Treceți la conținutul principal

Cu Terra în Ceahlău la zi mare (1)

De vineri până duminica trecută am fost, în sfârșit, în Ceahlău. După care, până acum, am avut o săptămână atât de full de mună de n-am apucat să scriu nici două  vorbe despre călătoria asta...

Voiam de muuultă vreme să ajung în Ceahlău. Nici nu mai știu exact de când. Poate chiar din vremea legendelor legate de munți din copilărie, sau poate de la povestirile lui Alex și alor săi, pietroi-nemțoii...
Și iată că văd într-o zi că Răzvan (terra incognita) anunță excursie în Ceahlău și ne promite că o să vedem și piramida pe se poate vedea doar într-o scurtă perioadă de pe Toaca.
În secunda următoare am rezervat loc. Evident, pe urmă am aflat că organizau și alții excursii în Ceahlău în perioade apropiate, dar dacă am antamat o treabă n-o mai dau la întors. Și au trecut săptămâni, chiar luni, și a venit și data excursiei.
Am pornit din București de la gară, la ora 7. M-am bucurat să văd destule figuri cunoscute. Drumul a fost lung, cu doar două opriri - la Curtea de Argeș și la Miercurea Ciuc.
E de remarcat benzinăria plină de flori și verdeață de la intrarea în Curtea de Argeș, acolo e clar că-i cineva cu mare grijă la detalii și care iubește verdeața.
Apoi drum întins până la Miercurea Ciuc. Pit stop de juma' de oră, apoi dă-i înainte spre Durău. Pe lângă Miercurea Ciuc sătuce frumoase, cu case îngrijite, de oameni gospodari, cu mulți pomi, multă verdeață, mi-a plăcut mult zona. Gps-ul ne-a dus de două ori pe drumuri cu porțiuni neasfaltate, a trebuit să ne sucim să ocolim, dar măcar am văzut zone foarte frumoase.
După niște serpentine vitejești, am ajuns la Durău. Localitate frumoasă, pensiuni arătoase, mușcate la ferestre, aer curat. Când am ajuns, vineri pe la 4, era plin de tarabe cu chestii de vânzare. Am aflat că era mare sărbătoare, zilele Ceahlăului, plus hramul mănăstirii de la Durău și al schitului de lângă cabana Dochia.
Am stat puțin până a ajuns și ghidul local, apoi am pornit urcușul spre cabana Fântânele. Cu rucsacii de două zile n-a fost chiar floare la ureche, că e urcare continuă. Dar odată ajunși ne-am bucurat enorm de priveliște, de cabană,  de ciorbă și de bere. Am prins un apus superb, mult pozat.
Am mai stat la o tacla până nu prea târziu pentru că aflaserăm că aveam de plecat pe traseu la... 3 noaptea. Am dormit rapid și scurt, e drept că reușisem performanța să mă trezesc de două ori, odată când au năvălit la somn ultimii petrecăreți și încă o dată din cauza berilor ce își terminaseră circuitul prin corp. Apoi a început o mare foșgăială, toată lumea trebăluia de zor mai la spălat pe dinți, mai la un pipi dinainte de plecare, care cu îmbrăcatul. Și la 3 și un sfert am pornit.
Spre mare mirarea noastră, am constatat că nu eram deloc singurii nebuni porniți spre Toaca cu noaptea-n cap. Era poteca aia plină ca o autostradă. În afară de grupul nostru de patruj'ceva de oameni, mai erau niște grupuri la fel de numeroase de tineri, ca vârstă undeva între final de școală și început de liceu. Plus alte grupulețe mici de 3-5 de oameni de vârste diverse.
Am urcat la frontală poteca, urcuș aproape continuu, cu popas la „la morminte“. Nu pot vorbi de peisaj, că deh... Abia când am ajuns pe platou a început să dea o geană de lumină spre răsărit.
Aici am început a mai zări ceva. Jnepeniș, potecă... o căsuță - cabana meteo... apoi profilat ca o turlă, Toaca. Un urcuș serios. Și zeci de oameni de toate felurile urcau. Care cu bascheți, care cu te miri cu ce haine sau încălțări. Uimitor, toți au urcat și coborât cu bine.
Ajungem și noi nu fix pe vârf că acolo era full ciorchine. Ne luăm o poziție strategică pe o coamă a muntelui și aștrptăm răsăritul și formarea piramidei. De unde răsărea soarele, peste lacul Bicaz se formase o mare alpină care a persistat. S-a lăsat frigul, ne-am pus toate straturile posibile pe noi. Mi s-a părut o eternitate rece până a început să se vadă că soarele chiar răsare. Și, deodată am văzut umbra vârfului Toaca ca un triunghi albăstui-movuliu. Se conturase, nici nu băgasem de seamă când.
Am mai stat un pic, apoi am coborât pe platou. Am mers ceva până la Dochia. Am găsit, prin jnepeniș, și afine... am tot ciugulit până la cabană. Dochia - mare, frumoasă, în renovare. Era full, coada pt comandat ceai sau mâncare era enormă așa că am renunțat la idee și am halit batoane și apă. Ne-am odihnit la soare, apoi am pornit mai departe.
Am mers către schitul de pe platou, unde era slujbă și zeci de oameni veniseră acolo în pelerinaj, și încă tot veneau, ne-am intersectat cu ei tot traseul de întoarcere, familii cu copii, cu bunici... mulți, mulți.
Am tot coborât până la cascada Duruitoarea. Într-adevăr impresionantă, deosebită, cu cele două căderi înalte de apă.
După pozele aferente ne-am continuat drumul către cabana noastră, Fântânele. Porțiunea asta ne-a obosit, ne-a măcinat nervii, a fost mult mai lungă decât ne așteptam. Mai ales că a un moment dat am dat peste indicatorul care arăta că mai avem o oră, iar după ce mai merseserăm vreo juma' de oră alt indicator ne arăta că tot o oră am avea... ce mai, ne-a cam demoralizat.
Dar tocmai când eram mai terminați a apărut cabana.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş