Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din mai, 2014

Soc

Săptămâna trecută alergările au avut miros de soc și iasomie. Și caprifoi (mâna maicii domnului). Dar vine puternic din spate teiul, am văzut deja primii tei înfloriți. Cald. Vreme de creștere luxuriantă, de albine care roiesc, de puf de plopi, de ciripituri multe și amestecate. Soare, ploaie, vreme schimbătoare. Alergatul e de fiecare dată o provocare. Nu știu din ce cauză, ultimele două alergări au fost grele, mi-a fost greu, am alergat ca un hipopotam transpirat. Curcubee invizibile. Ploaie și soare. Ziua lui Mimi, în Piranha. M-am gândit să-i fac cadou și ceva manumacturat de mine, așa că am terminat de pictat cerceii începuți la Noaptea Agențiilor și i-am făcut un evantai din bucățile de carton decupate pentru mock-up, pe care le-am pictat. Cred că de-acum, cel puțin pentru fete, o să mă străduiesc să le dau și câte ceva manufacturat by me. Am luat soc, l-am pus la uscat și acum imi pute în toată casa. Sper să nu uit și să pun de-o socată cât de curând.

Moartea

Încercăm din răsputeri să uităm de ea, să o ignorăm, ne ducem viața ca și cum n-am muri vreodată, ca și cum cei apropiați, cei dragi sufletului nostru ar fi nemuritori. Reușim, artistic, să negăm complet moartea prin tot ceea ce facem. Ca niște copii care, ca să se ascundă, își acoperă ochii, sau îi închid. Suntem campioni la sportul ăsta. Și totuși... viermele fricii roade, roade... și ne aruncăm disperați în diverse manii: a puterii, a grandomaniei, a dependențelor nenumărate, a viciilor, a extremelor celor mai diverse și neașteptate. Totul ca să uităm de frică. De groaza de moarte, care ne roade, ne roade într-una. Unii cedează, și decât să aștepte, preferă să sară ei în moarte. Alții trăiesc cu disperare, se aruncă în viață cu disperare, agățându-se de lucruri, oameni, obiecte, ca și cum ele le-ar putea fi talismane împotriva morții. Disperare, negare, frică. Frică. Frica ne împinge la nenumărate lucruri aberante. Cred că, în spatele oricărui lucru ciudat, rău, nejustifi

vârtejuri

fără nicio ordine. adineauri, pe fereastra biroului, o forfotă ciudată. la început credeam că-f fulgi de prin plopii de peste drum, de vizavi de cimitir. Dar prea zburau agitat în toate părțile. Erau albine. Am asistat la o roire! S-au așezat în curtea vecină, la care ne uitam de pe geam. Na c-am văzut-o și pe asta! De unde or fi roit, nebunele, de-au ajuns până aici?! Nu cred sa fie ale mele, (fostele mele, mai exact), de la Galați e drum lung. o Noapte a Muzeelor ratată ca noapte a muzeelor, dar câștigată ca noapte a berilor și a descoperirilor de noi bodegi - în spatele palatului Știrbei, o terasă vamaiotă, loc de pierzanie. În general, și bietul palat jefuit, și pivnițele transformate în club, și terasa pe două bolgii - nivelul normal, hippie-vamaiot-hipsteresc, și the last legel, în groapa. Am reușit, dintre toți cu care am vorbit de mers la noaptea muzeelor, sa ma vad doar cu Maria si Tudor, Mimi și Conu, Aura și Dominic, și, la spartul târgului, cu Diana și Sox. Cum debutul

gânduri clipocite

pe vremea asta diluviană gânduri clipocesc, au clipocit încă dinainte să se fi prevestit potopul. De vină-s lecturile ultimei perioade. Sorgul roșu și Animalul inimii. Și niște articole care mi-au limpezit chipul minciunienilor, gorgonelor și al altor viețuitoare fantastice demne de poveste. Nu s-a limpezit chiar ca luciul plat al apei într-o zi tihnită în care vântul doarme buștean la umbra unui nuc bătrân și umbros. Dar pepite, cau aurul proștilor, sau ce-o fi, se decantează, pare-se printre mâluri. Sau o fi doar o părere. Epoci, vremuri... Privind în urmă, la momentul când ai trăit ceva, o etapă istorică, nu era mare chestie, toți o trăiau. Peste ani, pe măsură ce alte generații vin din urmă, îți dai seama de adevărata valoare a ceea ce ai trăit. Cât de detașat și cum să zic că nu*-mi vine cuvântul, judgemental, gândesc unii care-s doar cu 4-5 ani mai în urma mea când vorbesc de vremea lui Ceaușescu, de revoluția din '89, de alte asemenea din vremea aia... faptul că nu le-ai

Întunericire

Hăul beznei. Dirijor-păpușar invizibil manevrează sfori implacabile. Marionetă care nu-și aparține, mă holbez tâmp în beznă, unde imagini proiectate apar și dispar în neant, un carusel ipotetic-iluzoriu. Un regizor, același păpușar (sau, cine știe?!) după o stagnare băltită a acțiunii schimbă brusc, violent scena, totul se dă peste cap complet, imagini aleargă înebunite unele după altele fără să aibă vreo continuitate, marioneta se revoltă, se enervează, plânge, disperă, se bucură, iubește, iar plânge, iar disperă... Fără să priceapă că toate-s exterioare, toate trec, se schimbă, nimic nu e definitiv, ce azi pare real mâine se dovedește o simplă părere, ceva aparent palpabil, solid, se evaporă într-o clipită, lucruri care respectă o gândire raționață perfect echilibrată dau eroare, eroare, eroare fără niciun motiv rațional, când totul are 99,9999% șanse să fie bine iese câștigător 0,000000001 și totul se duce naibii. O viață întreagă se concretizează într-o perpetuă, veșnică așteptar

hate myself

Tot tâmpita am rămas. Degeaba am trecut prin atâtea, când sunt varză, stresată, plină de nervi, tot ca o cretină mă trezesc că mă comport. N-am devenit un om mai bun, fir-ar să fie. Da, sub stres mare, când cineva ăncearcă să mă aducă pe drumul cel bun c-o vorbă bună mă trezesc trântind o porcărie. Și bineânțeles, asta-i rănește – ghici pe cine – tocmai pe cei care țin la mine. Că pe ăilalți oricum îi doare-n pix. Da, și iată că I did it again. Dobitoacă. Ce pot să spun? N-am nicio scuză. Doar o trăsătură nașpa a mea pe care nu știu de ce n-o pot domoli. Datul cu mucii în fasole, aia e. Mă tot gândesc și nu găsesc o explicație rațională de ce când m-apucă nervii, stresul și mă simt under pressure izbucnesc și resping orice, vorbă bună, vorbă rea, om bun sau rău, la modul nașpa. Un fel de lăsați-mă naibii zât, marc, whatever. De ce puii mei sunt așa? De ce naiba? De ce mă port ca o javră speriat-furioasă care te compostează așa de aiurea că nuș’ ce i s-a năzărit? Să mor io dacă mă î