Treceți la conținutul principal

Străluciri, stăzi, case, povești

La un moment dat, într-o zi oarecare, când deja era cam cald, nu știu ce m-a apucat, aveam chef să merg pe jos, așa că am pornit de la muncă pe jos, pe străduțe. Inițial mă gândisem să ajung până la Romană, apoi la Victoriei, după care am zis dacă tot sunt aici ia să merg până acasă, dar trecând prin Herăstrău.
Era după 18:30, soarele lumina încă cu putere, dar străduțele lăturalnice - am evitat bulevardele - mă acopereau cu umbrele caselor vechi și frumoase. Am mers pe mai des circulata de mine zonă Tudor Arghezi - Dionisie Lupu - Lahovary - și am ajuns pe la ASE, unde am tăiat-o neinspirat prin spatele ASE-ului, unde-am dat de o străduță înfundată care m-a îndepărat de intrarea în Căderea Bastiliei, dar după un mic ocol am găsit Căderea Bastiliei și am intersectat Iancu de Hunedoara/Ștefan cel Mare și-am cotit-o pe Londra.
Mergând eu pe străduțele alea umbroase cu nume de capitale mă gândeam că uite, pot spune, dacă mă sună careva, „unde ești” „la Londra/Paris/Roma/Washington etc” și să fie adevărat.
Apoi m-a frapat atmosfera emanată de case. Unele renovate, făloase, reci, altele renovate, cu flori, cu sunete de locuitori răzbătând dinăuntru, altele cam părăginite, plângându-și fosta glorie de odinioară, acum populate de zarvă de copii săraci și părinți asemenea, unele case plăcute, calde, altele parcă prea sobre... unele pulsând de viață, altele parcă lipsite de orice semn de viață - în afară de viețile vegetale. O pisicuță alb-neagră se strecură concentrată, privind fix și pășind cu grijă, pânditor, abia târziu m-a observat de concentrată ce era... Pete de soare se strecurau printre frunze. Un nene grăsuț, în vârstă, se răcorea, stând contemplativ la bustul gol la fereastra de la etaj a unei case frumos decorate. Mă uitam și vedeam case interesante pe străzi interesante, într-o atmosferă de altă epocă, cu reminder că nu suntem, totuși, atunci din cauza mașinilor parcate pe margini. Câte povești! Câte povești trebuie să aibă fiecare dintre aceste numeroase case ale cartierelor vechi... Și mi-a mai trecut atunci prin minte și atmosfera din Animalul inimii de Herta Muller, de duzii cin curți și din obrajii oamenilor... Aici nu erau duzi. Mai mult tei. Altă treabă.
Aceeași idee.
Și mergeam mergeam prin căldura umbrită pe străzi și străduțe, mă ghidam în primul rând după umbră. Așa din aproape în aproape am ieșit din zona capitalelor pe aleea Modrogan, privind cu ochi întristați decăderea clădirii fost sediu PD, actual nu știu ce, tot sediu de ceva partid pare, dar cam lăsată în paragină. Am mai mers apoi spre Herăstrău, l-am traversat cât de scurt posibil, pe aleea cu locul pentru skateri și băieți cu biciclete BMX, tăind-o apoi spre casă pe la Cașin. Zona asta, Cașin, e și ea plină de istorii, începând de la toate numele de aviatori ale străzilor, dar respiră puțin un alt aer decât capitalele. Cred că și din cauza arhitecturii, a caselor nițel mai depărtate. Care oricum multe-s modernizare, refăcute de nu mai seamănă cu ce-a fost.
Culmea culmilor, pe la mijlocul străzii Al. Constantinescu dau nas în nas cu-n fost coleg de la Capital-EVZ, Dinu Boboc. Schimbăm câteva vorbe, mai aflu de la el cine-a mai plecat de-acolo, cine-a mai rămas apoi ne vedem fiecare de treaba lui. De la Domenii merg în continuare pe Mihalache - n-a fost nevoie să traversez pe partea cu umbră, făceau destulă umbră copăceii. Și nu știu cum cădea la momentul ăla lumina, ce particule erau în aer, cert e că, văzut din perspectiva mea, aerul strălucea auriu pe acolo unde-l atingea lumina apusului ce urma să vină. Străluciri discrete, de aur topit ce se cerneau peste stradă, peste mașinile în mers, peste oameni, peste și printre frunzele copacilor cu frunze mari și teci lungi subțiri, verzi și multe.
Și lumina asta aurie avea aer de mister, de povești vechi, noi, ad-hoc și înfrumuseța cu mult geometria cenușie și netă a străzii, a cartierului.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş