Treceți la conținutul principal

Cucerirea Nicopole-ului

La 'jdemii de ani de la bătăliile de la Nicopole cu turcii, iată că, într-o pașnică zi de sâmbătă, un grup pașnic de călători, 100 de suflete, am invadat Nicopole-ul. We took over Nicopole. Am venit pe Dunăre, cu bac-ul (denumit pompos și fals ferry boat) - dificil, mă gândesc că în orice năvălire cu scopul de cotropire pot oricând apărea obstacole nebănuite...


Din nou Bulgaria m-a uimit cu zonele ei calcaroase, spectaculoase. Ne-am cocoțat până în vârful răposatei cetăți Nicopole, acolo unde pe vremuri s-au dat bătălii sângeroase. Acum se mai vede o poartă, rămășițe ale zidurilor exterioare și din loc în loc câte o mică bucățică de zid interior. Multă vegetație, flori multicolore de câmp, gâze, niște cai pășteau liberi până să invadăm noi cetatea, după care au fugit.


Se vedea frumos malul românesc, de unde veneau amenințători nori de ploaie, și la fel de frumos se vedea în ansamblu orașul Nicopole, amplasat în terase, vale-deal, înșirat pe versanții dealurilor. De departe chiar arată pitoresc.
De aproape, nu mai e chiar așa. Se vede că e un oraș sărac. Nu vezi opulența românească și nici mega discrepanțele din orașele românești (unu-doi cu viloanțe și mașini scumpe, alții trăind în șanțuri). Aici nivelul general pare a fi foarte modest, mașinile vechi, casele cam obosite, iar clădirile comuniste din centru sunt niște ruine. Mai încolo, pe aleile cu case, e frumos, căsuțe, grădini, verdeață. Zona pe unde am urcat către monument ara chiar foarte frumoasă.
Deci un amestec de vechi cu „nou”, unde noul nu rezistase prea bine, devenind decrepit și hidos, iar vechiul se păstrase bine, cu un aer de noblețe mediteranean-balcanic.


Spectaculoasă este faleza de cretă, cu biserica rupestră Sf. Ștefan. Aici ne-a prins ploaia, dar o ploaie caldă, care nici nu a ținut mult. N-am urcat până la biserică, aveam adidașii de tăvăleală, cu talpa tocită care alunecau de mama focului, am admirat peisajul de jos.


Apoi, cum se lungea cam mult până să urce și să coboare toți, o mică trupă (trupa Terra) am cucerit înaintea grosului trupelor monumentul, urcând pe trepte pitorești, pe un soare după ploaie de-a dreptul arzător.


Apoi peripeții de părăsire a țărmului bulgăresc și re-intrare în România, cu încă o oră jumate la vama românească (tot așa a fost și la venire), după care, obosiți psihic am eșuat pe cârciuma de după vamă, briza Dunării sau ceva de genul, care a capotat la atâția clienți, am renunțat să comand ciorba pe care mi-o doream după jumătate de ora de așteptat ospătarul să vină cu comanda. M-am salvat cu ultima bere bulgărească (strălucită idee cu cele trei beri, deși m-am gândit că mă cam întrec cu gluma... dar în cele din urmă astea 3 beri și două sandwich-uri au fost mâncarea mea pe ziua aia).
Apoi grupul s-a divizat, un autocar a plecat la 6 și ceva spre București, al doilea așteptând ca cei ce-și comandaseră de mâncare să termine de mâncat și plătit. Am trecut prin Turnu Măgurele, cred că mai prin centru, și am salutat din mers cu urale două nunți pe lângă care am trecut. A mai și picurat din când în când, iar după Alexandria am văzut și un picior de curcubeu.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş