Treceți la conținutul principal

Sarmisegetusa Regia, cetatea Deva, castelul Huniazilor, biserica din Densuș, peștera Bolii

Și a venit vremea și altei mult așteptate excursii din vara asta. Cea de la Sarmisegetusa Regia. Încă de când fusesem cu gașca la Ulpia Traiana (2013?) în turul nostru prin zona Apusenilor îmi doream mult să ajung și aici. Pe vremea aceea drumul era cam distrus și îți cam riscai mașina mică dacă te aventurai până acolo, de autocar nici nu putea fi vorba. Cred că de vreun am maxim s-a refăcut drumul.
Cum am auzit că face Răzvan excursie ce include Sarmisegetusa am zis gata, acum, mă bag orice-ar fi. Zis și făcut. A fost din impuls, ca și cu Ceahlăul.
Au trecut cele 2 luni sau poate chiar 3 de la anunțarea excursiei și iată-ne porniți de la ora 6 de la Păcii, somnoroși care mai de care. În afară de Elena, despre care știam că vine, am descoperit cu plăcere că mai sunt mulți alți cunoscuți. Iar cu Dani și Floricica am format un mini-grup ad-hoc.
Am dormitat până spre Dedulești, la primul popas unde ca de obicei s-a luat cu asalt toaleta și apoi cafeaua. După două cafele mi-a cam zburat somnul. Am mers mai departe pe valea Oltului cumva, știu că am oprit la o benzinărie unde pe un restaurant scria ceva cu Veștem. Apoi drum întins până la Orăștie și de acolo la Sarmisegetusa.

Am poposit întâi la muzeu - unde am făcut cunoștință cu ghidul nostru, Vladimir Brilinsky, care nu e un simplu ghid, ci însuși administratorul sitului. Un om cu o mare pasiune pentru istorie, tradiție, arheologie, pentru daci. Ne-a impresionat pe toți cu aplombul cu care vorbea despre Sarmisegetusa și diverse date și fapte puțin cunoscute publicului larg, precum și cu istorisirile din vremurile în care cetatea era lăsată pradă buruienilor nepăsării sau dimpotrivă, zelului ceaușist. Chiar este un om deosebit - ca orice om stăpânit de o mare pasiune.







După introducerea de la muzeu, ne-am regăsit la intrarea în cetate. Ghidul nostru, cu păr alb ca neaua, privire ageră și tricou cu cap de lup ne-a dus pas cu pas prin cetate, făcându-ne să ne închipuim ce era, cum, unde... M-au surprins zidurile zonei militare, din blocuri masive de piatră... apoi copacii imenși, ca o catedrală verde acoperind parte din cetate... drumul pavat... și zona templelor. Terasele cu temple pe pajiștea verde arătau minunat. În general, zona în sine este de o frumusețe aparte. Și inspiră liniște și pace. Mi-a plăcut enorm. Iar contribuția ghidului nostru a fost neprețuită pentru a avea o imagine mai largă, mai completă și pentru a ne stârni curiozitatea.




De la Sarmisegetusa am mers întins până la Arsenal Park, la Orăștie. O zonă foarte întinsă, parc de-a dreptul, cu pajiști, copaci și, printre clădiri diverse mașini, avioane, lansatoare de rachete etc. era înțesat de asemenea artefacte. Și dacă voiai puteai să te plimbi prin el închiriind o mașinetă de armată micuță. Camere în stil spartan, cu singulul lux de a avea televizor.
Știind că există și piscină îmi luasem costulul de baie. Și bine am făcut, pentru că de la 7 la 9 seara m-am bălăcit pe săturate în piscina de la aqua park. Apoi ne-am schimbat rapid și ne-am dus la restaurant, știind că mai e deschis până la ora 10. Am descoperit că era și o petrecere privată ceva mai încolo, undeva chiar în fața căsuței unde eram cazate, cu foc de tabără, muzică dată tare... Erau niște tabere de tineret care probabil sărbătoreau ultima seară acolo. Am apucat să ciugulim câte ceva, am mai stat puțintel la taclale și ne-am dus la somn.
A doua zi, trezirea la 7, masa la 8, plecarea la 8:30. Planul: cetatea Deva, castelul Corvinilor, mănăstirea Prislop și înapoi la cazare. A mai fost și o surpriză pe parcurs. De fapt doua, dar pe una o bănuiam de la discuția lui Răzvan cu ghidul de la Sarmisegetusa.











La Deva am ajuns mult mai repede decât mă așteptam. Un oraș frumușel, cât am văzut în trecere. Am văzut din capătul străzii că ne apropiem de o telecabină. Am fost aproape primii la urcare, dar până să trecem noi cu toții (în telecabină încăpeau cca 8 persoane) s-a creat coadă. A fost distractivă urcarea și frumoasă panorama spre oraș pe măsură ce urcam. În fine, am sosit în cetate. Restaurată în mare parte și în proces de restaurare în continuare. Foarte frumoasă, iar orașul se vedea superb de sus. Mi-a plăcut, am făcut poze multe, ca toată lumea - iar cei cu aparate mișto și talent chiar au niște poze bestiale.










Apoi ne-am îmbarcat și am pornit spre Hunedoara. Din nou, mă așteptasem să dureze o grămadă, dar când colo a durat destul de puțin. Repede ne-am pomenit în parcarea de unde se făcea acces către piața castelului. Am pornit și după o scurtă colindare vizuală a tarabelor ne-am așezat la coada la bilete de pe podul de acces. Cum Răzvan fusese mai iute de picior ca noi, am intrat mai iute cu tot grupul. Am primit și ghid, o doamnă arheolog tare simpatică și pasionată, care pe tot parcursul turului ne-a povestit și faptele istorice, și datele arheologice, dar și bârfele și chestiunile picante. A durat ceva turul, am văzut zone frumoase, interesante, din nou material pentru mii de poze reușite. Evident nu mai șin minte cum se numeau sălile, ce zonă era fiecare - de est, vest sud sau nord, în fine. E de vizitat.
După prelunga vizită ne-am strâns cu toții în piațeta din fața castelului pentru o poză de grup cu castelul pe fundal. Apoi ne-am îmbarcat din nou și ne-am îndreptat spre Prislop. Am ajuns, pe un drum în lărgire și refacere. Zona foarte frumoasă, mi-o aminteam de prin preumblările cu gașca de acum trei sau patru ani. Lume multă, dar cunoscătorii spuneau că nu chiar atât de multă precum cu ani în urmă. E o zonă tihnită, probabil când nu e lume multă e chiar frumos tare.

Apoi ne-am adunat cu chiu cu vai și am pornit spre Densuș. Mi-a plăcut la fel de mult ca și prima dată când am văzut biserica-templu. Conglomeratul de stiluri, forma, toate vorbesc limbi diferite și totuși se armonizează. Cum spunea domnul de la Sarmisegetusa, biserica din Densuș, prin amestecul ei și construirea și reconstruirea continuă de-a lungul veacurilor demonstrează că zona a fost locuită continuu, contrar teoriilor pro-maghiare, și că oamenii nu au dispărut la un moment dat de prin Transilvania, ci au stat locului și și-au văzut de viața lor, construind și reconstruind biserici. În punctul ăsta îmi mai amintesc și de ce spunea și domnul profesor de la Șcheii Brașovului... cum că, în perioada în care Transilvania a fost sub stăpânire austro-ungară, multe biserici au fost distruse și mulți români au trecut, mai de voie mai de nevoie la catolicism... Poate de asta sunt destul de puține mărturii rămase actualmente, lucru speculat acum de alții în favoarea teoriilor lor.
Părintele de la Densuș a vorbit cam parcă ar fi recitat un text de slujbă, otova și pe repede înainte, dar din fericire am completat informațiile și cu ce na-a povestit Răzvan, cu ce ne-a spus ghidul de la Sarmisegetusa...

Bun, după o serie de poze cu Densuș-ul am pornit spre cazare. Dar Răzvan ne pregătise o surpriză. La trecerea printr-un sat, tocmai vedeam niște pietre interesante pe marginea drumului, hop, oprim. Ce să fie, ce să fie? Răzvan sună pe cineva și apoi ne face semn să coborâm. Mergem câțiva pași și traversăm râul pe un podeț mișcător din lemn într-o livadă de meri, cu o poieniță și multe pietre istorice amplasate peste tot.



Luăm loc și așteptăm. Aflăm că urma să vină un preot, al căruia era acest loc, care este și mitropolitul românilor din Serbia. Preasfințitul Daniil. Dânsul a venit și a început să răspundă întrebărilor. Au fost de toate felurile, care mai profunde, care mai laice. Unii au fost încântați, alții s-au plictisit, a fost interesant de văzut cum reacționează oamenii într-o astfel de împrejurare, cum comunică (sau nu) prin cuvinte.Dincolo de controverse, pietrele adunate de domnia sa acolo alcătuiesc, pentru sufletul său, o Sarmisegetusa Christiana, și speranța dânsului este ca, într-un final, să se ridice din aceste mărturii ale vechimii și creștinătății pe aceste meleaguri, o biserică nouă cu materiale vechi, nu ca Densuș-ul, care a fost ridicată în timp, dar ceva oarecum asemănător.
A trecut vremea, așa că ne-am întors la cazare pe la ora 8. Cum piscina era doar până la 9 am renunțat la idee și ne-am dus la masă. M-am delectat cu ciorba și m-am ales și cu parte dintr-o porție de fasole cu ciolan pe care Flori n-a mai putut s-o termine. Gustoase toate! Singura tristețe a fost că nu mai aveau bere neagră (exact invers față de vineri).
Dimineața din nou o pornirăm devreme, după un mic dejun tip bufet suedez. Am sosit la Peștera Bolii. Am descoperit o peșteră frumoasă, spectaculoasă, locuită și de lilieci care se tot fâțâiau pe sus. La cum arăta de la intrare mi-a amintit de Devetașka - diferența e dată de roca în care a fost săpată de ape. E destul de mare, cu treceri pe podețe, luminată, și cu mai multe zone, fiecare cu poveștile ei. Ghidul nostru, un domn în vârstă, care nu prea avea amplitudine în ce privește vocea, dar am rezolvat asta, încercând să stau de fiecare dată aproape de dânsul ca să aud ce spune. Iar povestirile sunt extrem de interesante. Așadar, când vreți să ajungeți acolo, vorbiți dinainte ca, daca e posibil, să aveți ghid. Peștera e frumoasă și spectaculoasă în sine, dar cele povestite îi adaugă mai multă valoare și frumusețe.

Apoi ne-am continuat drumul spre casă via Târgu Jiu. Aici am oprit undeva lângă părculețul cu Coloana Infinită, de unde ne-am continuat drumul pe Calea Eroilor către parcul mare cu restul operelor lui Brâncuși.

Am descoperit cu plăcere că pe Calea Eroilor, o stradă frumoasă, mărginită de case neoromânești și renovate, era o plăcere să mergi. Nu mi-a lăsat deloc impresia amară a orașelor miniere decăzute - desigur, vorbim de centru și de zona ante- și interbelică. Blocurile erau ca peste tot, dezolante, atât cât se vedeau.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş