Treceți la conținutul principal

Bătrânețe, haine grele

N-aș putea spune ce-i cu starea asta tuflită ce mă agasează de vreo săptămână. Hmm, mai accentuat, chiar de vinerea trecută parcă. Mă rog, probabil s-a insinuat după duminica aia în care a avut maică-mea starea aia nașpa de nu știam ce să fac și începusem să mă gândesc la toate nenorocirile posibile. Deci grosso modo, două săptămâni cu mici intermitențe. Și din câte m-am prins, și ea la fel. Gândurile negre fâlfâie ca niște ciori primprejur. Ca ciorile iarna, când se-ntorc în oraș și umplu câte un copac golaș cu penele lor negre, cu croncăniturile și bombardează cu găinaț. Cam așa-s acum gândurile alea negre. Stau la pândă și cum nu ești atent, te năpădesc.

Azi m-a întristat profund un articol legat de moartea lui Mircea Albulescu: mircea-albulescu-s-a-dus-sa-moara-insotit-de-un-cor-de-claxoane-si-injuraturi. M-a întristat pentru că mi-am imaginat scena ca și cum aș fi fost acolo. Mai ales că mi-am amintit că l-am și văzut, toamna trecută, cred, într-o dimineață însorită, când mergeam în 300 spre muncă, spre Universitate... un bătrân înalt dar cu o atitudine prăbușită mergea foarte greu pe trotuar, exact pe bucățica dintre Tache Ionescu și George Enescu, după magazinul Kix, către trecerea de pietoni... Mergea extrem de greu, fiecare pas era muncit... avea și niște haine cam lălâi pe el... când autobuzul a trecut prin dreptul lui a întors fața spre noi. Am fost șocată să-l recunosc în acest bătrân pe Mircea Albulescu. M-a cutremurat cât de degradat de bătrânețe era, cât de diferit față de imaginea pe care o aveam despre el. Și m-am gândit atunci cât de nemiloasă e bătrânețea, cum face și dintr-un om ca un brad un moșneag neputincios. Așa că mi l-am putut imagina perfect abia traversând. Și zeci de oameni grăbiți și nepăsători claxonând - de parcă lui i-ar fi plăcut abia să se poată târâi, sau le-ar fi făcut în ciudă - nervoși și stresați.

Dar așa e, când ești în putere ți se pare imposibil să ajungi ca pentru tine un simplu pas să ajungă să fie un Everest. Nici nu îți pui problema. Și așa suntem toți. Sunt vinovată și eu, și mi-a luat ceva timp să înțeleg că biata maică-mea, când zice că nu poate, chiar așa e. Bătrânețea e nemiloasă. Și noi, cei care nu suntem încă bătrâni, dacă nu avem pe lângă noi un bătrân drag pe care să vedem ce face bătrânețea, nu reușim să înțelegem și judecăm grăbit, devenind și noi nemiloși cu bătrânii. Viața asta alergată și destructurată ne alienează de bătrânii noștri (ca și de copiii noștri, și de partenerii noștri, și de noi înșine...), și ne pierdem, încet-încet UMANITATEA. Nimeni nu se mai gândește că o să îmbătrânească și nici că o să moară. Deși, dacă întrebi pe cineva de pensie, răspunsul în procent de 95% e „dac-o să ajung și-acolo... dar nu cred”. Deci nimeni nu vrea să ajungă și bătrân. Ori veșnic tânăr, ori mort. Deși nici faza cu moartea nu și-o imaginează nimeni decât în momentele când n-o mai poate ignora, momente în care simte groază - remember Colectiv șamd.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş