Treceți la conținutul principal

Sinuozități și meandre ale concretului

Da, nu am mai scris demult cu adevărat. Mi s-a mai întâmplat asta în perioade când sunt prea ocupată să fac lucruri, să mă adaptez, să lupt, să fac acrobații, să mă implic în chestiuni exterioare. La mine perioadele astea alternează cu altele de întoarcere spre mine, de introspecție, de gândire, de analiză și auto-analiză. Simt că se apropie perioada introspectivă, s-a și insinuat ușurel, primul semn fiind preumblarea la ceasuri de seară pe străduțele vechi din centru...

Ieri apucasem să scriu paragraful de mai sus, apoi am primit chestii de lucru, am citit nu știu ce carte, m-am văzut cu Elena, am primit și ceva de făcut pentru Aramis și s-a dus naibii introspecția și ideea sau starea de la care pornisem cu scrisul.
Sunt ca o broască țestoasă în faza în care se adună, se retrage în carapace, și tot ce mă oprește din asta mă calcă pe nervi, mă irită. Și sunt multe chestiile astea. 99%.
Timpul, veșnicul timp cu meandrele lui și curgerea surprinzătoare, ba înceată, ba ca o viitură, ba cu cotituri. Și exact ca un râu, cu zone rapide înconjurate de zone leneșe sau invers. De exemplu acum, timpul meu interior are o viteză destul de molcomă, în timp ce împrejur curenți rapizi antrenează lucruri, oameni, fapte, vorbe, culori și forme. Iar îmi joacă feste, iar mă ciondănesc cu timpul ăsta nebun, și iar nu ajung la vreun rezultat. Fiecare om trăiește într-un timp, iar acum, pur și simplu, unele lucruri nu se leagă. Am așa o senzație de communication breakdown, care a început să se infiltreze în situațiile de zi cu zi din acea zi când n-am apucat să le mai prind la ieșirea de joi seara pe fetele ex-pastelate. Evident, asta apare după o perioadă când toată lumea vrea să vorbească, să se întâlnească, să facă chestii interesante. Acum fiecare e cu aia a măsii, în pătrățica sa. Până la următoarea fază de expansiune. Și la mine sunt sentimente contrarii, ba am chef să vorbesc cu oamenii, să mă văd cu ei, să merg să văd nu știu ce, ba dimpotrivă. Cam contradictorie, nu?

Apoi oamenii. Eterna necunoscută, oamenii. Fiecarecu problemele și contradicțiile sale. Cu aspirațiile, cu convingerile, cu piticii pe săi personali pe creier. Vorbind cu Denisa, mi-am dat seama cât de mult ne construim singuri cușca în care ne zbatem. Fiecare „nu pot“ e o gratie a cuștii. Cu cât mai multe auto-restricții, cu atât mai solidă cușca. Iar unii abia pot strecura un deget afară din cușcă. Sigur, nu vorbim de lucrurile grave, de neschimbat, pe care n-ai altă opțiune dacât să le accepți. Sau să fugi de responsabilitate, dacă ești slab. Nu, vorbesc de alte mărunțișuri. Gen dacă nu ești mulțumit de job, dacă simți că stagnezi, că te frânează din majoritatea punctelor de vedere... dacă știi că dulcele (zahărul) îți face rău... dacă știi că nu bei destulă apă... Astea se pot schimba. Dar trebuie să vrei cu adevărat să faci schimbarea, ca ceva chiar să se și întâmple. Doar gânditul la n posibilități și imposibilități nu te ajută. Ba chiar din contră.
Și altă chestie legată de oameni. Și de grupuri. Păcat că în timp, în grupuri se pierde cumva plăcerea de a fi împreună pur și simplu. Trebuie să apară motive, să se nimerească interesele, programul, cheful ca o adunare să mai aibă loc... spontaneitatea tinde să dispară și ca să se mai întâmple ceva apare planificarea, răsplanificarea, alte priorități... Până la urmă, oamenii tind să minimalizeze importanța existenței în sine a respectivului grup și a adunărilor acestuia... desigur în favoarea altor chestii mai noi...

Nesiguranța. Mă rog, nesiguranță e în tot și în toate, iar cine are impresia că totul e clar și sigur se iluzionează. Dar aici mă gândeam la planurile mele de vacanță. Sper din tot sufletul să pot merge în august în drumeția de o săptămână, da totul e atât de incert. Așa că habar nu am ce o să fac. Oricum, până atunci o să merg în drumeții mai micuțe. Pe principiul văzând și făcând, din aproape în aproape.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş