La 'jdemii de ani de la bătăliile de la Nicopole cu turcii, iată că, într-o pașnică zi de sâmbătă, un grup pașnic de călători, 100 de suflete, am invadat Nicopole-ul. We took over Nicopole. Am venit pe Dunăre, cu bac-ul (denumit pompos și fals ferry boat) - dificil, mă gândesc că în orice năvălire cu scopul de cotropire pot oricând apărea obstacole nebănuite...
Din nou Bulgaria m-a uimit cu zonele ei calcaroase, spectaculoase. Ne-am cocoțat până în vârful răposatei cetăți Nicopole, acolo unde pe vremuri s-au dat bătălii sângeroase. Acum se mai vede o poartă, rămășițe ale zidurilor exterioare și din loc în loc câte o mică bucățică de zid interior. Multă vegetație, flori multicolore de câmp, gâze, niște cai pășteau liberi până să invadăm noi cetatea, după care au fugit.
Se vedea frumos malul românesc, de unde veneau amenințători nori de ploaie, și la fel de frumos se vedea în ansamblu orașul Nicopole, amplasat în terase, vale-deal, înșirat pe versanții dealurilor. De departe chiar arată pitoresc.
De aproape, nu mai e chiar așa. Se vede că e un oraș sărac. Nu vezi opulența românească și nici mega discrepanțele din orașele românești (unu-doi cu viloanțe și mașini scumpe, alții trăind în șanțuri). Aici nivelul general pare a fi foarte modest, mașinile vechi, casele cam obosite, iar clădirile comuniste din centru sunt niște ruine. Mai încolo, pe aleile cu case, e frumos, căsuțe, grădini, verdeață. Zona pe unde am urcat către monument ara chiar foarte frumoasă.
Deci un amestec de vechi cu „nou”, unde noul nu rezistase prea bine, devenind decrepit și hidos, iar vechiul se păstrase bine, cu un aer de noblețe mediteranean-balcanic.
Spectaculoasă este faleza de cretă, cu biserica rupestră Sf. Ștefan. Aici ne-a prins ploaia, dar o ploaie caldă, care nici nu a ținut mult. N-am urcat până la biserică, aveam adidașii de tăvăleală, cu talpa tocită care alunecau de mama focului, am admirat peisajul de jos.
Apoi, cum se lungea cam mult până să urce și să coboare toți, o mică trupă (trupa Terra) am cucerit înaintea grosului trupelor monumentul, urcând pe trepte pitorești, pe un soare după ploaie de-a dreptul arzător.
Apoi peripeții de părăsire a țărmului bulgăresc și re-intrare în România, cu încă o oră jumate la vama românească (tot așa a fost și la venire), după care, obosiți psihic am eșuat pe cârciuma de după vamă, briza Dunării sau ceva de genul, care a capotat la atâția clienți, am renunțat să comand ciorba pe care mi-o doream după jumătate de ora de așteptat ospătarul să vină cu comanda. M-am salvat cu ultima bere bulgărească (strălucită idee cu cele trei beri, deși m-am gândit că mă cam întrec cu gluma... dar în cele din urmă astea 3 beri și două sandwich-uri au fost mâncarea mea pe ziua aia).
Apoi grupul s-a divizat, un autocar a plecat la 6 și ceva spre București, al doilea așteptând ca cei ce-și comandaseră de mâncare să termine de mâncat și plătit. Am trecut prin Turnu Măgurele, cred că mai prin centru, și am salutat din mers cu urale două nunți pe lângă care am trecut. A mai și picurat din când în când, iar după Alexandria am văzut și un picior de curcubeu.
Din nou Bulgaria m-a uimit cu zonele ei calcaroase, spectaculoase. Ne-am cocoțat până în vârful răposatei cetăți Nicopole, acolo unde pe vremuri s-au dat bătălii sângeroase. Acum se mai vede o poartă, rămășițe ale zidurilor exterioare și din loc în loc câte o mică bucățică de zid interior. Multă vegetație, flori multicolore de câmp, gâze, niște cai pășteau liberi până să invadăm noi cetatea, după care au fugit.
Se vedea frumos malul românesc, de unde veneau amenințători nori de ploaie, și la fel de frumos se vedea în ansamblu orașul Nicopole, amplasat în terase, vale-deal, înșirat pe versanții dealurilor. De departe chiar arată pitoresc.
De aproape, nu mai e chiar așa. Se vede că e un oraș sărac. Nu vezi opulența românească și nici mega discrepanțele din orașele românești (unu-doi cu viloanțe și mașini scumpe, alții trăind în șanțuri). Aici nivelul general pare a fi foarte modest, mașinile vechi, casele cam obosite, iar clădirile comuniste din centru sunt niște ruine. Mai încolo, pe aleile cu case, e frumos, căsuțe, grădini, verdeață. Zona pe unde am urcat către monument ara chiar foarte frumoasă.
Deci un amestec de vechi cu „nou”, unde noul nu rezistase prea bine, devenind decrepit și hidos, iar vechiul se păstrase bine, cu un aer de noblețe mediteranean-balcanic.
Spectaculoasă este faleza de cretă, cu biserica rupestră Sf. Ștefan. Aici ne-a prins ploaia, dar o ploaie caldă, care nici nu a ținut mult. N-am urcat până la biserică, aveam adidașii de tăvăleală, cu talpa tocită care alunecau de mama focului, am admirat peisajul de jos.
Apoi, cum se lungea cam mult până să urce și să coboare toți, o mică trupă (trupa Terra) am cucerit înaintea grosului trupelor monumentul, urcând pe trepte pitorești, pe un soare după ploaie de-a dreptul arzător.
Apoi peripeții de părăsire a țărmului bulgăresc și re-intrare în România, cu încă o oră jumate la vama românească (tot așa a fost și la venire), după care, obosiți psihic am eșuat pe cârciuma de după vamă, briza Dunării sau ceva de genul, care a capotat la atâția clienți, am renunțat să comand ciorba pe care mi-o doream după jumătate de ora de așteptat ospătarul să vină cu comanda. M-am salvat cu ultima bere bulgărească (strălucită idee cu cele trei beri, deși m-am gândit că mă cam întrec cu gluma... dar în cele din urmă astea 3 beri și două sandwich-uri au fost mâncarea mea pe ziua aia).
Apoi grupul s-a divizat, un autocar a plecat la 6 și ceva spre București, al doilea așteptând ca cei ce-și comandaseră de mâncare să termine de mâncat și plătit. Am trecut prin Turnu Măgurele, cred că mai prin centru, și am salutat din mers cu urale două nunți pe lângă care am trecut. A mai și picurat din când în când, iar după Alexandria am văzut și un picior de curcubeu.
Comentarii