Treceți la conținutul principal

Un concediu de pomină - ziua 11

Să revenim la amintirile de vacanţă... Ajungem la ziua în care am făcut Cheile Nerei. Ştiind că va fi un traseu lung, ne-am trezit devreme, am plecat pe nemâncate, urma să luăm micul dejun pe drum, la Cantonul Damian. Am mers cu maşinile până la podu Bei. Acolo ne+am luat rucsacii în spinare şi dă-i înainte. Am mers mult pe răcoare prin pădure pe un drum forestier, dar pe măsură ce mergeam şi se înălţa soarele începea să fie mai cald. Climat tropical. Şi teamă abstractă de şerpi. Şi multe gâze înţepătoare. Mult Autan. şi chestii de după muşcăturile de ţânţari. Ajungem la Cantonul Damian cel plin de verdeaţă. Frumos loc! Erau acolo unii cu un jeep, un cort şi un câine husky, străini. Am întins masă mare pe o băncuţă, lângă nişte gropi săpate de câinele respectiv - avea temperament de explorator-săpător, se pare. Când strângem masa şi mai stăm niţel să facem poze ţuşti! ne pomenim cu un limax imens cu model de leopard bio pe băncuţa pe care adineauri mâncaserăm. Vrând nevrând ne-am gândit că, dacă aici melcii sunt atât de mari, cum or fi restul?!
Strângem catrafusele şi ne continuăm drumul. Iar am mers mult prin pădure, iar ţânţari, ciupituri, Autan etc. Apoi în cele din urmă ajungem la potecile-semitunele pe stânci, pe buza Nerei. Impresionante, spectaculoase! şi apoi am ajuns la punctul de trecere prin apa. Tana-nam! M-am umplut de nervi ca fix atunci trecea o gaşcă de băieţi pe pe malul celălalt încoace şi au adăstat la punctul de trecere, iar eu trebuia să-mi pun costumul de baie (adică să mă dezbrac în fundu' gol ca să-mi pun chiloţii de baie). În fine, cu sprijinul psihic al lui Mitzi m-am pitit după un copac şi am făcut ză sprip-tease în pădure, într-un picior. Ei, şi-apoi a fost uşor, ne-am băgat în râu, era ditamai curentu', ne-am ţinut unii de alţii de mâini la traversare - mai ales noi ăştia micuţi de înălţime care intram în apă până la cur - a fost o porţiune unde dacă nu te ţineai bine te cam ducea curentul... m-am felicitat că mi-am luat şi sandalele, altfel cred că aveam senzaţii tari şi mai multe la tălpi... aşa doar nu-ţi mai prea simţeai picioarele, în rest toate bune. Am trecut, apoi am mers, mers, mers şi iar mers fără număr. Iar pădure, iar semitunele pe stânci, porţiuni pe unde se vedea că a fost viitură (mai un pantof sport, mai nişte sticle, tot soiul de obiecte, copăcei căzuţi în apă... La un moment dat ne-am uitat la ceas şi ne-am gândit că mai bine ne întoarcem, ca să ajungem la podu Bei pe lumină... Lus avea însă chef să meargă mai departe, l-a convins şi pe Baftă şi s-au dus mai departe iar noi, toate fetele şi cu Conu am făcut calea întoarsă. Vera cam nervoasă, că Baftă s-a răzgândit şi ei nu i-a spus... Pe acest fundal încordat a apărut vipera. Adică am dat noi peste ea. La un tunel pe stâncă, Vera era prima. Deodată se opreşte, se ăntoarce şi vine spre noi: Am văzut un şarpe, stă pe piatră şi cred că vrea să atace! Unde, unde? Păi uite acolo, stă pe o frunză. Trece Conu în faţă, viteaz, cică unde e, unde e, trece de viperă şi n-o vede. Dă cu băţul pe undeva pe potecă, sub viperă, aia nimic. Îşi face curaj Vera şi trece. Mimi se aprpie şi-i face poză. Abia atunci am văzut-o şi eu. Un şarpe micuţ, dar lunguieţ, destul de gri-cenuşie-fix ca stânca, stând pe o frunză de ceva, oarecum adunată-strânsă în coadă şi cu corpul ridicat, adică gata să sară dacă se speria mai tare. N-aveai pe unde prin altă parte s-o iei, aşa că... cu genunchii dârdâind am trecut pe lângă ea, cât de departe se putea. Individa a stat nemişcată. Uf, am scăpat! A trecut şi Mitzi, şi Mimi, totul ok. Doar că după aia eram toţi cu morcovu' şi cu ochii în 14 după vipere. N-a mai fost cazul, din fericire. Am mers iar mult până la locul de trecere, am trecut prin apă şi am adăstat acolo, pe mini-plaja respectivă, la soare. A fost tare plăcut. Ne-am gândit noi ca cel mai bine e să-i aşteptăm pe băieţi acolo. Ceea ce am şi făcut. Bupă care Baftă ne-a luat la rost păi şi de ce ne-aţi aşteptat aici? Mai bine mergeaţi la Cantonul Damian sau chiar la maşini. Ei, şi ca să nu mai lungim povestea, am făcut drumul de întoarcere printr-o zăpuşeală gravă, prin nori de ţânţari, tăuni şi alte chestii ciupitoare. Am trecut iar pe la cantonul Damian, oamenii cu căţelul lor plecaseră, iar porţiunea de la Damian la podu Bei ni s-a părut nesfârşit, nu se mai termina odată...
Evident, ne-am întors la campare, am prins un cer de seară cu nori roz-portocalii. Apoi nici nu mai ştiu dacă am făcut foc de tabără sau ne-am lipit de focul de tabără al altora... Serile astea semănau destul unele cu altele. Cred totuşi că am stat cu ochii pe Perseide, care n-au făcut mare brânză, şi ne-am întins la poveşti cu vecinul cu marele cort şi cu copii, şi cu nişte băieţi simpatici de la Iaşi care făcuseră în ziua aia cheile Nerei până la Lacul Dracului şi înapoi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş