La un moment dat, într-o zi oarecare, când deja era cam cald, nu știu ce m-a apucat, aveam chef să merg pe jos, așa că am pornit de la muncă pe jos, pe străduțe. Inițial mă gândisem să ajung până la Romană, apoi la Victoriei, după care am zis dacă tot sunt aici ia să merg până acasă, dar trecând prin Herăstrău.
Era după 18:30, soarele lumina încă cu putere, dar străduțele lăturalnice - am evitat bulevardele - mă acopereau cu umbrele caselor vechi și frumoase. Am mers pe mai des circulata de mine zonă Tudor Arghezi - Dionisie Lupu - Lahovary - și am ajuns pe la ASE, unde am tăiat-o neinspirat prin spatele ASE-ului, unde-am dat de o străduță înfundată care m-a îndepărat de intrarea în Căderea Bastiliei, dar după un mic ocol am găsit Căderea Bastiliei și am intersectat Iancu de Hunedoara/Ștefan cel Mare și-am cotit-o pe Londra.
Mergând eu pe străduțele alea umbroase cu nume de capitale mă gândeam că uite, pot spune, dacă mă sună careva, „unde ești” „la Londra/Paris/Roma/Washington etc” și să fie adevărat.
Apoi m-a frapat atmosfera emanată de case. Unele renovate, făloase, reci, altele renovate, cu flori, cu sunete de locuitori răzbătând dinăuntru, altele cam părăginite, plângându-și fosta glorie de odinioară, acum populate de zarvă de copii săraci și părinți asemenea, unele case plăcute, calde, altele parcă prea sobre... unele pulsând de viață, altele parcă lipsite de orice semn de viață - în afară de viețile vegetale. O pisicuță alb-neagră se strecură concentrată, privind fix și pășind cu grijă, pânditor, abia târziu m-a observat de concentrată ce era... Pete de soare se strecurau printre frunze. Un nene grăsuț, în vârstă, se răcorea, stând contemplativ la bustul gol la fereastra de la etaj a unei case frumos decorate. Mă uitam și vedeam case interesante pe străzi interesante, într-o atmosferă de altă epocă, cu reminder că nu suntem, totuși, atunci din cauza mașinilor parcate pe margini. Câte povești! Câte povești trebuie să aibă fiecare dintre aceste numeroase case ale cartierelor vechi... Și mi-a mai trecut atunci prin minte și atmosfera din Animalul inimii de Herta Muller, de duzii cin curți și din obrajii oamenilor... Aici nu erau duzi. Mai mult tei. Altă treabă.
Aceeași idee.
Și mergeam mergeam prin căldura umbrită pe străzi și străduțe, mă ghidam în primul rând după umbră. Așa din aproape în aproape am ieșit din zona capitalelor pe aleea Modrogan, privind cu ochi întristați decăderea clădirii fost sediu PD, actual nu știu ce, tot sediu de ceva partid pare, dar cam lăsată în paragină. Am mai mers apoi spre Herăstrău, l-am traversat cât de scurt posibil, pe aleea cu locul pentru skateri și băieți cu biciclete BMX, tăind-o apoi spre casă pe la Cașin. Zona asta, Cașin, e și ea plină de istorii, începând de la toate numele de aviatori ale străzilor, dar respiră puțin un alt aer decât capitalele. Cred că și din cauza arhitecturii, a caselor nițel mai depărtate. Care oricum multe-s modernizare, refăcute de nu mai seamănă cu ce-a fost.
Culmea culmilor, pe la mijlocul străzii Al. Constantinescu dau nas în nas cu-n fost coleg de la Capital-EVZ, Dinu Boboc. Schimbăm câteva vorbe, mai aflu de la el cine-a mai plecat de-acolo, cine-a mai rămas apoi ne vedem fiecare de treaba lui. De la Domenii merg în continuare pe Mihalache - n-a fost nevoie să traversez pe partea cu umbră, făceau destulă umbră copăceii. Și nu știu cum cădea la momentul ăla lumina, ce particule erau în aer, cert e că, văzut din perspectiva mea, aerul strălucea auriu pe acolo unde-l atingea lumina apusului ce urma să vină. Străluciri discrete, de aur topit ce se cerneau peste stradă, peste mașinile în mers, peste oameni, peste și printre frunzele copacilor cu frunze mari și teci lungi subțiri, verzi și multe.
Și lumina asta aurie avea aer de mister, de povești vechi, noi, ad-hoc și înfrumuseța cu mult geometria cenușie și netă a străzii, a cartierului.
Era după 18:30, soarele lumina încă cu putere, dar străduțele lăturalnice - am evitat bulevardele - mă acopereau cu umbrele caselor vechi și frumoase. Am mers pe mai des circulata de mine zonă Tudor Arghezi - Dionisie Lupu - Lahovary - și am ajuns pe la ASE, unde am tăiat-o neinspirat prin spatele ASE-ului, unde-am dat de o străduță înfundată care m-a îndepărat de intrarea în Căderea Bastiliei, dar după un mic ocol am găsit Căderea Bastiliei și am intersectat Iancu de Hunedoara/Ștefan cel Mare și-am cotit-o pe Londra.
Mergând eu pe străduțele alea umbroase cu nume de capitale mă gândeam că uite, pot spune, dacă mă sună careva, „unde ești” „la Londra/Paris/Roma/Washington etc” și să fie adevărat.
Apoi m-a frapat atmosfera emanată de case. Unele renovate, făloase, reci, altele renovate, cu flori, cu sunete de locuitori răzbătând dinăuntru, altele cam părăginite, plângându-și fosta glorie de odinioară, acum populate de zarvă de copii săraci și părinți asemenea, unele case plăcute, calde, altele parcă prea sobre... unele pulsând de viață, altele parcă lipsite de orice semn de viață - în afară de viețile vegetale. O pisicuță alb-neagră se strecură concentrată, privind fix și pășind cu grijă, pânditor, abia târziu m-a observat de concentrată ce era... Pete de soare se strecurau printre frunze. Un nene grăsuț, în vârstă, se răcorea, stând contemplativ la bustul gol la fereastra de la etaj a unei case frumos decorate. Mă uitam și vedeam case interesante pe străzi interesante, într-o atmosferă de altă epocă, cu reminder că nu suntem, totuși, atunci din cauza mașinilor parcate pe margini. Câte povești! Câte povești trebuie să aibă fiecare dintre aceste numeroase case ale cartierelor vechi... Și mi-a mai trecut atunci prin minte și atmosfera din Animalul inimii de Herta Muller, de duzii cin curți și din obrajii oamenilor... Aici nu erau duzi. Mai mult tei. Altă treabă.
Aceeași idee.
Și mergeam mergeam prin căldura umbrită pe străzi și străduțe, mă ghidam în primul rând după umbră. Așa din aproape în aproape am ieșit din zona capitalelor pe aleea Modrogan, privind cu ochi întristați decăderea clădirii fost sediu PD, actual nu știu ce, tot sediu de ceva partid pare, dar cam lăsată în paragină. Am mai mers apoi spre Herăstrău, l-am traversat cât de scurt posibil, pe aleea cu locul pentru skateri și băieți cu biciclete BMX, tăind-o apoi spre casă pe la Cașin. Zona asta, Cașin, e și ea plină de istorii, începând de la toate numele de aviatori ale străzilor, dar respiră puțin un alt aer decât capitalele. Cred că și din cauza arhitecturii, a caselor nițel mai depărtate. Care oricum multe-s modernizare, refăcute de nu mai seamănă cu ce-a fost.
Culmea culmilor, pe la mijlocul străzii Al. Constantinescu dau nas în nas cu-n fost coleg de la Capital-EVZ, Dinu Boboc. Schimbăm câteva vorbe, mai aflu de la el cine-a mai plecat de-acolo, cine-a mai rămas apoi ne vedem fiecare de treaba lui. De la Domenii merg în continuare pe Mihalache - n-a fost nevoie să traversez pe partea cu umbră, făceau destulă umbră copăceii. Și nu știu cum cădea la momentul ăla lumina, ce particule erau în aer, cert e că, văzut din perspectiva mea, aerul strălucea auriu pe acolo unde-l atingea lumina apusului ce urma să vină. Străluciri discrete, de aur topit ce se cerneau peste stradă, peste mașinile în mers, peste oameni, peste și printre frunzele copacilor cu frunze mari și teci lungi subțiri, verzi și multe.
Și lumina asta aurie avea aer de mister, de povești vechi, noi, ad-hoc și înfrumuseța cu mult geometria cenușie și netă a străzii, a cartierului.
Comentarii