Treceți la conținutul principal

Timpi, timpuri și tâmpenii

Am trântit un așa titlu a la marketing-publicitate. O aparență interesantă pentru un conținut mai mult sau mai puțin consistent. Dar asta e altă pâine de mâncat și alt subiect de dezbătut, de bătut apa-n piuă și de aberat la un moment dat.
Dar ce voiam să spun? Aha, da. Că uneori e timpul să stai să cugeți la diverse chestii profunde. Că uneori e timpul să exorcizezi demonii scriind. Că alteori e timpul să îți plângi de milă. Că alteori e timpul să îți pansezi rănile. Și că alteori e cazul să te scuturi de gânduri grele și să scoți ochelarii întunecați. Și că alteori e cazul ca pur și simplu să acționezi. Să faci ceva, chiar pași mici, minusculi, dar în direcția dorită. Există un timp pentru ascultat povești și povestiri... Există un timp pentru călătorit... Există un timp pentru joacă... Există un timp pentru orice.

Așa, și timpurile? Păi desigur, timpurile noastre. Versus... paleolitic, să zicem. Că am trecut azi prin diverse timpuri istorice, superficial, desigur, dar le-am atins, tangențial. Cum își percepeau viața și sensul ei, ocupația și pe ei înșiși drăguții de oameni de Neanderthal? Naiba știe. Cert e că, cel puțin cei înfățișați la muzeul arheologic din Târgoviște erau vânători. Vânau reni și mamuți. Locuiau în corturi, ciopleau unelte, făceau focul, se îmbrăcau în piei de animale... aveau o viață cam ca a indienilor din America de Nord. S-or fi gândit ei vreodată să aibă crize existențiale că nu mai suportă viața asta nenorocită?
Pe urmă alte timpuri, și gânduri totul pornind de la o discuție de oameni din branșa tipo-dtp. Cum era tipografia în vremurile de început, cu presă, cu litere mobile, mai înainte cu litere sculptate în negativ... Cum noi ne plictisim azi, dăm din butoane, printăm digital... iar ăia din vremea lui Coresi sau Macarie culegeau o săptămână la ca să imprime o foaie... iar mai înainte, alții, ca să transmită informația în scris, scriau de mână... cu penița, cu pana... iar predecesorii lor egipteni sumerieni și careor fi fost zgâriau pe tăblițe le lut... sau și mai greu, ciopleau litere sau semne în piatră... Pare un progres remarcabil al tehnologiei, și chiar este. Toate epocile astea de mii sau sute de ani ne permit nouă azi să lucrăm rapid, eficient, să avem la dispoziție x modalități tehnice să transmitem informația. Și, totuși, cred că noi suntem mai nemulțumiți de ce facem decât erau scribii din antichitate... decât caligrafiii... sau decât primii tipografi. E cam straniu, luând fenomenul ăsta strict izolat de tot contextul. Și totuși firesc, dacă punem totul în context.
De ce? pentru că tehnologizând, avansând, făcând lucrurile tot mai bine, mai mult, mai ușor, începem să devalorizăm, în capul nostru, ceea ce facem. Mă tem că tehnologia a avansat enorm, pe când noi, oamenii, ca ființe, am cam bătut pasul pe loc în ce privește evoluția personală - psihologică, spirituală... nu am devenit mai buni. Nici mai înțelepți. Tot ne urâm unii pe alții. Tot ne omorâm. Tot îi ignorăm/discriminăm/ pe alții. Tot ne pizmuim pentru averi, putere, fericire, frumusețe și câte și mai câte. Tot credem în unele ficțiuni atât de tare încât l-am omorî pe ăla care zice că ficțiunea noastră e falsă, nu adevăr absolut.
Revenind din divagație, avem mijloace tot mai multe, facem tot mai multe lucruri și suntem tot mai nemulțumiți. Clar e ceva putred pe undeva în ecuația asta. Eu cred că totul e în capul nostru. Adică făcând mereu mai mult, mai repede pierdem valoarea percepută a ceea ce facem. Am vrea să facem cu totul altceva. Sau mai mult altceva. Pentru că mintea noastră aleargă de nebună, competiție, competiție... iar nouă ne lipsește; sau de la un moment dat începe să ne lipsească plăcerea de a face ceva-ul pe care îl facem. Că se aplică nu doar pentru job, ocupație&stuff, ci la mult mai multe. Mă rog, acum ca să fiu în ton cu stilul meu sucit - evident că aberez. Că poate și scribul ăla care toată viața cioplea litere în piatră sau le zgâria pe tăblițe poate se sictirea complet la um moment dat și și-ar fi luat câmpii. Dar nu prea avea cum, era sclav. Poate unii chiar își luau câmpii și fugeau și aveau baftă să nu îi prindă. Cine știe...

Tâmpeniile? păi așa mi-a flicărit în minte titlul, așa mi-a sunat bine. Și oricum, orice cugetare e supusă clauzei de tâmpenie. Adică știu că aberez, doar d-aia mi-am numit jurnalul-blogul-schițo-cevaul ăsta unde mă defulez de ani de zile. Sunt conștientă că, oricât de super gândiri mi-ar părea niște chestii care-mi trec prin cap la un moment dat, peste x timp pot să îmi pară niște idioțenii fără seamăn - nu mai zic ce-or crede alții. Mă rog, ce cred alții e doar parțial important.. doar și azi am văzut că doi oameni pot să se uite la același lucru și să vadă fiecare altceva...

Comentarii

văzul monstruos a spus…
Nu, te rog, spune-mi ca n-ai fost in Targoviste, spune-mi ca ai vazut niste poze, un documentar, altceva, orice...
Mihai a spus…
Doamne ferește sa gândim roti la fel! E adevărat, mai bine ar fi sa gândim fără ura.
liuba grecea a spus…
Am fost, draga mea, am fost. Intr-o excursie organizata, foarte foarte frumoasa. Merg de vreo jumatate de an cu oamenii astia si tare imi place. Si iata asa am ajuns si la Targoviste... Cam pe fuga, dar oricum, mi-a placut mult.

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş