Treceți la conținutul principal

Aberare humanum est (2)

Cred că am mai avut titlul ăsta prin blog vreodată. Sau poate doar m-am gândit la asta...

Unele chestiuni care trenau s-au copt. Marea schismă din gaşca de dans de astă vară, după ce părea că poate poate va trece... n-a trecut. Nu ştiu ce să zic, totul e complicat şi simplu în acelaşi timp. Da, e simplu când eşti doar colateral implicat, şi foarte complicat când eşti persoana direct afectată.

Dinamica găştilor e complexă, dar oarecum repetă aceleaşi etape:
- bucuria iniţială de a te întâlni cu oameni interesanţi, cu care te înţelegi, îţi face plăcere să te vezi cu ei, să te întâlneşti, să discuţi, să afli lucruri noi, totul e frumos.
- o perioadă frumoasă, în care toţi membrii găştii se simt bine, îşi dau interesul pentru diversele activităţi comune, se inventează activităţi comune noi, fiecare vrea să fie implicat. Membrii găştii se cunosc mai bine, se formează mici grupări după afinităţi, x sa înţelege mai bine cu y, apoi se schimbă, x se înţelege mai bine cu z, în fine, mişcări interne. Dar încep să apară şi mici tensiuni. Deja pe unii încep să îi enerveze unele chestii la alţii, există mici nemulţumiri, mici chestii care nu-s aşa de roz.
- o perioadă în care toată (sau aproape) toată lumea s-a obişnuit cu gaşca, toţi cred că va fi veşnic acolo, dar nimeni nu se mai străduieşte să se implice, să lase de la el/ea că să fie bine, din contră, oamenii încep să vadă că parcă nu primesc suficientă atenţie, că nu sunt suficient respectaţi, că ceilalţi parcă ba nu au făcut sau zis ceva, ba au zis sau făcut ceva... Încep să apară discuţii în contradictoriu, disensiunile se înmulţesc iar oamenii sunt tot mai puţin dispuşi să lase de la ei.
- perioada de crize. Apar, explicit sau nu, rupturi. Cineva s-a săturat, sau toată lumea s-a săturat de aceleaşi chestii care îl/o calcă pe nervi sau îl/o plictiseşte... Fiecare îşi face planuri alternative, o întâlnire de gaşcă nu mai prezintă acelaşi interes, mai toţi, dacă au de ales, aleg altceva în locul unei propuse întâlniri de grup. Şi asta înseamnă că gaşca e pe ducă. Uneori, după un timp, cu o infuzie de oameni noi, sau cu un chef revigorat, gaşca se redresează. alteori, pur şi simplu dispare. Totul ţine de dorinţa membrilor ori de a trece peste aspectele care îi despart, ori de a nu mai avea nimic în comun.

Viaţa m-a pus în diverse situaţii, am fost în câteva găşti, nu multe... Cea mai longevivă e gaşca lui Dominic, care s-a tot metamorfozat - a început ca gaşca de la All, care a ţinut mult timp după ce toţi am plecat de la All... când trăgea să moară, Dominic a adus o infuzie de Montero, apoi de BRD... din gaşca iniţială nu mai suntem în formula actuală decât Dominic, Şox, Miţi şi eu. Ceilalţi sunt foşti Montero-işti, foşti BRD-işti şi prieteni de-ai prietenilor membrilor. Aici am văzut cel mai clar cum se destramă o gaşcă - atunci când majoritatea membrilor se plictisesc, sau pur şi simplu îşi găsesc ceva mai interesant şi încep să pună gaşca pe ultimul loc. Cumva dinamica găştilor respectă dinamica unei relaţii - după ce trece pasiunea, apar obişnuinţa, nervii, plictiseala, defectele celuilalt devin viyibile, deranjante, ba chiar insuportabile... şi ori îţi iei jucăriile şi pleci, ori te împaci cu ideea, laşi de la tine şi finalul ori-ori se amână, ori accepţi că altul e diferit de tine, nu e perfect, discutaţi tot ce nu e bine, fiecare caută, propune şi găseşte posibile soluţii, se ajunge la o soluţie acceptată de toate părţile şi se merge mai departe împreună, mai sincer, mai deschis, învăţând lecţia lipsei de comunicare... Cert e că orice relaţie inter-umană necesită, pentru a fi menţinută, efort şi implicare. Nu merge veşnic de la sine. Şi totul depinde, la urma urmei, de conştientizarea acestui lucru şi de cât de dispus eşti să faci acest efort.

Legat de supărarea Danei pentru că se simte exclusă, îmi amintesc perfect cum m-am simţit eu când, din cauza lui Alex, gaşca ne-a exclus cumva tacit. Cât m-am supărat, cât de rănită m-am simţit. Aşa că o înţeleg. Însă... ce nu înţelegeam eu la momentul respectiv şi ce an ajuns să înţeleg acum, e că a existat un motiv real, pe care nimeni n-a ştiut cum să îl apuce şi să-l demonteze, nici măcar eu, care eram direct interesată. Şi am avut aşteptări prea mari, cumva frizând idealul prieteniei. Ori prietenia nu este ideală, e umană, deci plină de greşeli şi erori, şi până la urmă contează dacă şi cum le putem depăşi. Am crezut că n-o să pot ierta şi n-o să pot depăşi ruptura. Dar, după accidentul lui Alex, prietenia celor din gaşcă/găşti şi din afara găştilor, m-a salvat. Aşa imperfectă cum era, aşa cu toate aspectele naşpa care existau, oamenii ăia mi-au fost alături. Nu aveau ce să facă şi ce să spună, doar să îmi fie alături în clipe grele. Aşa că nu ştiu ce să mai spun despre prietenie. Este vie şi mereu schimbătoare, imperfectă... Ca şi noi.

Comentarii

Anonim a spus…
fain scris ăsta. mi-a plăcut mai ales prin sinceritate și ținerea sub control a ”spiritului” combativ. mi se pare un text alert, scris cu ”simțire” și foarte, foarte ”uman”. (big smile!)

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş