BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 16 octombrie 2017

back home - Concediu 2017 ep.8

Cum s-a făcut deja sâmbătă iar luni trebuia să fin deja la Sulina, sâmbătă era ziua de întoatrcere. Mult drum...

 Am făcut ochi sub un cer albastru minunat, doar cu câțiva norișori albi pentru contrast. Ne-am adunat, strâns, împachetat, înghesuit în portbagaje și în mașini și hai înapoi în sat.
 Pe drum am depășit un nene turist care încerca să manevreze un măgăruș - mă rog, erau o pereche de turiști, un el și o ea așa mai spre pensionari care probabil închiriaseră măgăruții ca să se plimbe cu ei (probabil pe ei, dar nu neapărat fuseseră și măgărușii de acord cu afacerea asta).
 Apoi am ajuns în sat, la magazinul sătesc. De fapt erau două, dar noi ne-am oprit la primul. Ne-am luat provizii pentru drum. Aici e de remarcat nenea de la magazin, prietenos și vorbăreț nevoie mare, dar și pâinile pe vatră așa cam la vreo 2,5 kb, mari, coapte, apetisante - aici Mitzi n-a putut să se abțină și a cumpărat una.
Apoi gata, ne-am îmbarcat iarăși în mașini și dă-i înainte. Am mers o grămadă, am mers și pe  autostrada spre Sibiu, am făcut primul mic popas la Veștem apoi am plecat repejor mai departe, după deliberări s-a decis să mergem prin Făgăraș - Brașov - Săcele - Valea Prahovei.
 În Făgăraș ne-am oprit la un restaurant pentru masă - a durat ceva mai mult decât am estimat. Haios era că restaurantul avea în mijloc o curte interioară care părea o cușcă de sticlă, unde ieșeau la țigară fumătorii. Mâncarea ok-ish, servirea lungă.
 Am mai pozat la plecare strălucitoarea biserică-catedrală din Făgăraș care strălucea de la soare te puteai uita dar la ea ba. Nu aș putea spune de ce, poate doar ca să compar cu pozele mai vechi (de prima oară când am ajuns în Făgăraș), când cred că ne era chiatr terminată, pentru că parcă nu mă deranja așa rău la ochi atâta strălucire.
Am prins ceva aglomerație pe Valea Prahovei, dar nu ceva ieșit dein comun. În orice caz am ajuns acasă pe la 6-7 cred, visând un duș fierbinte și să mănânc multe fructe (deh, bizarerii).

vineri, 13 octombrie 2017

Miazănoaptea

Pe cerul negru al nopții îşi întindea o aripă străvezie fantastica Miazănoapte din poveşti (din Făt-Frumos din lacrimă, cred).
Îşi răsfirase penele şi plutea către luna portocalie uşor încețoşată. Credea că nu o vede nimeni, fiind alcătuită din nori străvezii, dar lumina palidă a lunii o dădea de gol, luminând fantomatic aripa desfăşurată în zbor.
Şi a plutit aşa multă vreme, vreo două ceasuri, răspândind somn şi toropeală dar şi farmec tainic. Apoi probabil a adormit pe undeva şi a dispărut de pe cer., sau s-a ascuns disimulându-se și topindu-se când și-a dar seama că i-a trecut timpul (la ora 12 noaptea noi tocmai ajunseserăm la marginea Constanței, într-o benzinărie, și mai aveam puțin până în Vamă.

Cetea și Cheile Cetii - Concediu 2017 ep.7

Dimineața am făcut ochi, am halit, ne-am strâns toate cele și am pornit către Cetea. Nu înainte de a face un popas în Aiud pentru o razie prin SH-uri, de unde am plecat cu o recoltă deosebită. O mașină a preferat să meargă să viziteze în acest timp cetatea din Aiud în loc de SH-uri. Cred că ei au fost mai câștigați.
Am pornit spre Cetea. De la un moment dat am intrat pe un drum pitoresc printre delulețe, liveși și căsuțe mai puțin prospere, pe unde nici semnal nu aveam. Era soare și turme de nori care se mai fugăreau pe cer.
Am nimerit satul, iar apoi am găsit cu puțină opinteală și drumul spre locul potrivit pentru campare pe care îl știau Baftă și Vera.
Am ajuns, era într-adevăr frumos. Eram într-o livadă de meri, din păcate erau cam loviți de vreo epidemie ceva pentru că eram pe jumătate uscați toți dar absolut toți, cât era de lungă livada.
Ne-am pus corturile pe malul râulețului (Cetea) lângă o poieniță simpatică, unde am decis că e locul pentru focul de tabără și party-ul de seară.
Odată instalați am pornit către cascadă (cheile Cetii). Am fi vrut să facem și Piatra Ceții, dar părea că durează mult, că nu e circuit și că ne-ar cam prinde noaptea prin pădure, așa că am lăsat-o baltă. Ne-am echipat cu costume de baie și am pornit spre cheile Cetii, la băile romane. O fază haioasă - la scurt timp după ce am sosit noi a venit o dubă-microbuz cu un grup de tineri adunați sub egida Adventure nu știu ce, adică nuște organizatori și tinereii participanți. S-au îmbrăcat cu toții complet în costume de neopren și au pornit și ei spre băile romane. Noi am ajuns la vreo 10-15 minute după ei.
Intraseră în apă sub cascadă, neoprenați și cu căști de protecție, au făcut poze cu toții, care în grup, care separați, apoi s-au cărat. A fost tare de tot că la un moment dat erau în apă și ei, neoprenații, și noi, în costume de baie sumare, în aceeași apă.






După ce s-au bălăcit ai noștri cât au vrut - se pare că acum era mai puțin adânc decât ultima dată când au fost, și în plus cineva scosese scara care îți permitea să urci mai sus, la următorul „lighean” - cică era trei la număr, puteai urca de jos în sus până la ultimul, doar că... acum nu se mai putea.

Am pornit înapoi spre locul de campare, și spre mulțumirea noastră norii care la vremea scăldatului acoperiseră cerul au început să se mai rărească și să lase libere petice de cer. Am apucat să pozez câțiva versanți cu soare.


Pe potecă am început să adunăm lemne pentru foc, căci copăcei rupți, căzuți erau gârlă. Și am găsit și un mic ajutor colorat pe o piatră.
Cerul avea niște culori fantastice, cu petice gri, albe, albastre, era o nebunie,

Neoprenații plecaseră de unde îți lăsaseră duba, dar cred că își stabiliseră o tabără - sau poate nici măcar nu erau ei, ci alții - undeva sus pe deal, noi nu îi vedeam, dar se auzeau, mai ales seara când au încins o chiolhan cu cântece de munte.
Noi am fost mult mai liniștiți și pașnici, nici măcar n-am cântat. Dar am stat până târziu la foc la taclale, căci era ultima seară de campare în natură, a doua zi ne întorceam la București.

Piatra Secuiului, Rimetea, cetatea Colțești, campingul din Aiud - Concediu 2017 ep.6

Cum de cu seară ne hotărâserăm, dis de dimineață am pornit să urcăm Piatra Secuiului. O parte au renunțat să urce, rămânând să strângă tot bagajul într-o mașină. Corturile erau ude fleașcă, noaptea fusese foarte umedă, la un moment dat când ieșisem la baie eram pierduți în negură și ceață, felinarul se vedea ca o lună difuză. Am mâncat și ne-am mișcat mai încet decât preconizaserăm, dar de bine de rău am reușit să uscăm corturile.
Deci am mers cu două mașini în Rimetea în centru, unde le-am lăsat în parcare și... țuuuști pe traseu în sus, drept spre stânca ce se ridica semeață precum o creastă golașă direct din spinarea verde podișului.

 Am trecut pe o uliță care ne-a dus spre marginea satului, printre ierburi pline de rouă.
 În spate, satul abia trezit se vedea pitoresc. Vremea se anunța superbă, soarele strălucea, cerul era de un albastru viu, iar nori albi ca niște oițe se plimbau pe câmpia albastră.

 Un cățel alb mai junior ne-a găsit simpatici și s-a luat după noi, deși nu cred că avea așa un chef nebun să urce până pe vârf. Și avea stilul ăla varză de urcat: întâi urca în fugă o bucată, apoi se trântea pe o piatră obosit mort cu limba scoasă, stătea o vreme și tot așa de n ori până pe platoul de sus.
 Urcușul a fost frumos, pe bolovani, am avut noroc că nu plouase. Am reușit să nu ne abatem de la traseul marcat și asta a fost bine, că Diana și Șox cand au fost altă dată o luaseră pe o variantă mai dificilă, probabil ceva mai departe de marcaj. De fiecare dată când făceam un mic popas și mă uitam în jur nu mă puteam abține să nu fac poze, era totul mult prea frumos.

 
 
 
 
 
 Încă un povârniș și suntem pe zona de platou. Undeva în față mai era un grup mic răsfirat tare de turiști vorbitori de maghiară - am observat că în general în zonă era plin de turiști maghiari, inclusiv la pensiunea Gyopard am avut câțiva maghiari - tare de treabă de altfel.
 
Aici eram pe platou, de unde într-o parte te puteai duce spre colții Trascăului iar în cealaltă, pe unde am luat-o noi, ajungeai pe vârful Piatra Secuiului. Am mai urcat un pic, pe pietre ierboase pline de cosași aflați în plin avânt artistic, cântând de mama focului. La început nu știam ce bârâie în halul ăla, dacă o fi vreun animal sau ce naiba, până am văsut pe un fir de iarbă un cosaș ce bârâia din aripi, iar interiorul aripilor era înveșmântat în roșu - probabil era uniforma de gală pentru sezonul împerecherii.



 În vârf ne-am amplasat masa câmpenească pe pietre, încercând să ne ferim de vântul de creastă, care fix acolo bătea destul de pătrunzător. Legiuni de nori patrulau pe toate părțile, și în partea spre Rimetea și Colțești, și în partea opusă.

 Cam așa se vedea spre Rimetea de pe vârf. Din fericire, pentru coborâre băieții s-au fofilat de la coborârea pe același traseu și au luat-o înainte, mai departe, spre Colțești. Am mers pe creasta-podiș destul de mult, printre ierburi înalte, la un moment dat am dat de un câmp plin de flori albastre de unde se auzea un mare zumzet - asta pentru că era plin de albine venite la cules, atrase irezistibil de lanul de flori albastre magice.

 Mai departe, tot mai departe, deja în jos vedeam Colțeștiul... Prin ierburi tot felul de vietăți, mai un cărăbuș, mai un cosaș, mai un ditamai cosașul verde care s-a fofilat de la poză așa că m-am mulțumit doar cu gândăcelul gogonat.
 Iată și Colțești-ul. Pe partea asta coborârea era mai lină, străjuită doar de o creastă pietroasă.

 Un fluture coada-rândunicii a binevoit să stea liniștit la poză.
 Deși mai puțin abruptă, cărarea era suficient de pieptișă. Iar o parte a vitejilor noștri s-au crezut zmei și se pare că au coborât-o în fugă, iar apoi câteva zile abia se mișcau de febră musculară.

 Și am coborât și am tot coborât până am ajuns la zona de podiș-câmpie. Am încercat să prind într-o poză panoramică toată nebunia de peisaj care se vedea - și era incredibil de frumos, cu lumini și umbre, cu norițorii care făceau pete mai închise pe tabloul viu.
 Am ajuns în Colțești, aici a fost o mica tevatură cu recuperatul și ajunsul în Rimetea, dar totul s-a rezolvat. Am sosit în Rimetea, unde am vizitat muzeul etnografic, care apropo e foarte frumos, și am avut noroc că, fiind noi 10 inși, doamna care tăia biletele ne-a și povestit despre toate cele de prin muzeu, despre istoic, despre oameni și obiceiuri, dându-ne o cu totul altă perspectivă asupra obiectelor expuse.

 Ne-am mai luat și câte o cafea de la micuța și cocheta cafenea  de lângă muzeu și până ne-am reîmpărțit bagajele în mașini, niște nori mai amenințători și-au făcut apariția. Ți tot veneau dintr-o parte, din partea opusă Pietrei Secuiului.
În cele din urmă ne-am adunat și am pornit spre cetatea Colțești. Am ajuns pe drumul de țară care ducea până spre ea pe un cer deja cenușiu și extrem de amenințător. Am lăsat mașinile unde nu mai puteam urca cu ele și apoi am pornit la pas, pe pseudocărăruia care urca spre cetate. Norii stăteau cocoțați și amenințători, iar lumina de furtună învăluise tot peisajul. Se simțea și un aer ca de ploaie. Iar mai încolo începuse să tune spre niște creste din spate aparținând probabil munților Trascău.

 În acest moment o parte ne-am întors la mașini, alții au decis să sfideze vremea și să ajungă musai la cetate orice ar fi. De data astas ei au fost mai câștigați, pentru că a fost ceva ploaie, dar nu ceva grav, cumva ce-a fost greul norului ne-a ocolit, iar trăsnetele s-au îndepărtat și ele. Așa că am văzut cetatea doar din exterior - mai de aproape decât în poze, dar totuși de la distanță.
După ce ultimii s-au întors în fugă picurați de stropii mari și grei de ploaie am pornit-o. Pe drum s-a dezbătut intens dacă să mergem direct în Cheile Ceții și să campăm acolo chiar de plouă, ori să adoptăm o strategie mai prudentă și să campăm la Aiud.
A câștigat varianta prudentă, așa că am ajuns în Aiud, tot sub un cer amenințător, și am găsit un camping undeva trecând o cale ferată, într-un fel de ștrand-bază sportivă. Cu alte cuvinte, o chestie cam nașpa, cumva ca și cum am fi pus cortul în ceva gen ștrandul Tineretului dar puțin frecventat. Aspectul nasol au fost budele „ecologice” și băieții care au bătut mingea pe terenul de fotbal până la lăsarea serii.
Am făcut tot soiul de preparate, salate, pastramă tăiată feliuțe și nu mai știu ce, udate apoi de vinuri și beri.
Am dormit buștean iar dimineața de-abia așteptam să plecăm de acolo.

vineri, 29 septembrie 2017

Rimetea, Cheile Râmețului și Alba Iulia - Concediu 2017 ep.5

Dimineața, la cafea, am mai dezbătut o dată ce și în ce ordine să vizităm. Unii ar fi vrut să facem Piatra Secuiului, dar din fericire s-a decis să rămână pe următoarea zi.
Plecând spre chei, am trecut prin Rimetea, apoi prin Colțești, o zonă frumoasă, cu dealuri pitorești. Am ajuns la o mică trecere numită Cheile Vălișoarei, unde ne-am oprit puțin, pentru că ne-a plăcut foarte mult peisajul. Depășiserăm și un restaurant în formă de castel, pitoresc și el, iar acum eram pe o vale ce se contura ca o trecere printre coame stâncoase. Un pârâiaș - Vălișoara, presupun - trecea neobservat prin dreapta drumului. Am văzut că se contura și un traseu pe acolo, ceva cu o peșteră, ne-am propus să revenim și să le cercetăm - bineînțeles că ideea a rămas în cimitirul ideilor bune

Așadar ne-am îmbarcat în mașini și am pornit spre Cheile Râmețului. Cer acoperit, drum aglomerat pe o porțiune, în cele din urmă am intrat pe chei. Am mers cu mașinile până la ultimul loc unde ne puteam lăsa mașinile și gata, ia-o pe potecă, tot înainte. Repede am coborât pe malul apei, pe lespezile pietroase, mergând pe bolovani, pietre, uneori și  pe lanțuri, peisaj frumos, veselie, un cățel se atașase de noi și ne-a însoțit până unde nu mai putea merge pe uscat, unde s-a atașat de alți turiști care se întorceau.

Am dat și de zone spectaculoase, cum ar fi acest portal de piatră, un fel de ușă pentru uriași.
Iar ceva mai încolo, de aceste căldări de piatră fantastice la baza unor pereți înalți.


Apoi, după căldările astea, traseul trecea prin apa rece și continua pe malul celălalt. Am trecut, daaaar... aici Baftă sau nu mai știu cine a văzut pe o piatră la mal... o viperușcă. Nu ne prea așteptam. Câr mâr, până la urmă n-am mers mai departe, ne-am întors, evitând puiul de viperă.

Întoarcerea a fost mai rapidă, că ne gândeam să ajungem mai repede la Alba Iulia, să halim. Așa că ne-am mișcat mai cu talent și am ajuns la mașini, ne-am îmbarcat, drumuri drumuri, mers, mers și gataaa, am ajuns la Alba-Iulia.
Am parcat undeva relativ aproape de intrarea în cetate și am pornit către ea. Mi-a plăcut mult, mare, frumoasă, îngrijită, peste tot o mulțime de detalii frumoase, decorative. N-am vizitat foarte mult prin interiorul cetății, practic doar am traversat-o, admirând în dreapta și în stânga.
Am ieșit prin partea diametral opusă, unde am dat de un alter ego al KFC-ului, Broaster Chicken - ca logo și culori ce să zic, chiar pare copiat.




Apoi , după ce-am terminat de halit, am pornit-o prin Alba Iulia la vânătoare de SH-uri. N-am avut foarte mare succes, imensa majoritate erau închise, dar spre finalul buclei pe care am făcut-o ca să revenim de unde am plecat am găsit vreo două deschise, unde dacă nu mă înșel am și găsit niște chestii drăguțe.

Apoi din nou prin părculeț către cetate (parcul Unirii cică se numește). De astă dată am luat-o pe lângă zidul exterior al cetății, pe jos, ocolind zidurile în formă de stea cu multe colțuri. A fost frumos, fascinant, a ieșit și soarele din nori și am avut parte de o amiază caldă și frumoasă, cu lumină caldă, fotogenică.
La fiecare colț al cetății era ceva mișto, ceva aparte, ceva de reținut, mai un crenel, mai un ornament, un pomișor, peste tot era ceva frumos.


La un moment dat am dat și de niște ponei simpatici și haț, l-am mângâiat pe unul pe frunte, după care am văzut că mai încolo scria nu atingeți animalele...
Apoi un amănunt frumos a fost șanțul cu apă - mini-heleșteu, unde era plin de pești Koi, dintr-ăia japonezi, multicolori, absolut adorabili.
Obosiți de atâta umblat pe jos (am ocolit jumătate din zidul cetății, o distanță considerabilă) ne-am suit în mașini și am purces spre Rimetea. Drumul lung, noi obosiți, am ajuns pe înserate. Noaptea asta am renunțat la cazarea în căsuțe (Baftă-Vera, Cătă-Vali și eu) și am pus corturile. Seara s-a făcut friguț și era și cam umezeală, dar se pare că noi la cort ne-am simțit mai bine decât cei rămași în căsuțe, care au cam dârdâit. La masa de seară cu ciorbă de plic și altele am decis că dimineață, pe frig și pe ceață, pornim să urcăm pe Piatra Secuiului. A fost o discuție administrativă, pentru că trebuia să ne decazăm până la 12, iar noi estimam că o să depășim ora asta, așa că s-a decis că o mașină rămâne la cazare cu toate bagajele noastre ăn ea, cei care nu urcă stau liniștiți la o cafea, iar cu restul de 2 mașini mergem de la cazare până în centrul satului Rimetea de unde pornește traseul.

Related Posts with Thumbnails