Treceți la conținutul principal

alergări

În scrierea anterioară am uitat să trec pe-acolo pe la posibile cauze ale coagulării unor concluzii pur și simplu mi-a scăpat să zic de Murakami. Care oricum ar fi, m-a pus pe direcție cu gândirea.

Îmi place Murakami de când i-am citit prima carte. Pentru mine, a fost În căutarea oii fantastice. Apoi la un moment dat am cumpărat Cronica păsării arc (la distanță de ceva ani). Care și ea mi-a plăcut mult. Și tot așa, lasă lucrurile oarecum în aer. Și anul trecut cu nu știu ce ocazie era mare reducere la cărți pe Elefant și mi-am mai luat câteva cărți de Murakami plus alți autori africani, chinezi, indieni. A fost o fază asiatică, aș zice. Și apoi mai prin toamnă-iarnă mi-am mai luat de la polirom încă câteva romane de Murakami. Le-a venit rândul la citit cred că destul de curând după această ultimă achiziție. Și am tot citit Murakami până am simțit nevoia să mai variez, să mai ies nițel din pasa fantastică. Dar înainte de asta am zis hai, musai să citesc Portretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, despre care auzisem de la Ione că a impresionat-o. Carte subțirică. Și da, foarte diferită de ce scrie el. Pentru că aici a scris despre el și experiențele lui ca alergător de maratoane. O latură a sa pe care evident n-aș fi bănuit-o niciodată.
Și a avut acolo momentul în care a început să scrie (până atunci fusese proprietar de club de jazz), cum la un moment dat s-a decis să lase baltă afacerea de club ca să se dedice doar scrisului. Și chestia cu alergatul, devenit treabă mai serioasă din cauza sedentarismului... Și cum și-a concentrat viața pe scris, ajutându-se și de alergat ca de un soi de combustibil. Și citind eu toate astea mă încercau tot soiul de senzații-emoții, de la tristețe, ușoară invidie, admirație, înțelegere, pe alocuri o oarecare identificare cu el la felul cum se raportează el ca alergător la ceilalți (competiția cu tine însuți, nu cu alții). Și când povestea pe pregătirea pentru maratonul din Hawaii... Da, aș fi vrut să ajung acolo, să alerge și tălpile mele prin astfel de locuri. Da, deci general vorbind, m-am simțit ca un ceva mic și jigărit care se uită-n sus la ceva mare, frumos... cu gândul I wish...
Deci cu siguranță m-a influențat.

Alergarea pe distanțe cât de cât mai lunguțe, care te fac să petreci tu cu tine și doar atât cel puțin o oră te fac să gândești la fel de fel de lucruri în timpul ăsta. Care mai mișto, care mai triste, cqare mai intelectuale, care mai frivole. Dar te ajută să te limpezești. Să scapi și de eventualii nervi, de stresuri, de fel de fel de prostii. Și să îți acorzi atenție ție însuți/însăți. Să își simți corpul, reacțiile lui, felul cum te pișcă gerul sau vântul. Simți că ești viu.
Și Murakami, ca un alergător mult mai tenace decât mine - n-am alergat niciun maraton, doar un semimaraton, și mă gândesc să mai încerc unul la primăvară - descrie stări și senzații parțial cunoscute, parțial încă necunoscute. Toate profund umane...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş