Am împrumutat de la Irina Atlasul Norilor, l-am citit de dinainte de sărbători până mai ieri. N-am scris încă nimic despre el pentru că... nu aveam harta norilor. Nici acum nu o am. De Revelion, la Arcuș, Conu zicea cuiva care-l întrebase despre ce e (el a zis c-a citit și cartea, a văzut și filmul) și a zis că e o poveste de dragoste în diferite timpuri, cu reîncarnări ale acelorași personaje. Eu la vremea respectivă abia eram la început, spre finalul părții inițiale a primei povești. Apoi am citit, citit, citit... am și terminat-o... și să mor eu dacă mie mi s-a părut a fi cum zicea Conu. Chiar deloc.
Prima poveste, „Jurnalul din Pacific al lui Adam Ewing“ n-are nicio poveste de dragoste. Și niciun semn din naștere în formă de cometă, parcă. În schimb, are o parabolă despre poporul pacifist făcut zob de vecinii războinici și înrobit, decimat...
A doua, „Scrisori de la Zedelghem“, da, are. Aici Robert Frobisher, cu viața sa aventuroasă în toate sensurile posibile, este cel însemnat cu semnul cometei și cu darul de a compune o muzică avangardistă, Sextetul Atlasul Norilor. Aici ar fi să zicem o poveste de iubire, vorbind de relația cu destinatarul scrisorilor, Sixsmith. Și o îndrăgostire de Eva, înșelătoare ca toate îndrăgostirile.
A treia, „Jumătăți e alte vieți“, oarecum roman polițist, despre Luisa Rey, jurnalistă, căreia Sixsmith, același Sixsmith, savant, geniu, bătrân acum, îi dezvăluie dedesubturile tenebroase ale afacerii centralei nucleare Seaboard. Aici avem intrigă polițistă de-a binelea, ucigași, mușamalizări, o scurtă și brutal încheiată poveste de dragoste cu fire care leagă povestea de precedenta...
A patra, „Cumplitele încercări ale lui Timothy Cavendish“ e amuzantă, cu peripețiile buclucașului Timothy cel bătrâior, cu succesul său datorat cărții „Mama de bătaie“ și dezastrul care i s-a tras de la aceeași carte... aici singura poveste de dragoste e amintirea accidentală a aventurii furtunoase cu Ursula din tinerețile protagonistului. Timothy citește manuscrisul „Jumătăți de alte vieți” și remarcă semnul în formă de cometă pe care îl are și el, dar e un amănunt care mai degrabă îl enervează.
A cincea, „Omelnicul lui Sonmi“ e un SF, un viitor dezastruos, o lume în care doar companiile fac legea, unde clonele (fabricații) sunt sclavi spălați pe creier, dispensabili, buni de refolosit ca hrană în ultimă instanță. O distopie amenințătoare, mai ales pentru că s-ar zice că e un viitor foarte ușor posibil. O Rezistență care face și ea parte din scenariu, o revoltă moșită, dezvoltată, experimentată, adusă la maturitate și apoi sacrificată pe altarul distrugerii. Sonmi-451 e un experiment de „elevare“, pentru ca oamenii de știință să vadă cum poate evolua un „fabricat“. Cu puțin ajutor din partea Uniunii (opoziția underground a Corpocrației) Sonmi află toate dedesubturile dezgustătoare ale lumii consumiste, în cele din urmă dându-și seama că a fost de fapt folosită pentru ca întregii clase sociale a fabricaților să li se revoce orice posibil drept, să poată fi măcelăriți pe față. Această remarcabilă Sonmi are desigur un semn în formă de cometă. Și da, se poate spune că există un pic de poveste de dragoste cu Hae-Joo Im.
Iar ultima, „Vadu' lu' Sloosha, cu to' ce mai fusă dup' aia“ un fiction postapocaliptic, cumva încheind cercul - un trib pașnic pe una din puținele insule populate care e atacat și cotropit de vecinii războinici. Zachary, un tânăr din trib - povestitorul - și Meronym - preștienta - făcând o călătorie inițiatică într-un loc de toată lumea temut...
De mult m-am convins că fiecare om, citind același text, sau privind aceeași imagine, sau auzind aceeași muzică, sau ascultând aceleași cuvinte... fiecare înțelege, percepe și simte altceva. Iată, Conu a văzut o poveste de dragoste prin secole; iar eu - o cugetare cu numeroase parabole despre destinul omenirii și despre condiția umană.
Ce pot spune despre cartea asta? Că mi-a plăcut, dar nu foarte. Poate traducerea să fie de vină? Poate construcția? Sau naiba știe... poate eram eu în altă dispoziție mentală decât cea necesară.
Mi-a plăcut mesajul (așa cum l-am înțeles eu, desigur), mi-a plăcut că fiecare poveste în poveste are limbaj diferit, mi-a plăcut trecerea dintr-una în alta în ritm din ce în ce mai alert, mi-a plăcut diversitatea personajelor și stilul fiecărei povestiri. Ce nu mi-a plăcut? Ceva legat de limbaj, aici Conu spunea că e traducere făcută cu un soft de traducere și doar puțin editat - nu știu ce să zic, nu mă pricep - cert e că nu „curge“, mai șchioapătă, ai nevoie de un pic de îndârjire. Apoi construcția în sine a poveștilor, care e cumva explicată în faza de comcepere a sextetului Atlasul norilor (părți rupte în jumătăți intercalate), care-mi pare a fi gândită dinainte, ca o schemă, iar restul adaptat acestei idei. Nu e neapărat rău, e poate un pic artificial.
Acum mă pregătesc să văd și filmul - am făcut rost de el, acum îmi mai trebuie doar timpul necesar vizionării.
Mi-am selectat, mai jos, câteva cugetări din carte care mi-au plăcut, pe care să le re-citesc câteodată...
„ — Întotdeauna mai urmează încă un război, Robert. Războaiele nu se sting niciodată cu adevărat. Ce anume aţâţă focul războiului? Voinţa de putere, care este coloana vertebrală a firii umane. Ameninţarea cu violenţa, teama de violenţă, apoi violenţa propriu-zisă nu sunt decât instrumentele acestei sinistre voinţe. Uită-te bine şi vei vedea voinţa de putere în dormitoare, în bucătării, în fabrici, în sindicate, la frontierele statelor. Ascultă bine ce-ţi spun şi ţine minte: statul-naţiune reprezintă, pur şi simplu, natura umană umflată până la dimensiuni monstruoase. De unde concluzia – Q.E.D – că naţiunile sunt entităţi ale căror legi sunt scrise prin violenţă. Aşa a fost dintotdeauna, aşa va fi întotdeauna. Războiul este unul dintre cei doi tovarăşi de drum eterni ai omenirii, aşa să ştii, Robert.
...
— Bine, dar Liga Naţiunilor? Trebuie să mai existe şi alte legi pe care naţiunile să le respecte, în afară de legea războiului. Poate legile diplomaţiei?
— Ei, da, diplomaţia, a zis M.D., care se simţea în elementul lui. Şterge cu buretele pagubele provocate de război; îi legitimează rezultatele; îi oferă unui stat mai puternic mijloacele de a-şi impune voinţa asupra unuia ma islab şi de a-şi economisi, în acelaşi timp, flotele şi batalioanele pentru un eventual oponent cu mai multă greutate. Numai diplomaţii de profesie, dobitocii patentaţi şi femeile văd în diplomaţie un substitut pe termen lung al războiului.
Pe post de reductio ad absurdum a teoriei lui, i-am argumentat faptul că ştiinţa născoceşte mijloace din ce în ce mai sângeroase de a purta război, ceea ce nu poate avea drept rezultat decât faptul că puterea de distrugere a omenirii va depăşi puterea de creaţie a aceleiaşi omeniri şi că civilizaţia noastră îşi va provoca singură dispariţia. M.D. a preluat obiecţia mea cu o lucire caustică în ochi.
— Exact. Voinţa noastră de putere, ştiinţa noastră şi tocmai acele facultăţi care ne-au înălţat de la stadiul de maimuţă la cel de om sălbatic şi apoi de om modern sunt şi cele care-i vor stinge lumânarea lui Homo sapiens înainte de sfârşitul secolului în care ne aflăm! Tu probabil că vei apuca finalul ăsta, norocosule! Şi ce mai crescendo simfonic are să fie, nu, ce zici?“
...
„Numai de vreo trei sau patru ori, în tinereţea mea, am întrezărit Insulele Fericirii – apoi s-au pierdut în ceţuri, crize economice, războaie reci, vânturi sălbatice şi maree potrivnice… şi le-am confundat cu maturitatea. Presupunând că reprezentau o coordonată fixă a călătoriei mele prin viaţă, am scăpat din vedere să le notez coordonatele: latitudinea, longitudinea, amplasamentul. Tânăr şi prost ca noaptea. Ce n-aş fi dat acum să am o hartă imuabilă a inefabilului etern constant? Să am eu, dacă se poate spune aşa, un atlas al norilor.“
...
„Mi-am petrecut aceste două săptămâni închis în camera de muzică, grupându-mi fragmentele de peste an într’un sextet pentru solişti suprapuşi ― pian, clarinet, violoncel, flaut, oboi şi vioară – fiecare instrument cu limbajul propriu în materie de cheie, gamă şi coloristică. În primul set, fiecare fragment solo este întrerupt de următorul; în al doilea, fiecare piesă întreruptă se continuă, în ordine inversă. Viziune revoluţionară sau găselniţă ieftină? Nu pot şti până nu termin, iar atunci o să fie prea târziu“
„Are ecouri din Missa albă a lui Scriabin, din urmele pierdute ale lui Stravinsky, din cromatica unui Debussy mai lunar – adevărul este însă că habar n’am de unde mi-a venit. Dintr’o visare cu ochii deschişi. N’aş mai ajunge să scriu în viaţa mea ceva care să fie măcar a suta parte la fel de inspirat. Îmi pare rău că nu sunt mai modest, dar asta e. Sextetul Atlasul norilor conţine viaţa mea, este viaţa mea, iar eu sunt acum ca o rachetă consumată la un foc de artificii; bine măcar c’am fost o rachetă.
Oamenii sunt nişte obscenităţi. Prefer să fiu muzică, nu o grămadă de tubuleţe care-şi varsă semisolide unul într-altul timp de câteva decenii şi apoi ajung atât de fleşcăite, că nici asta nu mai fac.“
...
„Naiv&visător mai eşti, Adam! Cine vrea să se măsoare cu hydra cea cu multe capete a firii umane va avea de plătit preţul unor suferinţe cât Lumea de mari şi familia lui va avea de plătit laolaltă cu el! Şi-abia când va fi să-ţi dai ultima suflare, vei înţelege că viaţa ta n’a contat cu nimic mai mult decât un strop în imensitatea Oceanului!“
Bine, dar ce altceva este Oceanul, dacă nu o infinitate de stropi?“
Prima poveste, „Jurnalul din Pacific al lui Adam Ewing“ n-are nicio poveste de dragoste. Și niciun semn din naștere în formă de cometă, parcă. În schimb, are o parabolă despre poporul pacifist făcut zob de vecinii războinici și înrobit, decimat...
A doua, „Scrisori de la Zedelghem“, da, are. Aici Robert Frobisher, cu viața sa aventuroasă în toate sensurile posibile, este cel însemnat cu semnul cometei și cu darul de a compune o muzică avangardistă, Sextetul Atlasul Norilor. Aici ar fi să zicem o poveste de iubire, vorbind de relația cu destinatarul scrisorilor, Sixsmith. Și o îndrăgostire de Eva, înșelătoare ca toate îndrăgostirile.
A treia, „Jumătăți e alte vieți“, oarecum roman polițist, despre Luisa Rey, jurnalistă, căreia Sixsmith, același Sixsmith, savant, geniu, bătrân acum, îi dezvăluie dedesubturile tenebroase ale afacerii centralei nucleare Seaboard. Aici avem intrigă polițistă de-a binelea, ucigași, mușamalizări, o scurtă și brutal încheiată poveste de dragoste cu fire care leagă povestea de precedenta...
A patra, „Cumplitele încercări ale lui Timothy Cavendish“ e amuzantă, cu peripețiile buclucașului Timothy cel bătrâior, cu succesul său datorat cărții „Mama de bătaie“ și dezastrul care i s-a tras de la aceeași carte... aici singura poveste de dragoste e amintirea accidentală a aventurii furtunoase cu Ursula din tinerețile protagonistului. Timothy citește manuscrisul „Jumătăți de alte vieți” și remarcă semnul în formă de cometă pe care îl are și el, dar e un amănunt care mai degrabă îl enervează.
A cincea, „Omelnicul lui Sonmi“ e un SF, un viitor dezastruos, o lume în care doar companiile fac legea, unde clonele (fabricații) sunt sclavi spălați pe creier, dispensabili, buni de refolosit ca hrană în ultimă instanță. O distopie amenințătoare, mai ales pentru că s-ar zice că e un viitor foarte ușor posibil. O Rezistență care face și ea parte din scenariu, o revoltă moșită, dezvoltată, experimentată, adusă la maturitate și apoi sacrificată pe altarul distrugerii. Sonmi-451 e un experiment de „elevare“, pentru ca oamenii de știință să vadă cum poate evolua un „fabricat“. Cu puțin ajutor din partea Uniunii (opoziția underground a Corpocrației) Sonmi află toate dedesubturile dezgustătoare ale lumii consumiste, în cele din urmă dându-și seama că a fost de fapt folosită pentru ca întregii clase sociale a fabricaților să li se revoce orice posibil drept, să poată fi măcelăriți pe față. Această remarcabilă Sonmi are desigur un semn în formă de cometă. Și da, se poate spune că există un pic de poveste de dragoste cu Hae-Joo Im.
Iar ultima, „Vadu' lu' Sloosha, cu to' ce mai fusă dup' aia“ un fiction postapocaliptic, cumva încheind cercul - un trib pașnic pe una din puținele insule populate care e atacat și cotropit de vecinii războinici. Zachary, un tânăr din trib - povestitorul - și Meronym - preștienta - făcând o călătorie inițiatică într-un loc de toată lumea temut...
De mult m-am convins că fiecare om, citind același text, sau privind aceeași imagine, sau auzind aceeași muzică, sau ascultând aceleași cuvinte... fiecare înțelege, percepe și simte altceva. Iată, Conu a văzut o poveste de dragoste prin secole; iar eu - o cugetare cu numeroase parabole despre destinul omenirii și despre condiția umană.
Ce pot spune despre cartea asta? Că mi-a plăcut, dar nu foarte. Poate traducerea să fie de vină? Poate construcția? Sau naiba știe... poate eram eu în altă dispoziție mentală decât cea necesară.
Mi-a plăcut mesajul (așa cum l-am înțeles eu, desigur), mi-a plăcut că fiecare poveste în poveste are limbaj diferit, mi-a plăcut trecerea dintr-una în alta în ritm din ce în ce mai alert, mi-a plăcut diversitatea personajelor și stilul fiecărei povestiri. Ce nu mi-a plăcut? Ceva legat de limbaj, aici Conu spunea că e traducere făcută cu un soft de traducere și doar puțin editat - nu știu ce să zic, nu mă pricep - cert e că nu „curge“, mai șchioapătă, ai nevoie de un pic de îndârjire. Apoi construcția în sine a poveștilor, care e cumva explicată în faza de comcepere a sextetului Atlasul norilor (părți rupte în jumătăți intercalate), care-mi pare a fi gândită dinainte, ca o schemă, iar restul adaptat acestei idei. Nu e neapărat rău, e poate un pic artificial.
Acum mă pregătesc să văd și filmul - am făcut rost de el, acum îmi mai trebuie doar timpul necesar vizionării.
Mi-am selectat, mai jos, câteva cugetări din carte care mi-au plăcut, pe care să le re-citesc câteodată...
„ — Întotdeauna mai urmează încă un război, Robert. Războaiele nu se sting niciodată cu adevărat. Ce anume aţâţă focul războiului? Voinţa de putere, care este coloana vertebrală a firii umane. Ameninţarea cu violenţa, teama de violenţă, apoi violenţa propriu-zisă nu sunt decât instrumentele acestei sinistre voinţe. Uită-te bine şi vei vedea voinţa de putere în dormitoare, în bucătării, în fabrici, în sindicate, la frontierele statelor. Ascultă bine ce-ţi spun şi ţine minte: statul-naţiune reprezintă, pur şi simplu, natura umană umflată până la dimensiuni monstruoase. De unde concluzia – Q.E.D – că naţiunile sunt entităţi ale căror legi sunt scrise prin violenţă. Aşa a fost dintotdeauna, aşa va fi întotdeauna. Războiul este unul dintre cei doi tovarăşi de drum eterni ai omenirii, aşa să ştii, Robert.
...
— Bine, dar Liga Naţiunilor? Trebuie să mai existe şi alte legi pe care naţiunile să le respecte, în afară de legea războiului. Poate legile diplomaţiei?
— Ei, da, diplomaţia, a zis M.D., care se simţea în elementul lui. Şterge cu buretele pagubele provocate de război; îi legitimează rezultatele; îi oferă unui stat mai puternic mijloacele de a-şi impune voinţa asupra unuia ma islab şi de a-şi economisi, în acelaşi timp, flotele şi batalioanele pentru un eventual oponent cu mai multă greutate. Numai diplomaţii de profesie, dobitocii patentaţi şi femeile văd în diplomaţie un substitut pe termen lung al războiului.
Pe post de reductio ad absurdum a teoriei lui, i-am argumentat faptul că ştiinţa născoceşte mijloace din ce în ce mai sângeroase de a purta război, ceea ce nu poate avea drept rezultat decât faptul că puterea de distrugere a omenirii va depăşi puterea de creaţie a aceleiaşi omeniri şi că civilizaţia noastră îşi va provoca singură dispariţia. M.D. a preluat obiecţia mea cu o lucire caustică în ochi.
— Exact. Voinţa noastră de putere, ştiinţa noastră şi tocmai acele facultăţi care ne-au înălţat de la stadiul de maimuţă la cel de om sălbatic şi apoi de om modern sunt şi cele care-i vor stinge lumânarea lui Homo sapiens înainte de sfârşitul secolului în care ne aflăm! Tu probabil că vei apuca finalul ăsta, norocosule! Şi ce mai crescendo simfonic are să fie, nu, ce zici?“
...
„Numai de vreo trei sau patru ori, în tinereţea mea, am întrezărit Insulele Fericirii – apoi s-au pierdut în ceţuri, crize economice, războaie reci, vânturi sălbatice şi maree potrivnice… şi le-am confundat cu maturitatea. Presupunând că reprezentau o coordonată fixă a călătoriei mele prin viaţă, am scăpat din vedere să le notez coordonatele: latitudinea, longitudinea, amplasamentul. Tânăr şi prost ca noaptea. Ce n-aş fi dat acum să am o hartă imuabilă a inefabilului etern constant? Să am eu, dacă se poate spune aşa, un atlas al norilor.“
...
„Mi-am petrecut aceste două săptămâni închis în camera de muzică, grupându-mi fragmentele de peste an într’un sextet pentru solişti suprapuşi ― pian, clarinet, violoncel, flaut, oboi şi vioară – fiecare instrument cu limbajul propriu în materie de cheie, gamă şi coloristică. În primul set, fiecare fragment solo este întrerupt de următorul; în al doilea, fiecare piesă întreruptă se continuă, în ordine inversă. Viziune revoluţionară sau găselniţă ieftină? Nu pot şti până nu termin, iar atunci o să fie prea târziu“
„Are ecouri din Missa albă a lui Scriabin, din urmele pierdute ale lui Stravinsky, din cromatica unui Debussy mai lunar – adevărul este însă că habar n’am de unde mi-a venit. Dintr’o visare cu ochii deschişi. N’aş mai ajunge să scriu în viaţa mea ceva care să fie măcar a suta parte la fel de inspirat. Îmi pare rău că nu sunt mai modest, dar asta e. Sextetul Atlasul norilor conţine viaţa mea, este viaţa mea, iar eu sunt acum ca o rachetă consumată la un foc de artificii; bine măcar c’am fost o rachetă.
Oamenii sunt nişte obscenităţi. Prefer să fiu muzică, nu o grămadă de tubuleţe care-şi varsă semisolide unul într-altul timp de câteva decenii şi apoi ajung atât de fleşcăite, că nici asta nu mai fac.“
...
„Naiv&visător mai eşti, Adam! Cine vrea să se măsoare cu hydra cea cu multe capete a firii umane va avea de plătit preţul unor suferinţe cât Lumea de mari şi familia lui va avea de plătit laolaltă cu el! Şi-abia când va fi să-ţi dai ultima suflare, vei înţelege că viaţa ta n’a contat cu nimic mai mult decât un strop în imensitatea Oceanului!“
Bine, dar ce altceva este Oceanul, dacă nu o infinitate de stropi?“
Comentarii