Treceți la conținutul principal

Prin Buila-Vânturarița

De nu mai știu câți ani, să fie doi sau trei, auzisem de Buila, de la Mitzi și Lusien. Nu mai știu care era povestea, cred că ajunseseră pe-acolo dar parcă nu cercetaseră destul și le rămăsese gândul să se mai ducă cu altă ocazie. Dar cum la ei s-a stricat căruța, n-au mai mers. Și iată că în clipa în care Răzvan de la Terra Incognita a anunțat excursie de o zi la Buila... m-am și anunțat, de frică să nu rămân fără loc (că la ei deja e la ordinea zilei ca toate locurile anuțate inițial să se ocupe în prima zi).
Ca de obicei anul ăsta, spre weekendul în care mă duc eu la munte se anunță ploi, furtuni, zăpezi, chestii drăguțe. Din fericire și de data asta prognoza a dat greș și vremea bună ne-a însoțit, ne-a încălzit și soarele ne-a poleit cu razele sale aurii. Am fost - record absolut pentru drumeție cu specific urcat pe munte - două autocare și un microbuz. Privind retrospectiv, mare noroc am avut cu existența acestui micobuz, o să se clarifice la final de ce.
Am purces la drum cu noaptea-n cap, adunarea la 5:45 (și am reușit s-ajung cu metroul la timp!) la Păcii. Până au venit toți, până ne-a dăscălit Răzvan pe toți, până una alta era deja 6:20 - deci mai târziu decât era preconizat. Am mers ață până la Deduleși, la prima oprire-pauză. Moțăiserăm pe drum, unii mai mult, alții mai puțin, dar a fost ok. După coada la toaletă și cea la cafea ne-am urcat la loc în autocare și am mers iar întins până în satul Bărbătești. Era cumva pe drumul spre Horezu după care cumva mai razna. Ne-am revărsat din autocare și microbuz și am văzut că eram câtă frunză câtă iarbă. După pozele de grup am pornit-o pe un drum forestier frumos, cu peisaj adică, pe care am mers destul de multicel, adică cam până unde s-a despărțit grupul, după indicațiile lui Răzvan - cei care nu se știau foarte alpiniști și în formă au luat-o pe traseul scurt, (6 ore) iar restul pe traseul care urca până pe creastă iar apoi, din Curmătura Builei cobora spre schitul Pătrunsa, de acolo ajungând pe traseul urmat de primul grup (9 ore pt noi).
Soarele strălucea, făcând verdele crud al frunzelor să strălucească incandescent, cerul era albastru, norișori albi fotogenici se mai jucau pe cer. Drumul ne-a dus prin pădure, pe un versant frumos, împădurit, de unde se vedea ca de vis valea de unde veniserăm... Coline păduroase, verzi, unduindu-se încă mult spre orizont, un peisaj pașnic și propice păstoritului. La un moment dat poteca ne-a adus într-un luminiș, unde am făcut și o pauză mică de hidratare și un pic de fortifiere (am fost preveniți să nu mâncăm acum ca sparții, că urcușul greu acum urmează, și dacă ne ghiftuim o să ni se facă rău. După ce ne-am tras sufletul și am prins puteri - și am făcut cu toții poze poze - am pornit mai departe. Deja intraserăm în zonă de pășune, pădurea a rămas în urmă. Am mers șerpuit pe panta verde împestrițată de fel de fel de floricele, galbene, albe, albastre. A fost destul de solicitant urcușul până în vârful acelei pante. Aici eram pe creasta muntelui, o muchie lungă, pitorească, de unde se vedea extrem de frumos ce lăsaserăm în urmă, valea, satele. Înaintând până spre un loc presărat de pietre, propice popasului și pauzei de masă am descoperit că, pe cât de molcom și rotunjit fusese versantul pe care urcaserăm, celălalt era stâncos și abrupt, sălbatic și semeț. Am zăbovit cât am terminat de mâncat toți, fiecare a făcut iar poze cu duiumul, apoi am purces la drum că, vorba basmului, înainte mult mai este. Am continuat mersul pe muchie, descoperind pe stânga versantul abrupt și spectaculos pas cu pas și poză cu poză. Floricelele se țineau după noi și aici, cu gând să ne înfrumusețeze ziua. Am mai urcat niște pante, am mai coborât altele, mereu minunându-ne cât de frumos e totul. Apoi am ajuns la o pantă mai serioasă unde ni s-a spus să o luâm ușurel, că altfel ne pierdem suflul, ceea ce am și făcut - adică am mers încetișor. Pas cu pas și iată am ajuns sus. După care am coborât printr-un mic canion între stânci către Curmătura Builei. Canionul e absolut spectaculos, mai ales că nu te-aștepți să găsești așa ceva aici.
Trecuți de canion vedem deja două căsuțe din lemn - refugii renovate. Ne adunăm acolo în șaua din fața refugiilor pitorești, mai halim, mai bem apă, ne odihnim. Și facem și o grămadă de poze. Ștefan ne avertizează că de aici începe coborârea, o zonă abruptă, unde poteca merge șovăielnic printre smocuri de iarbă, pe un versant cu înclinație de mai mult de 45 de grade. Ne sfătuiește să fim foarte atenți și să mergem încet. O pornim la vale, găsim locul de unde putem realimenta cu apă, moment în care începe să picure. De înnorat se înnorase încă de dinainte să trecem prin micul canion, dar acum părea iminentă o ploaie lungă. Ne-am pus hainele de ploaie și majoritatea au renunțat să mai aștepte să umple sticlele, am pornit vitejește mai departe. A fost frumoasă coborârea, car complicățică din cauza smocurilor de iarbă. A părut și foarte lungă. De la un moment dat am văzut că în valea care începea să se vadă era soare. Mergând, observăm că norul de ploaie a rămas priponit de Curmătura Builei, ba chiar a dat înapoi, iar peste noi a venit din nou soarele. Am văzut în jos, întâi micuțe și insignifiante două căsuțe albe, cineva a zis că ăla e schitul (și așa era, înspre el am coborât). Când am coborât destul cât să scăpăm de iarbă am dat de un teren mai prietenos, ziceam noi, dar a fost destul de solicitant și el. Traseu prin pădure, cu pietre, cu frunze, alte bucurii. În cele din urmă am ajuns la schit, nu înainte să dăm de niște poieni ca de basm, cu copaci falnici pe margini, cu frunzele sclipind în soarele cald al după-amiezei.
La schit un călugăt bătrîn ne-a arătat de unde să luăm apă - aveau un sistem de captare a apei, cu ajutorul căreia și a unui generator produceau suficientă energie electrică pentru uzul micii așezări monahale.
Doi cai și un măgăruș au venit să ne cerceteze și s-au căpătuit cu multe mângâieri și cu d-ale gurii. După ce-am ronțăit ce-am mai găsit printre provizii și mai ales după ce ne-am rehidratat cu apa rece și curată am pornit mai departe. A fost un drum lung prin pădure, pe o parte mai umbrită. Până la un moment dat am mers pe potecă, apoi, de la o troiță am intrat pe un drum forestier. Iar am mers ce-am mers, mult, și am dat de următorul schit - Pahomie. Aici un călugăr tânăr ne-a omenit cu apă și rahat. Aici ne aștepta și Eugen, care fusese ghidul grupului venit pe traseul scurt. Am aflat cu tristețe că ne mai așteptau încă 12 km de mers pe drum forestier. Autocarele n-au putut intra pe acest drum, doar microbuzul a reușit, dar evident că nu ne putea lua pe toți. S-au suit întâi cei mai obosiți, restul băgând viteză pe jos, ca să facem cât mai mult cu putință până la întoarcerea microbuzului - calculaseră că 1,5 h făcea acesta dus-întors. Și am tras un pas de plimbare rapidă până s-a lăsat complet întunericul. Eu m-am suit în transportul cu nr 2 și mai rămăseseră încă câțiva să continue pe jos până la următoarea tură cu microbuzul. Am ajuns, cu emoții, hurducăindu-ne pe drumul pierdut în întuneric, cu prăpastie ba în stânga ba în dreapta. Dar în cele din urmă am ajuns cu bine și am debarcat fericiți. Până la sosirea ultimei tranșe de transportați am halit și ultimele resurse de prin bagaj. Apoi ne-am îmbarcat urgent în autocare și-am pornit-o spre casă, știind că ajungem în București după ora 12, mai spre ora 1. Mai tot drumul am moțăit cu toții, vegheați de luna plină.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş