Treceți la conținutul principal

Schimbarea modificării sau caruselul pentru șoricel

Săptămână grea. Mult stres, din nou senzația de ia un munte-n spinare și cară-l, o alergie misterioassă la nu se știe ce, ochi umflați, nemulțumire, nervi, într-o zi ămi venea să bat pe toată lumea... pe scurt nimic nou. It was lost but it's all coming back to me now. Aceleași oarecum gânduri de acum un an cam tot prin perioada asta. Mă rog, acum n-o să mai am revelații, lucrurile sunt cristal clear, enervant e că sunt fix în același loc, în aceeași situație, cu aceeași senzație de irosire.
O fi bun rahatul ăsta de mercur retrograd că te face să te gândești iar și iar la ce nu funcționează și de ce nu funcționează. Soluții nu îți dă, că deh, pe alea trebuie să le găsești singur.

O scenă plină de păpuși care joacă fiecare într-o piesă necunoscută, diferită de a celorlalte. totul e o enigmă enigmatică. Ne tot învîrtin ca șoarecii ăn rotița-cișcă, iluzionându-ne că mergem înainte. Din când în când, uneia din păpuși îi mai cade sau îi mai crapă masca și mai întrezărești și altceva dincolo de rol... apoi se repară defecțiunea și teatrul de păpuși merge mai departe, cu păpuși, cu șoricei, cu carnaval, lumini strălucitoare care te orbesc și îți abat atenția de la jeg, de la scorojeli, de la crăpături, de la gândacii care colcăie prin culise, de la vopseaua groasă dată cu bidineaua ca să acopere putreziciunea... Da sunt într-o pasă morbidă, poate, dar... întotdeauna în spatele strălucirii există o umbră, niște culise...
Oameni. of, oamenii mă uimesc încontinuu... uneori reușesc să fie admirabili, alteori atât de... mici... atâtea extreme, atâta dezechilibru... o pendulare perpetuă între extreme, e drept că lumea întreagă pendulând care încotră uneori vezi o latură a cuiva, alteori alta... Și azi poate că cineva îți pare o persoană minunată, iar mâine face sau spune ceva care te face să vezi o parte ingrată, rece sau absolut indiferentă...
Jonglez cu propriile-mi sentimente, cu mâinile amărăciunii, jonglez cu cărți, cu sorți, cu iluzii, cu cuvinte și țes o perdea prin care, dacă te uiți, vezi adevărata față a lucrurilor, dar îți perzi ochii, care se amestecă în țesătură, te deșiri și devii model pe perdea, iar adevărul se întregește, dar cine să îl mai vadă, poate eu, care nu mai sunt decât o țesătură, o rețea de fire fractale multiplicându-se și complicându-se la infinit, modele complicate, tot ce văd ce simt, ce gândesc înflorește pe perdea, devenind în același timp evident și invizibil, vorbe, gânduri, fapte, oameni, lumi, bacterii, particule nebune sau raționale în nebunia lor aparentă... să fii uman înseamnă a vedea suferința lumii, și este atât de multă suferință! este copleșitoare, ca un ocean... și suferința și nebunia sunt surori... fie că vorbim de nebunie ca alienare mintală, fie că ne gândim la „nebunie“ la modalitățile superficiale prin care căutăm să scăpăm de suferință aruncându-ne în altceva, ca să uităm, să ignorăm, să nu mai vedem, să să nu mai avem când să ne mai gândim.
Cert e că, făcând mereu același lucru și obținând mereu același rezultat... e o nebunie să crezi că, dacă continui să faci același lucru, ceva se va schimba. Și, dincolo de perdeaua invizibilă țesută din propriul meu eu, văd că n-am nicio ieșire. dacă nu fac ceva. și normal că mă simt cu sufletul greu, amar și nelalocul lui.
Mai devreme m-a întrisat și mai mult o nouă veste de la Elena... Iar mai înainte, alte mici amănunte în cadrul ieșirii cu fetele... Până la urmă, fiecare, dincolo de tot și toate, este singur. Întrebarea pe care m-o pun... oare cum să găsești proporția echilibrată între a-ți urma numai propriul interes, și compromisul pentru a urma interesul comun (deci care nu e doar al tău, ci al mai multora, de la +1 în sus). Uneori simt că pur și simplu, pacă optând pentru interesul comun la un moment dat, sunt parcă păcălită. Adică parcă las de la mine ca să fie bine, iar apoi, când ceilalți își văd de ale lor, optând pentru interesul personal ăn defavoarea celui comun... mă simt nașpa. Și nu îmi place nici cum mă simt, nici ce simt pentru ceilalți. Și asta mă duce iar la gândul inițial: prproil intres individual versus interesul colectiv - o ecuație cu multe necunoscute. Egoist vorbind, clar, propriul interes contează și primează. Dar, lărgind puțin vederea, nu se poate să nu lași niciodată de la tine, să faci numai ce ai chef și să te aștepți să fii o persoană foarte iubită, apreciată sau căutată de ceilalți. Deși uneori am mai văzut cazuri, la care funcționa chestia asta, dși, ce-i drept, nu la nesfârșit.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş