Treceți la conținutul principal

Garofița Pietrei Craiului, drumeția ploioasă și focul de tabără

În weekendul imediat după concediul cu munte și mare zisesem de muult că o să merg cu Terra incognita în excursia de două zile din Piatra Craiului, cu cazare la Garofița. Și încă spusesem că o să stau la cort. Și că mai aduc un cort, just in case pentru doritori de cort care n-au așa ceva. Numai că evident, vremea a fost ploioasă și s-a răcit... Și eu am răcit de-a binelea. Mă rog, un colț de răceală se prefigura încă de mai multă vreme, și nu mi-a trecut nici pe munte, nici la mare... Și s-a accentuat în săptămâna ploioasă. Am început să strănut dimineața câte 10 minute fără oprire... și în timpul zilei brusc, din când în când. Plus starea nașpetă aferentă. Așa că eram cât pe ce să renunț, noroc că mi-a dat prin cap să-l întreb pe Răzvan dacă aș putea, în caz de frig/ploaie/răceală să mă orientez spre locurile din cabană. Cum răspunsul a fost afirmativ, n-am mai renunțat.
Așa că m-am trezit cu noaptea-n cap și am pornit la drum. Am intrat prin Rucăr și imediat după, am luat-o spre Sătic. Și de unde ne-a lăsat autocarul o luarăm ușurel pe poteca forestieră către cabană. Am ajuns, transpirați temeinic, ne-am lăsat catrafusele, am halit cate ceva pe fugă iar cine-a vrut, (adică aproape toți) ne-am pornit, pe urmele lui Gabi, către Marele Grohotiș, peștera și cerdacul Stanciului. Poteca șerpuia printre ierburi și rugi de zmeur și mur, așa că ne-am ghiftuit cu zmeură proaspătă așa, din mers. Cu gândul că la întoarcere... ne ghiftuim și mai și.
Deja începuse să plouă. Mărunt, mocănește. Ploaie care ne-a însoțit ca un câine credincios tot drumul. Și acum regret că mi-am pus pelerina de ploaie... că am făcut saună. Cred că dacă mă ploua nu aveam cum să fiu mai udă decât de la sauna de sub pelerină. N-a fost ușor să urcăm așa, ca un grup de 35 de oameni, dintre care două fetițe de 7 și 8 ani. A fost solicitant - mi-am amintit parcursul și de tura trecută. Doar că acum nu ne-am putut bucura de priveliștea superbă a crestelor, totul era în ceață și în norul ploios. Dar a fost frumos oricum.
Ne-am întors pe la crucea grănicerului, făcând apoi o buclă ca să ieșim tot de unde începuserăm urcușul. A fost o adevărată fericire când am ajuns din nou la zmeură - ne-am făcut plinul cât am putut. Ajunși la cabană murați în suc propriu ne-am schimbat apoi ne-am apucat de bucătărit. Focul fusese aprins de cei puțini care nu urcaseră pe munte. Noi restul ne-am autorepartizat care la pregătit carnea pentru grătar, care la spălat legume, care la curățat ciuperci, toată lumea a făcut câte ceva.
Apoi ne-am plasat în jurul focului, în foișor, feriți de ploaie, mai la o țuică, la o bere, un suc, la o vorbă, la o socializare. Între timp se prăjeau pe marele grătar friptane fel de fel, mici, ciuperci, legume. Când au fost gata, ne-am aruncat hămesiți asupra bunătăților și ne-am savurat-devorat. O salată incredibil de gustoasă, fripturi mirifice, mici aromați, ciuperci suculente... Totul a fost perfect. Seara se tot lăsa, pe neobservate s-a făcut întuneric, iar focul ne hipnotiza cu flăcările-i jucăușe. Ne uscam haine și bocanci, ne cam prăjeam și noi când puneau lemne noi pe foc. Din hainele umede ieșeau aburi, era foarte distractiv. Între timp se oprise și ploaia. Am stat la foc până târziu.

De dormit am dormit buștean, doar spre dimineață am mai auzit niște alarme de telefon sunând. Bineînțeles c-aș fi dormit până târziu, dar de la un moment dat am auzit lumea foșgăind prin cameră - eram în pod, camera cea mai mare.
După ce-am făcut ochi cu toții și ne-am adunat la foc - au reaprins focul ca să termine lemnele rămase de afeară - am savurat o cafea strong făcută de cabanierul Garofiței, un tip tare de treabă, apoi au venit proviziile pentru micul dejun. Iar o salată fabuloasă, brânză foarte bună, gem de câteva feluri plus ce provizii mai aduseseră câte unii. Așa că iar am halit ca sparții. Apoi ne-am strâns catrafusele și am pornit-o spre autocar. Clar mersul la vale a fost mai simpatic decât urcatul de la venire.
Ei, și apoi primul obiectiv de vizitat a fost Peștera Dâmbovicioara. Nu mai fusesem acolo, așa că m-am bucurat. Prin chei am impresia că am mai fost, cred că demult demult, cu Dog și o parte din gașcă. Frumoase cheile Dâmbovicioarei, foarte pitorești. Le-am bătut cu piciorul de-a lungul până la peșteră. Peștera, deh, nu cine știe ce, dar a fost amuzant ghidajul. Ghidul nostru a fost un copilaș cu căciulă de ursuleț.Am făcut o tonă de poze prin chei.

Apoi al doilea obiectiv a fost casa memorială Topârceanu, cu aceeași doamnă plină de viață și povești și poezii ca ghid.
Iar al treilea - Cetățuia. Exceptând satul minoritarilor conaționali care săreau pe noi cu cerșitul, drumul a fost frumos, spectaculos, bolovanii ăia cu forme diverse arucați așa spre poale... Frumos, mi-a plăcut.














https://www.facebook.com/edwardrazvan.iuhasz/media_set?set=a.825681450879619&type=3

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş