Treceți la conținutul principal

Dude

Citeam în Animalul inimii despre duzii din obrajii oamenilor, duzii din curțile bătrânești, cu câte un scaun tapisat vechi, desfundat și cu o coadă de paie atîrnâd dedesubt...
Pentru mine duzii nu se asociază cu imaginile astea...

În copilărie, când ieșeam de la ore de la școală, am ajuns la un moment dat cu niște colegi undeva pe podul Constanța, imediat după șina de cale ferată, la niște duzi cu dude negre, coapte, minunate. Am mâncat de ne-am spart, iar când am ajuns acasă eram neagră-albastră pe mâini și pe bot. Bunicu' mi-a dat pe mâini cu sare de lămâie și un pic de apă, mi-a zis să întind pe mâini și să fac ca si cum m-aș spăla pe mâini... și, deși nu credeam, albăstreala s-a schimbat la culoare, s-a făcut mai roșie, roz, ce mai, s-a decolorat...

Un alt episod cu dude. Eram la al doilea job, la All, pe când sediul era ăncă în Carol Knappe, probabil tot prin iunie, și în drumul spre serviciu, la două case de sediu, era un dud lipit de casă, și pe acoperișul casei era mereu o recoltă fantastică. Și într-o zi, veneam cu Pisi spre muncă și ne uitam cu jind, cred c-am și adunat câteva dude căzute proaspăt pe capota unei mașini. Vine din urmă și Mircea mic. A, vreți dude? Daaaaaa! Bine. Și nu stă pe gânduri, om de acțiune, ia un ziar de la firmă, se suie pe masina de sub dud, întinde ziarul pe acoperișul casei și scutură crengile. Plouă cu dude, se umple ziarul. Am mâncat atunci la dude toată firma... dude roz, dulci, incredibile.

Și ani și ani la rând, pe sub duzi un covor de dude stâlcite, pe care din când în când le mai ciugulește un porumbel, o vrabie...

În ultima vreme văd o proliferare a duzilor. Întâi a crescut, pe spațiul viran din spatele blocului, de nu se știe unde, un dud. Care în vreo 4-5 ani a devenit de la o mică tufă ditamai copacul înalt cât 2 etaje. Mă rog, poate exagerez, poate ceva mai mulți ani. Apoi cei de la spații verzi au început să aducă duzi decorativi, pe ici pe colo. Iar anul ăsta am avut o revelație, văzând atâtea dude peste tot. Sunt duzi mai peste tot! Sau poate doar în drumurile mele? În orice caz, anul ăsta am reînceput să ciugulesc dude.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş