Treceți la conținutul principal

Citite

Tot adunându-se multe călătorii de tot nu apucam să mai și scriu despre ele, să mai scriu despre ce-am mai citit între timp... mi-a ieșit cu totul din minte. Am pierdut șirul. Parcă am scris despre Maugham ultima dată, dar nu bag mâna-n foc.
Am citit și mi-a plăcut mult de tot Eleganța ariciului de Muriel Barbery, despre care-mi spusese demult Mirela (vara lui Alex) că e bestială. O carte frumoasă și tristă dar și veselă, ca-n viață. Despre idei preconcepute, stereotipuri, oameni rigizi dar și oameni deosebiți care vor să-și ascundă deosebirea față de tot restul, despre evoluție, despre prietenie și multe alte lucruri frumoase dar grele. Mi-a plăcut mult!
Pe urmă cred c-am luat Armata de cavalerie. Povestiri din Odessa de Isaac Babel. Partea de Armată de cavalerie e atroce, cruzimea și realismul faptelor și oamenilor m-au șocat, nu eram deloc în dispoziție pentru asta. Așa că am citit-o greu și nu cu prea multă plăcere. Ba am și lăsat-o deoparte la un moment dat ca să citesc altceva și am reluat lectura după acel intermezzo.
Intermezzo-ul respectiv a fost dat de Mecanica inimii, de Mathias Malzieu și mai târziu de Narcis și Gură-de-aur de Hermann Hesse. Ambele mi-au plăcut mult, fiecare în felul ei.
Despre Mecanica inimii am auzit tot așa mai demult, de la fetele de la Pastel, care erau înebunite să meargă la piesa Mecanica Inimii cu Marius Manole, care era sold-out mereu. Eu am zis la vremea respectivă hai să citesc cartea întâi, dar pe moment tirajul era epuizat. Așa că am lăsat-o uitării dar am redescoperit-o la o ofertă pe Libris.ro (de unde am tot cumpărat în ultima vreme). Și cum am primit-o, am și lăsat Armata de infanterie pe comodă pentru mai încolo. Scrisă frumos, ca o poveste-metaforă. Iar cum mie îmi plac imens poveștile, și în special cele bine scrise și cu miez... declar că mi-a plăcut mult, mult de tot Mecanica inimii. Băiatul născut în cea mai friguroasă iarnă din lume cu inima defectă și căruia moașa Madeleine i-a montat un ceasornic ca s-o ajute... și aventurile lui în viață, pentru căutarea, găsirea, trăirea și pierderea iubirii.
Apoi nu știu exact de ce, dar cum n-aveam chef de Armata de infanterie, am mai lăsat-o o tură pe tușă și am luat Narcis și Gură-de-aur. Nu m-a prins chiar de la început, dar după câteva pagini a început să îmi placă. Povestea a început să se contureze, personajele să se definească unele în relație cu altele, respectiv seriosul și asceticul Narcis versus mai tânărul și fermecătorul Gură-de-aur. Drumurile lor, complet diferite în viață, și luciditatea cu care Narcis îi deschide ochii mai tânărului său prieten asupra a ceea ce este calea lui proprie de cunoaștere a lumii, diferită și chiar opusă propriei sale căi în viață. Apoi acest drum artistic, al cunoașterii telurice, al iubirilor înflăcărate și efemere, în cele din urmă transfigurate în actul artistic, prin sculptură. Apoi din nou căutarea a ceva mai profund, găsit în dezastrul provocat de epidemia de ciumă... Și, în urma unor evenimente de capă și spadă, reîntoarcerea la mănăstire, regăsirea celor doi prieteni, din nou canalizarea energiilor lui Gură-de-aur către creația artistică. Și neliniștea care, cumva ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, îl împinge către regăsirea tinereții și a tumultului, dar îi aduce înțelepciunea și pieirea, în același timp. Discuțiile și filosofarea pe marginea celor două modalități de cunoaștere și înțelegere - cea artistică, vivace, dezlănțuită, telurică și cea religioasă, ascetică, conceptuală și eterică constituie miezul cărții.
În final pot spune că mi-a plăcut foarte mult.
Apoi am reluat Armata de cavalerie, de astă dată cu partea de Povestiri din Odessa, care e mai savuroasă. Sau, mă rog, cu mai puține carnagii. Lumea pestriță a evreilor odesiți, cu negustori, tâlhari, șefi de tâlhari, cerșetori, cu poveștile și legendele lor este foarte interesantă, dar brăzdată de același suflu aspru, neînduplecat și sălbatic din Armata de infanterie.
Apoi iar am lăsat-o deoparte pentru un Haruki Murakami împrumutat de la Cristina - Ascultă cum suflă vântul. Pinball, 1973. L-am citit destul de repede, dar recunosc că nu mi-a plăcut atât de mult ca alte cărți ale lui. Poate și din cauza cărților mai frumoase citite în ultima vreme.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş