curcubeu de Albania. Noi fiind în a doua zi de Albania.



Ospătarul - am aflat a doua zi de la colegii de excursie - știa ceva română, și spunea că bunicul lui a fost vlah. Mâncarea foarte bună. Am luat o ciorbă de miel lângă care am primit un sfert mare de lămâie, și a fost perfect așa. Și o rachia a fost foarte potrivită.

Seara tot așa ne-am plimbat îndelung prin Saranda, am făcut cumpărături din supermarket și apoi am ieșit pe plaja din fața hotelului. Șezlongurile au fost perfecte, luna aproape plină care se tot furișa printre nori subțiri și schimbători lumina marea și golful din stânga. Cum vorbiserăm, eu și Cristina am decis să facem o baie nocturnă în mare. Aqua shoes au fost la marele fix, că tot malul era o bolovăneală maximă și riscul de înțepare în tălpi era maxim. Chiar am înotat câțiva metri stânga-dreapta, a fost foarte tare. Pentru mine chiar a fost prima dată când înotam noaptea în mare. Și la lumina lunii!

Related Posts with Thumbnails