Treceți la conținutul principal

Un concediu de pomină - ziua 13

A venit și ultima zi din Cheile Nerei, cea în care ne-am propus să ne luăm revanșa față de Lacul Dracului. Dacă nu reușiserăm să-l vedem în prima zi, măcar în ultima. Văzuseră băieții la un moment dat un indicator mai departe de Cărbunari care ducea tot la Lacul Dracului, ca să nu mai ocolim iar până la Șopotul Nou pe drumul ăla nasol. Pormirăm. Drumul tot prost, Am lăsat mașinile într-o poieniță de unde pornea traseul, am luat micul dejun copios și p-aici ni-i drumul! Nu era lung, dar era destul de solicitant. Fetele erau exasperate (și ușor exasperante) de coborâș. Am ajuns. Lacul era frumos, dar n-am prins ora aia când pica lumina cum am văzut în pozele altora... La noi era cam întunecat, în umbră, se vedea că e ditamai adâncimea, se vedeau și pești... Verde închis spre negru.

Ne-am dus apoi peste Nera, pe o insuliță, băieții au făcut baie, plajă, relaxare. Apoi s-au dus să ia apă de la izvor - am aflat de la oamenii campați pe mal unde ar fi. Eu culegeam pietricele din Nera pentru colegi. Și odată se aude un vuiet-trosnet ridic ochii și... la câțiva zeci de metri de unde erau campați oamenii se prăbușea un ditamai copacul în râu. E a a doua oară când văd pe viu un copac căzând netam-nisam în apă. E indescriptibil zgomotul, la fel și senzația... pur și simplu nu-ți vine să îți crezi ochilor când un ditai copacul, falnic, verde, se înclină și se prăbușește brusc. Cei plecați după apă au auzit și ei, dar au crezut că a fost un tunet sau ceva.

Ei, și când ne strângeam să facem calea întoarsă, apar niște figuri cunoscute. Vecinii noștri de la camping, motocicliștii, el si ea. Făcuseră cheile Nerei pe jos și tocmai ajunseseră aici, la capătul traseului. Era cam târziu, erau și lihniți de foame că uitaseră parte din mâncare la motocicletă. Și dacă se ântorceau tot pe chei, clar îi prindea noaptea. Băieții le propun să vină cu noi, tot aveam loc în mașini. Stau ei puțin pe gânduri, apoi nu mai stau, clar asta e soluția salvatoare!
Așa că facem toți drumul către mașini. Încă o rafală de țânțari - în toate drumurile noastre prin cheile Nerei am suferit de atacurile demente ale armatelor nesfârșite de țânțari. Ajungem la mașini, ne îmbarcăm, apoi iar Cărbunari, Sasca Montană, Potoc. Mai luăm provizii din Potoc și înapoi la campare. Locul se umpluse brusc - era joi, inainte de sfântă Mărie și lumea avea liber, toți cu mic cu mare s-au gândit hai să ieșim cu cortul, rulota etc la o campare câmpenească.

Era deja dus soarele după creste, dar norii răsfirați pe cer ca re un pictor neatent se coloraseră în portocaliu și roz pal - o simfonie de culori peste locul de campare de la păstrăvărie. Am făcut focul, am mai halit, băut una alta... Pe înnoptate s-a pornit un vânt cam vioi și noi fetele, ultimele rămase la foc, ne-am chinuit să stingem focul. Dar alții, de la nu știu câte corturi încolo, nu și-l stinseseră, iar vântul îl revitalizase, așa că ploua cu cenușă peste corturi. Le-am stins focul și ălora, că la cum se tot întețea vântul, nu mai lipsea mult să zboare și scântei și să ia foc cine știe ce.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş