Treceți la conținutul principal

Liniște agitată

Tema zilei, pornind și de la recentele suferințe ale maică-mi, și de la compilarea cu alte momente, de astă dată ale mele, mai vechi, ar fi cât de mult influențează gândurile și trăirile noastre corpul nostru fizic. Din câte am citit, more or less medicalo-științific, s-ar numi somatizare,

Ai o perioadă mai nasoală, nu e nici soare afară, e frig, întunecat, nici nu prea poți să te plimbi... Te mai doare una-alta... ai oarece tendințe depresive. Și începi să acumulezi gânduri negre, pe care poate le reprimi în fața altora, poate nu, eventual te mai trezești cu câte o replică acidă care îți pică rău... Și începi să te simți mai rău și fizic. Și cu cât mai multe gânduri negre îți faci, cu atât mai puțin bine te simți. Și azi așa, mâine așa... Și începi chiar să ai simptome că ceva nu e bine. Că e cauză sau efect, numai Dumnezeu știe. Cert e că gândurile noastre ne influențează mai mult decât credem și vrem să credem. Iar uneori ne chniuim de-a dreptul singuri. E greu când e vorba de altcineva, de cineva drag, pe care nu știi cum să-l/o ajuți, cum să-l/o ajuți să își schimbe modul pesimist de-o viață de a gândi... Și cum să faci să nu mai contribui și tu involuntar, cu cine știe ce vorbă proastă, la norul de gânduri negre care oricum apasă pe umerii săi...

Îmi amintesc de vremea neagră a pastel-ului când mi-am dat seama că ce se întâmplă e de căcat, perioada în care Ioana își creștea lupii la umbra firmei, îi înfometa și-i asmuțea... Ți când mi-am dat seama că e musai să plec, să fug, dar nu găseam nimic, niciun job și eram din ce în ce mai furioasă, mai tristă, mai ca în pușcărie. Din fericire, cum-necum mai cu un sfat de la Irina, mai cu ieșirea din iarnă, am început să schimb paradigma, mi-am zis că e musai să rezist până găsesc ceva, să mă adaptez, chiar zâmbindu-le celor care-mi generau sentimente întunecate și negative. Și ușor ușor încrâncenarea a slăbit, dușmaii nu m-au mai perceput ca ceva ce trebuie mușcat, ci ca un sort of aliat... mi-am făcut viața un pic mai suportabilă, m-am forțat să schimb gândurile negre când mă năpădeau, să le întorc pe dos, să le albesc. Iar când mi-am dat seama că de fapt nimic nu mă ținea acolo în afară de frica mea, că nu exista nicio altă pușcărie decât cea din mintea mea... Chiar atunci madam exploziva și-a revărsat veninul în memorabila ședință cu dacă nu vreți să faceți de vreau eu, plecați... și, coincidență sau nu, au apărut și anunțuri, și feedback-uri că piața a început să miște... Încât m-am simțit eliberată de frica aia care mă strângea de gât, frica de nou, de eșec, de schimbare... și mi-am dat demisia, chestie care sunt sigură că a surprins-o pe madam.

Da, e greu, e tare greu să ieși dintr-o bulă neagră pe care ți-o creezi, ți-o clădești singur/ă, cu sau fără ajutor... E chiar o luptă, și nu e deloc ușoară. Lupta cu tine însuți/însăți e grea și... cumva e permanentă. Dovadă că într-un fel, ne mințim și ne păcălim singuri foarte des, fără să ne dăm seama. Dar apoi un debușeu, o chestie, un fel de exces de ceva (de mâncare, de băutură, de shopping, de cine mai știe ce) indică cum că iar te minți cu ceva.
Că nu ți-e bine, chiar dacă rațional ești convins că îți e bine... că ceva te macină, te deranjează, dar nu vrei să te gândești la asta, ignori...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş