Treceți la conținutul principal

De la munte până la mare

Weekendul ăsta am mers în Dobrogea. În prima zi în munții Măcin, pe vârful Țuțuiatu (cu promisiunea că în fiecare an viitor vom vizita alt munte din munții Dobrogei), a doua zi la mare, în Eforie Nord. Am mers pentru prima dată cu T.E.D. Adventure - văzusem de ceva creme că Diana și Stela mergeau frecvent cu ei - și am avut și companie - pe Livia și încă o fată, Vera, cu care apucaserăm să mai vorbim în excursia de la Măgura Codlei.
A fost grozav că ne-am adunat la o ora rezonabilă, adică 7, și în loc central - metrou Izvor. Am ajuns mai devreme decât crezusem și-am apucat cum au venit rând pe rând oamenii, recognoscibili după echipamentul de munte și rucsaci. Oameni faini, ca de obicei. Ștefan și Angela, organizatorii, haioși și de treabă.
Deci pornirăm spre mare. Am mers mult, cred că am ajuns după ora 12 la Greci, de unde începea ascensiunea noastră pe Țuțuiatu. Am avut și două pauze pe drum, unde am mai socializat în benzinării. Vremea a ținut cu noi, nu cu prognoza - a fost frumos, soare, cald. În drum, câmpuri de maci, margini de drum împestrițate cu toate culorile lumii, cu toate florile de câmp grăbite să ofere un buchet senzațional oricărui trecător. Câmpuri de eoliere, câmpuri de rapiță împuținată, majoritarea fusese recoltată deja.
Ajunși în Greci, punctul de pornire, am văzut că în chiar acea zi era maraton în munții Măcin, iar noi am pornit chiar de la linia de start/finish, desigur, mult în urma alergătorilor (din fericire și pentru ei, să nu-i încurce un pâlc de 50 de oameni). . N-am făcut poză la plecare, dar am făcut poză la sosire, mai ales că taman atunci soseau unul câte unul și alergătorii. Ba chiar l-am rugat pe unul dintre finisheri să ne facă o poză. Ei, și ce pos spune, am avut parte de un traseu pitoresc, frumos, cu multă verdeață, cu soare, cu pietre - mai ales la coborâre am trecut prin zone de unde se exploata granitul, mi-am luat și eu ca suvenir niște pietre. Urcușul a fost destul de solicitant pe alocuri - acest Țuțuiatu nu se lasă așa ușor, are doar 467m, dar pe ăștia îi urci ca lumea. Căldura ne-a cam dat de furcă, dar din vârf spre coborâre am avut parte și de norișori care ne-au permis să ne mai răcorim. Multe vietăți, șopârlițe, o broscuță țestoasă, cărăbuși, gândăcei, țânțărei, musculițe... A, și în Greci, plin de cireși cu cireșe coapte care străluceau ademenitor. Salcâmi înfloriți, ușor trecuți. Vegetația vivace, o plăcere să mergi la vremea asta prin zonă. Am înțeles că mai încolo, din iulie până fla final de august nu mai e așa de verde și e foaaarte cald, adică arșiță.

Din vârf se vedea frumos, până departe, strălucea în depărtare Dunărea, câmpuri agricole în pătrățele de culori diferite... Cerul nu era senin, cam pâclos, cu nori frecvenți. Pe vârf - noi și câțiva bicicliști, câte un maratonist... Am pus de-un fel de picnic - fotosession și ne-am odihnit. Apoi am pornit coborârea. Aici ne-am intersectat și cu carierele de granit, care arătau destul de dezolant, și cu porțiuni de pășune, iar mai spre bază și cu pâlcuri de copaci. La un moment dat am găsit izvorul de pe valea Morsu, semn că ne-am încheiat circuitul, intrând pe drumul spre Greci. Aici soarele s-a hotărât să reapară și ne-a urmat până seara. Am refăcut drumul în sens invers până la linia de start/finish a maratonului, unde erau câțiva alergători ce se odihneau. Ne-am întrebat în sinea noastră - dacă noi am gâfâit așa urcând în pas normal, oamenii ăștia cum au putut să alerge pe-acolo?!
Ne-am oprit în piața comunei, unde ne-am luat de la niște tăntici brânză de capră, roșii, castraveți, cireșe, mă rog, care ce-a simțit nevoia, în ideea micului dejun - cei ce nu erau încântați de cei 30 de lei pentru micul dejun de la hotel.
Ne-am suit apoi în autocar și pornirăm spre Eforie. Am făcut destul de mult, cred că spre două ore. Dar din nou am văzut zone frumoase, peisaje pitorești și ne-am minunat de frumusețea Dobrogei. Câte și mai câte lucruri și locuri interesante are, câte peisaje, ruine, câtă istorie, câtă diversitate!
Am sosit la Eforie în jur de ora 20. După ce ne-am cazat/dușat/schimbat ne-am adunat ca să ieșim să luăm masa în oraș. Am pornit, mergând pe strada paralelă cu plaja, către undeva unde știa Ștefan că se mănîncă bine. Și mergem ce mergem, jumătate din stradă săpată că se schimbau ceva țevi... cam pustiu, cam întuneric... foamea ne lungește distanțele, ni se părea că nu mai ajungem... Și în cele din urmă am ajuns. Ba chiar am recunoscut și locul unde cu mai mulți ani în urmă, la ultima ieșire cu gașca în 2 mai, am luat ultima masă în drumul către casă. Numai că, surpriză! nu era nimic deschis. Toate părăginite, nu deschiseseră nimic că era prea devreme, nu era încă sezonul în toi. Dezamăgiți și înfometați, am făcut drumul întors până la prima alee spre centru. Acolo am dat peste niște băieți care erau și ei abia picați și nu știau ce să ne zică despre ce restaurante sunt deschise. Ne-am amintit că văzuserăm ceva ce arăta a restaurant mai în urmă și mergem acolo. El Stefanino se numește. Era frumos aranjat, terasă cu verdeață. Ne așezăm cu plăcere savurând fiecare în gând deja ce-și dorea. Daaar vești proaste, nu prea mai aveau mare lucru la bucătărie, ceva ce să poată fi preparat repede pentru 50 de oameni. Ni se spune că sigur ar putea face șnițele, cartofi prăjiți și cașcaval pane, dar că merge la bucătar să întrebe exact ce și cât mai au, ca să știm fiecare ce putem comanda. Dezamăgiți, cam jumate din cei prezenți au plecat în căutare de altceva. Din ce-am aflat ulterior, printre ei era cineva care știa un restaurant, găsise numărul pe facebook sunase și aflase cp e deschis, deci n-au plecat chiar așa ca nebunii cum crezusem inițial.
La noi s-a descoperit că mai aveau și ciorbă de pește, și mici, și încă vreo două chestii. Ne-am comandat care ce-a vrut din ce exista. Eu m-am orientat la ciorba de pește, care, precedată de-o bere și urmată de o a doua. a fost la țanc. A fost amuzant că la masa noastră doi băieți au avut neșansa să nu mai prindă șnițele și li s-a adus cașcaval pane, fără să mai fie întrebați. Și din nou, la nota de plată, pentru că aveau în sistem meniuri, au făcut niște comasări de te durea capul, ciorba mea și cu felul 2 al altcuiva și cu berea mea erau un meniu, de exemplu. Deci a fost tare zăpăcitor de calculat. Iar băieții care primiseră cașcaval pane în loc de șnițel aveau la nota de plată bruschete cu roșii, pentru că cașcavalul pane nu era în meniu - deci nici în sistem. A fost de poveste. Dar măcar am mâncat. Deci nu mergeți mulți buluc, în extrasezon, după 9 seara, că vor fi cam depășiți logistic vorbind. Dincolo de asta, mâncarea a fost bună, s-au străduit să ne facă pe plac, să ne dea ceva de mâncare în ciuda faprului că nu erau pregătiți de așa ceva. Deci de apreciat pentru bunăvoință.
La întoarcere am tras o scurtă excursie până în centru, la nonstop - ospătarii de la restaurant ne-au indicat cum să ajungem - să ne luăm apă și alte mărunțișuri. Ajunși în centru muzică tare (manele), fastfood-uri luminate, persoane minoritare - probabli locale - codiță la nonstop, deci o viață de noapte mult mai intensă decât oriunde altundeva în Eforie.
A doua zi, de cum ne-am trezit ne-am urcat pe terase de la etajul 14 al hotelului (hotel Delfinul din complexul Steaua de mare) să vedem priveliștea. Se vedea frumos. Era cam înnorat, dar tot frumos. Ne-am întâlnit pe terasă cu Vera și colega ei de cameră, Gina parcă (sper să nu greșesc, sunt varză la reținut nume) și convenim să coborâm la braseria hotelului să bem o cafea. Coborâm, ieșim din hotel și găsim braseria, chiar lipită de plajă. Intrăm - lume multă. Ne așezăm la o masă afară pe terasă. Fata care servea la bar era copleșită, nu-și vedea capul de treabă - inovația asta cu meniurile de 30 de lei i-a terminat pe bieții oameni la afluxul de 50 de oameni (mă rog, poate vreo 20, maxim 30 să-și fi luat meniuri) peste ce aveau deja prin programul litoralul pentru toți. A fost un rxercițiu de răbdare și diplomație să obținem cafea fără meniu, dar am reușit, după ce-am înțeles ce nu înțelegea fata respectivă și i-am explicat în termenii ei. Cum stăteam pe terasă savurând cafeaua - foarte bună! - a ieșit soarele. Mai timid la început, apoi tot mai hotărât. S-a încălzit atmosfera. Fetele aveau deja costumele de baie pe ele și se duceau la plajă. Eu și Livia ne-am zis că în aceste condiții musai să ne luăm costumele pe noi și să mergem la plajă. Spunem că ne vedem pe plajă, unde erau și alții din grup. Culmea e că noi am fost, dar ele cred că s-au dus în altă parte, pentru că n-au mai apărut. Aici oamenii au făcut baie în mare - eu nu m-am încumetat, mai mult de frica frigului de la ieșirea din apă. Am stat la soare, care era incredibil de plăcut, nici prea clad, nici prea frig, un deliciu. Pe la 11 -11:30 ne-am dus în camere să facem bagajul, că la 12 trebuia să eliberăm.
La 12 am lăsat autocarul burduțit cu bagajele și ap pornit în Eforie să mâncăm. Iar ne-am divizat, o parte am mers la un restaurant cu specific pescăresc, unde aveai de ales între pește și pește, și altă parte a mers la Corner, unde aveau și alte chestii, inclusiv pizza. Noi am fost foarte fericiți cu alegerea noastră - restaurantul clubului de yachting Marina, cred. Mâncare foarte bună, priveliște superbă, muzică grecească, te simțeai ca-n Grecia (păreri de oameni care au fost și pe acolo).
Ne-am încadrat în timp, am ajuns bine la autocar cât să nu ținem lumea-n loc și să plecăm la ora stabilită - 15:30. Drumul spre casă nu-l mai descriu, în afară de două câmpuri cu foarte mulți maci n-a fost mai nimic ieșit din comun. Majoritatea drumului am dormitat de altfel.
Am făcut ceva poze, amintiri frumoase https://goo.gl/photos/Pd78tSeTW8U39dLdA.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş