Treceți la conținutul principal

Moartea



Încercăm din răsputeri să uităm de ea, să o ignorăm, ne ducem viața ca și cum n-am muri vreodată, ca și cum cei apropiați, cei dragi sufletului nostru ar fi nemuritori.

Reușim, artistic, să negăm complet moartea prin tot ceea ce facem. Ca niște copii care, ca să se ascundă, își acoperă ochii, sau îi închid.

Suntem campioni la sportul ăsta.

Și totuși... viermele fricii roade, roade... și ne aruncăm disperați în diverse manii: a puterii, a grandomaniei, a dependențelor nenumărate, a viciilor, a extremelor celor mai diverse și neașteptate. Totul ca să uităm de frică.
De groaza de moarte, care ne roade, ne roade într-una. Unii cedează, și decât să aștepte, preferă să sară ei în moarte. Alții trăiesc cu disperare, se aruncă în viață cu disperare, agățându-se de lucruri, oameni, obiecte, ca și cum ele le-ar putea fi talismane împotriva morții.

Disperare, negare, frică. Frică. Frica ne împinge la nenumărate lucruri aberante. Cred că, în spatele oricărui lucru ciudat, rău, nejustificat, crud... stă o frică. Probabil că e diferită pentru fiecare. Pentru că noi suntem toți diferiți.

Frica de a-i pierde pe cei dragi... o frică des întâlnită. Unii o conștientizează mai puternic, alții mai slab. Poate fi ca o durere viscerală, fizică.

Și se activează atunci când moartea țâșnește brusc din cotlonul de unde ai dosit-o ignorând-o și îți atinge, în treacăt, cu o boare a trecerii ei, obrazul. Ți-a luat pe cineva cunoscut, drag... și brusc ți se întoarce conștiința faptului că moartea există, că nimeni nu e imun, că toți, inclusiv cei dragi, vor muri.

Și frica te sugrumă de beregată, te mușcă, colți ascuțiți te sfârtecă, ești mic, slab, neajutorat, frunză. Te simți pierdut, toate minciunile pe care ți le-ai construit ca să te aperi devin străvezii atunci.

O vreme ești paralizat de frică, incapabil să te readaptezi la "normal" apoi te iei cu treburile, obligațiile cotidiente și te trezești că ignori din nou realitatea, că uiți iar de moarte, minciunile străvezii își recapătă opacitatea, gata, ești iar apărat de metereze de fum și de iluzie, ai ochii din nou larg închiși, totul e bine, totul e sub control, lucruri rele nu se întâmplă, moartea se amână... până data viitoare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş