BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 18 octombrie 2017

Mare albastră de Sulina (via Tulcea) - Concediu 2017 ep, 1 sezonul 2

De când îi văzusem pe ai noștri în poze acum unul sau doi ani la Sulina îmi rămăsese așa, o curiozitate... Apoi, când s-au anunțat planurile de concediu cu Sulina am început să fac cercetări, am mai întrebat pe unii alții care mai fuseseră și suna foarte bine. Așa că am plecat cu o mare curiozitate din București de dimineață, de la Sălăjan de la statuie.
M-am îmbarcat în mașinuța echipei Vali-Cătă, care au condus cu rândul. Pe măsură ce soarele se ridica mai sus pe atât mai cald devenea și în mașină. Am mers cu geamurile deschise, măcar să ne ventilăm. Mă gândeam cu milă cât de greu trebuie să-i fi fost celui de la volan, daca mie mi se inchideau ochii de la somn adunat cu căldură.
 Cu câteva popasuri am ajuns în Tulcea suficient de în timp cât să ne luăm biletele pentru rezervație, iar apoi să ne cărăm pe pontonul de unde trebuia să vină să ne ducă barca rapidă.

Aici am așteptat ceva, mai erau și alții cu bagaje-bagaje de ne-am întrebat dar cât de mare e barca aia, oare încăpem toți?
În cele din urmă a apărut. Cam la fel cu ce ma mai plimbasem prin Deltă pe canale când am fost cu Terra. S-a elucidat misterul unde or să încapă toate bagajele - în botul bărcii, se deschidea o ușiță prin zona unde stărea cârmaciul/șoferul bărcii, iar acolo , la cală, au încăput toate cele.
Era cald. După ce am pornit, cam jumate de drum n-am putut să adorm, mai ales că nea șoferul băgase muzică (proastă) tare, iar boxa era chiar lângă mine... dar apooooi am găsit tertipul să pun veste de salvare peste boxă, măcar mai izola fonic nițel... cald cald, legănare legănare, a venit și somnul... Am tras o ațipeală până spre Crișan, unde au coborât destui. Apoi tot pe canal până la Sulina. Drumul a fost plictisitor, noroc că am mai dormit din el.
Am coborât - cam o oră jumate am făcut - și am pornit-o spre cazare. Fetele noastre rezervaseră un apartament ce ținea de Casa Coral. Ne-a cam căzut fața când am intrat, pentru că arăta bestial. Super spațios, luninos, cu detalii de amenajare interioară făcute de cineva cu gust... Ce mai, ne-a dat pe spate. Abia mai apoi am început să descoperim, ca la români, că ba una ba alta nu funcționează chiar cum trebuie. Dar la capitolul look nu avea cusur.
Odată instalați ne-am adunat să ieșim la masă în oraș. Ei, cunoscători fiind ai locurilor, aveau câteva terase preferate. Una era renumită dar nu găseai niciodată locuri la orele cheie, alta era casa Coral a noastră dar ne-am oprit asupra terasei cu verde, nu i-am reținut numele. Aici am băut cu sete prima bere rece de la Sulina.
Cred că am și mâncat ceva dar nu mai țin minte.



Apoi ne-am preumblat  pe mal uitându-ne la panourile cu excursii în Deltă ale diverșilor organizatori. S-a discutat mult ce să vedem, în principiu s-a ajuns la canalul cu sălcii, răsărit sau apus la vărsarea Dunării în mare și un traseu mai lung în care să vedem lacuri, canale, cât mai multe.
Ne-am întors și la cazare, unii au dormit, alții și-au făcut de lucru pe afară. Apoi s-a făcut de 6 așa că am început(ca o gașcă mocăită) să ne urnim către plajă. 


Aici era destul de mare distanța până la mare, am luat un microbuz. Am mers ce am mers, nu mă prea așteptasem la atâta distanța. Am ajuns, am coborât și am mers puțin în dreapta. Ne-am pus prosoapele și bagajele și țuști la apă. Era răcoroasă dar numai bună de baie. 

 Aici fac o paranteză ca să vorbesc despre plaja din Sulina. Deja aflasem că mergi o grămadă până să dai de apă adâncă și că are nisipul fin. Da, exact așa este. Este raiul pentru cei cărora le e frică de apa adâncă. M-a surprins cât de mult diferă plaja față de plajele din stațiuni. Odată că e mai sălbatică, apoi prin nisipul fin provenit din aluviunile Dunării depuse la intrarea în mare răzbat smoculețe de iarbă, la capătul dinspre sud am văzut niște vaci care pășteau, iar semne ale trecerii lor se puteau găsi prin mai multe părți ale plajei, așa că era bine să te uiți pe unde calci. Parcă nu erau prea multe alge, în schimb erau bancuri de peștișori minusculi și mai găseai pe mal ciulini de apă uscați.

Ne-am bălăcit, care mai mult, care mai puțin sau deloc până s-a lăsat înserarea. Erau niște culori pastelate minunate, evident că în poze nu au ieșit ca în realitate - un pic șterse dar în același timp luminoase, greu și de explicat.






Înainte de a părăsi plaja am mai băut o bere la terasa stufoasă din dreapta. Apoi nu mai știu sigur dacă ne-am urcat în microbuz și la întors sau am venit pe jos, cred că totuși cu microbuzul, și în a doua seară la plajă am mers per pedes.

Am sosit în Sulina pe înnoptate,iar  sub lumina felinarelor vapoarele acostate de-a lungul Sulinei arătau minunat, fantastic și un pic înspăimântător.



 Desigur, după plajă ne era foame, așa că ne-am dus la masă la terasa verde (aceeași), unde am mâncat ce mi-au recomandat ca fiind garantat bună - plachie de crap - bestială. Practic, dacă e să mă gândesc, cât am fost în Deltă am mâncat numai și numai mese cu ceva pește. Ne-am lălăit suficient cât să se facă târziu, habar nu am cât.
Am ajuns la apartament în tranșe, că băieții au mai rămas să bea, noi fetele însă ne-am retras, că deh, plajă, orele optime etc.


luni, 16 octombrie 2017

back home - Concediu 2017 ep.8

Cum s-a făcut deja sâmbătă iar luni trebuia să fin deja la Sulina, sâmbătă era ziua de întoatrcere. Mult drum...

 Am făcut ochi sub un cer albastru minunat, doar cu câțiva norișori albi pentru contrast. Ne-am adunat, strâns, împachetat, înghesuit în portbagaje și în mașini și hai înapoi în sat.
 Pe drum am depășit un nene turist care încerca să manevreze un măgăruș - mă rog, erau o pereche de turiști, un el și o ea așa mai spre pensionari care probabil închiriaseră măgăruții ca să se plimbe cu ei (probabil pe ei, dar nu neapărat fuseseră și măgărușii de acord cu afacerea asta).
 Apoi am ajuns în sat, la magazinul sătesc. De fapt erau două, dar noi ne-am oprit la primul. Ne-am luat provizii pentru drum. Aici e de remarcat nenea de la magazin, prietenos și vorbăreț nevoie mare, dar și pâinile pe vatră așa cam la vreo 2,5 kb, mari, coapte, apetisante - aici Mitzi n-a putut să se abțină și a cumpărat una.
Apoi gata, ne-am îmbarcat iarăși în mașini și dă-i înainte. Am mers o grămadă, am mers și pe  autostrada spre Sibiu, am făcut primul mic popas la Veștem apoi am plecat repejor mai departe, după deliberări s-a decis să mergem prin Făgăraș - Brașov - Săcele - Valea Prahovei.
 În Făgăraș ne-am oprit la un restaurant pentru masă - a durat ceva mai mult decât am estimat. Haios era că restaurantul avea în mijloc o curte interioară care părea o cușcă de sticlă, unde ieșeau la țigară fumătorii. Mâncarea ok-ish, servirea lungă.
 Am mai pozat la plecare strălucitoarea biserică-catedrală din Făgăraș care strălucea de la soare te puteai uita dar la ea ba. Nu aș putea spune de ce, poate doar ca să compar cu pozele mai vechi (de prima oară când am ajuns în Făgăraș), când cred că ne era chiatr terminată, pentru că parcă nu mă deranja așa rău la ochi atâta strălucire.
Am prins ceva aglomerație pe Valea Prahovei, dar nu ceva ieșit dein comun. În orice caz am ajuns acasă pe la 6-7 cred, visând un duș fierbinte și să mănânc multe fructe (deh, bizarerii).

vineri, 13 octombrie 2017

Miazănoaptea

Pe cerul negru al nopții îşi întindea o aripă străvezie fantastica Miazănoapte din poveşti (din Făt-Frumos din lacrimă, cred).
Îşi răsfirase penele şi plutea către luna portocalie uşor încețoşată. Credea că nu o vede nimeni, fiind alcătuită din nori străvezii, dar lumina palidă a lunii o dădea de gol, luminând fantomatic aripa desfăşurată în zbor.
Şi a plutit aşa multă vreme, vreo două ceasuri, răspândind somn şi toropeală dar şi farmec tainic. Apoi probabil a adormit pe undeva şi a dispărut de pe cer., sau s-a ascuns disimulându-se și topindu-se când și-a dar seama că i-a trecut timpul (la ora 12 noaptea noi tocmai ajunseserăm la marginea Constanței, într-o benzinărie, și mai aveam puțin până în Vamă.

Cetea și Cheile Cetii - Concediu 2017 ep.7

Dimineața am făcut ochi, am halit, ne-am strâns toate cele și am pornit către Cetea. Nu înainte de a face un popas în Aiud pentru o razie prin SH-uri, de unde am plecat cu o recoltă deosebită. O mașină a preferat să meargă să viziteze în acest timp cetatea din Aiud în loc de SH-uri. Cred că ei au fost mai câștigați.
Am pornit spre Cetea. De la un moment dat am intrat pe un drum pitoresc printre delulețe, liveși și căsuțe mai puțin prospere, pe unde nici semnal nu aveam. Era soare și turme de nori care se mai fugăreau pe cer.
Am nimerit satul, iar apoi am găsit cu puțină opinteală și drumul spre locul potrivit pentru campare pe care îl știau Baftă și Vera.
Am ajuns, era într-adevăr frumos. Eram într-o livadă de meri, din păcate erau cam loviți de vreo epidemie ceva pentru că eram pe jumătate uscați toți dar absolut toți, cât era de lungă livada.
Ne-am pus corturile pe malul râulețului (Cetea) lângă o poieniță simpatică, unde am decis că e locul pentru focul de tabără și party-ul de seară.
Odată instalați am pornit către cascadă (cheile Cetii). Am fi vrut să facem și Piatra Ceții, dar părea că durează mult, că nu e circuit și că ne-ar cam prinde noaptea prin pădure, așa că am lăsat-o baltă. Ne-am echipat cu costume de baie și am pornit spre cheile Cetii, la băile romane. O fază haioasă - la scurt timp după ce am sosit noi a venit o dubă-microbuz cu un grup de tineri adunați sub egida Adventure nu știu ce, adică nuște organizatori și tinereii participanți. S-au îmbrăcat cu toții complet în costume de neopren și au pornit și ei spre băile romane. Noi am ajuns la vreo 10-15 minute după ei.
Intraseră în apă sub cascadă, neoprenați și cu căști de protecție, au făcut poze cu toții, care în grup, care separați, apoi s-au cărat. A fost tare de tot că la un moment dat erau în apă și ei, neoprenații, și noi, în costume de baie sumare, în aceeași apă.






După ce s-au bălăcit ai noștri cât au vrut - se pare că acum era mai puțin adânc decât ultima dată când au fost, și în plus cineva scosese scara care îți permitea să urci mai sus, la următorul „lighean” - cică era trei la număr, puteai urca de jos în sus până la ultimul, doar că... acum nu se mai putea.

Am pornit înapoi spre locul de campare, și spre mulțumirea noastră norii care la vremea scăldatului acoperiseră cerul au început să se mai rărească și să lase libere petice de cer. Am apucat să pozez câțiva versanți cu soare.


Pe potecă am început să adunăm lemne pentru foc, căci copăcei rupți, căzuți erau gârlă. Și am găsit și un mic ajutor colorat pe o piatră.
Cerul avea niște culori fantastice, cu petice gri, albe, albastre, era o nebunie,

Neoprenații plecaseră de unde îți lăsaseră duba, dar cred că își stabiliseră o tabără - sau poate nici măcar nu erau ei, ci alții - undeva sus pe deal, noi nu îi vedeam, dar se auzeau, mai ales seara când au încins o chiolhan cu cântece de munte.
Noi am fost mult mai liniștiți și pașnici, nici măcar n-am cântat. Dar am stat până târziu la foc la taclale, căci era ultima seară de campare în natură, a doua zi ne întorceam la București.

Piatra Secuiului, Rimetea, cetatea Colțești, campingul din Aiud - Concediu 2017 ep.6

Cum de cu seară ne hotărâserăm, dis de dimineață am pornit să urcăm Piatra Secuiului. O parte au renunțat să urce, rămânând să strângă tot bagajul într-o mașină. Corturile erau ude fleașcă, noaptea fusese foarte umedă, la un moment dat când ieșisem la baie eram pierduți în negură și ceață, felinarul se vedea ca o lună difuză. Am mâncat și ne-am mișcat mai încet decât preconizaserăm, dar de bine de rău am reușit să uscăm corturile.
Deci am mers cu două mașini în Rimetea în centru, unde le-am lăsat în parcare și... țuuuști pe traseu în sus, drept spre stânca ce se ridica semeață precum o creastă golașă direct din spinarea verde podișului.

 Am trecut pe o uliță care ne-a dus spre marginea satului, printre ierburi pline de rouă.
 În spate, satul abia trezit se vedea pitoresc. Vremea se anunța superbă, soarele strălucea, cerul era de un albastru viu, iar nori albi ca niște oițe se plimbau pe câmpia albastră.

 Un cățel alb mai junior ne-a găsit simpatici și s-a luat după noi, deși nu cred că avea așa un chef nebun să urce până pe vârf. Și avea stilul ăla varză de urcat: întâi urca în fugă o bucată, apoi se trântea pe o piatră obosit mort cu limba scoasă, stătea o vreme și tot așa de n ori până pe platoul de sus.
 Urcușul a fost frumos, pe bolovani, am avut noroc că nu plouase. Am reușit să nu ne abatem de la traseul marcat și asta a fost bine, că Diana și Șox cand au fost altă dată o luaseră pe o variantă mai dificilă, probabil ceva mai departe de marcaj. De fiecare dată când făceam un mic popas și mă uitam în jur nu mă puteam abține să nu fac poze, era totul mult prea frumos.

 
 
 
 
 
 Încă un povârniș și suntem pe zona de platou. Undeva în față mai era un grup mic răsfirat tare de turiști vorbitori de maghiară - am observat că în general în zonă era plin de turiști maghiari, inclusiv la pensiunea Gyopard am avut câțiva maghiari - tare de treabă de altfel.
 
Aici eram pe platou, de unde într-o parte te puteai duce spre colții Trascăului iar în cealaltă, pe unde am luat-o noi, ajungeai pe vârful Piatra Secuiului. Am mai urcat un pic, pe pietre ierboase pline de cosași aflați în plin avânt artistic, cântând de mama focului. La început nu știam ce bârâie în halul ăla, dacă o fi vreun animal sau ce naiba, până am văsut pe un fir de iarbă un cosaș ce bârâia din aripi, iar interiorul aripilor era înveșmântat în roșu - probabil era uniforma de gală pentru sezonul împerecherii.



 În vârf ne-am amplasat masa câmpenească pe pietre, încercând să ne ferim de vântul de creastă, care fix acolo bătea destul de pătrunzător. Legiuni de nori patrulau pe toate părțile, și în partea spre Rimetea și Colțești, și în partea opusă.

 Cam așa se vedea spre Rimetea de pe vârf. Din fericire, pentru coborâre băieții s-au fofilat de la coborârea pe același traseu și au luat-o înainte, mai departe, spre Colțești. Am mers pe creasta-podiș destul de mult, printre ierburi înalte, la un moment dat am dat de un câmp plin de flori albastre de unde se auzea un mare zumzet - asta pentru că era plin de albine venite la cules, atrase irezistibil de lanul de flori albastre magice.

 Mai departe, tot mai departe, deja în jos vedeam Colțeștiul... Prin ierburi tot felul de vietăți, mai un cărăbuș, mai un cosaș, mai un ditamai cosașul verde care s-a fofilat de la poză așa că m-am mulțumit doar cu gândăcelul gogonat.
 Iată și Colțești-ul. Pe partea asta coborârea era mai lină, străjuită doar de o creastă pietroasă.

 Un fluture coada-rândunicii a binevoit să stea liniștit la poză.
 Deși mai puțin abruptă, cărarea era suficient de pieptișă. Iar o parte a vitejilor noștri s-au crezut zmei și se pare că au coborât-o în fugă, iar apoi câteva zile abia se mișcau de febră musculară.

 Și am coborât și am tot coborât până am ajuns la zona de podiș-câmpie. Am încercat să prind într-o poză panoramică toată nebunia de peisaj care se vedea - și era incredibil de frumos, cu lumini și umbre, cu norițorii care făceau pete mai închise pe tabloul viu.
 Am ajuns în Colțești, aici a fost o mica tevatură cu recuperatul și ajunsul în Rimetea, dar totul s-a rezolvat. Am sosit în Rimetea, unde am vizitat muzeul etnografic, care apropo e foarte frumos, și am avut noroc că, fiind noi 10 inși, doamna care tăia biletele ne-a și povestit despre toate cele de prin muzeu, despre istoic, despre oameni și obiceiuri, dându-ne o cu totul altă perspectivă asupra obiectelor expuse.

 Ne-am mai luat și câte o cafea de la micuța și cocheta cafenea  de lângă muzeu și până ne-am reîmpărțit bagajele în mașini, niște nori mai amenințători și-au făcut apariția. Ți tot veneau dintr-o parte, din partea opusă Pietrei Secuiului.
În cele din urmă ne-am adunat și am pornit spre cetatea Colțești. Am ajuns pe drumul de țară care ducea până spre ea pe un cer deja cenușiu și extrem de amenințător. Am lăsat mașinile unde nu mai puteam urca cu ele și apoi am pornit la pas, pe pseudocărăruia care urca spre cetate. Norii stăteau cocoțați și amenințători, iar lumina de furtună învăluise tot peisajul. Se simțea și un aer ca de ploaie. Iar mai încolo începuse să tune spre niște creste din spate aparținând probabil munților Trascău.

 În acest moment o parte ne-am întors la mașini, alții au decis să sfideze vremea și să ajungă musai la cetate orice ar fi. De data astas ei au fost mai câștigați, pentru că a fost ceva ploaie, dar nu ceva grav, cumva ce-a fost greul norului ne-a ocolit, iar trăsnetele s-au îndepărtat și ele. Așa că am văzut cetatea doar din exterior - mai de aproape decât în poze, dar totuși de la distanță.
După ce ultimii s-au întors în fugă picurați de stropii mari și grei de ploaie am pornit-o. Pe drum s-a dezbătut intens dacă să mergem direct în Cheile Ceții și să campăm acolo chiar de plouă, ori să adoptăm o strategie mai prudentă și să campăm la Aiud.
A câștigat varianta prudentă, așa că am ajuns în Aiud, tot sub un cer amenințător, și am găsit un camping undeva trecând o cale ferată, într-un fel de ștrand-bază sportivă. Cu alte cuvinte, o chestie cam nașpa, cumva ca și cum am fi pus cortul în ceva gen ștrandul Tineretului dar puțin frecventat. Aspectul nasol au fost budele „ecologice” și băieții care au bătut mingea pe terenul de fotbal până la lăsarea serii.
Am făcut tot soiul de preparate, salate, pastramă tăiată feliuțe și nu mai știu ce, udate apoi de vinuri și beri.
Am dormit buștean iar dimineața de-abia așteptam să plecăm de acolo.

Related Posts with Thumbnails