Treceți la conținutul principal

Atitudine

Black and red attitude. Seară, rochie neagră şi atitudine rouge. Afară, răcoare plăcută, nu frig. Un fel de-a nu-mi păsa, un fel de bucurie simplă (mă amuz gândindu-mă că unii oameni care se ocupă cu categorisirile, conceptualizările şi definirile numesc acum, modern, chestia asta ca mindfullness. O definiţie nouă pentru un lucru vechi de când lumea. De la budism, și nu numai...). Un sentiment de cultivat. Ţopăit printre resturi de gheaţă, alergat după autobuz; luminile oraşului, o mică plimbare de la Universitate la Cocor. Piesa ne-a făcut pe toate să râdem cu lacrimi - o comedie dintre cele care-mi plac, mai de râsu'-plânsu'.

De vreo doua-trei zile văd la televizor o reclamă care mă calcă pe nervi prin stereotipurile pe care le foloseşte. Mai ales că e o reclamă socială, la un program pe fonduri europene, care se numeşte R.E.S.P.E.C.T. Care ar trebui să promoveze egalitatea de şanse pentru femei vs. bărbaţi. Idee bună, păcat de clişee. Don'şoara poartă la început balerini şi pare-se că ar fi chelneriţă, apoi brusc se emancipează, îşi ia catrafusele, diplomele şi începe să poarte pantofi cu toc, haine office, e fericită şi lucrează într-o corporaţie. Iată deci idealul de fericire modernă promovat. Gata, am dizolvat inegalitatea de şanse. De parcă în corporaţii... De parcă tocurile... De parcă hainele office... Oooof!

Dincolo de chestiile astea de amănunt, tonul face muzica. Cumva atitudinea, cu sau fără accesorii, face diferenţa. Una e să umbli cu capul în pământ, parcă cu frică, cu jenă că exişti, alta e să mergi drept, cu privirea sus şi cu un zâmbet abia schiţat pe chip şi-n ochi. Şi îmi e din ce în ce mai clar că, de cele mai multe ori, cine are încredere în sine face o impresie foarte bună. Felul cum te percepi tu pe tine însuţi/însăţi îi face pe ceilalţi să preia cumva această părere. Cel puţin până mai târziu. Asta e o lecţie de aprofundat. Am un studiu de caz viu şi plin de forţă pe care ar trebui să-l iau ca model în ce priveşte atitudinea (Ioana). Aşa cum am un studiu de caz (negativ) despre unde te aduce autovictimizarea şi depresia (Dominic). Aşa cum am un studiu de caz (tot negativ) şi despre cum poţi să ajungi plângând fără încetare moartea persoanei iubite (mama lui Laurențiu).
E interesantă viaţa asta, ne dă deseori exemple, pozitive sau negative, pe care, dacă avem ochi, le vedem, dacă nu... nu. Sunt sigură c-au fost mult mai multe exemplele de la care aveam ce să învăţ... dar nu le-an văzut. Astea trei m-au impresionat puternic, de asta n-am putut să nu le observ.

E o chestie uimioare descoperind cât de des sunt oamenii nesiguri de sine. Mai toți avem o problemă cu încrederea în noi înșine, manifestată sau nu, negată sau nu, depășită sau nu. Și e uimitor câte forme și înfățișări poate căpăta neîncrederea asta. Și iar, uimitor: unii n-au nicio treabă în anumite aspecte, dar în schimb sunt ca niște copilași în altele. Inclusiv eu, da, da, asta e sigur, întotdeauna întâi mă disec pe mine înainte de a-i analiza pe alții.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş